Tineo (în ) este o municipalitate din comunitatea autonomă a Principatul Asturias, în nordul Spaniei; este, de asemenea, o parohie și un oraș în cadrul acestei municipalități. Municipalitatea este situată în partea de vest a Asturiei; este împărțită în 44 de parohii care cuprind un total de 340 de centre populate, deși marea majoritate nu depășește 80 de locuitori. Populația totală a municipalității este de 8.679 de locuitori la 1 ianuarie 2025. Orașul Tineo, situat la o altitudine de 652 m și cu 3.480 de locuitori, este capitala administrativă a municipalității.
Teritoriul localității Tineo are o suprafață de 540,83 km² și o densitate a populației de 16,05 loc./km², http://www.vivirasturias.com/asturias/tineo/tineu/es Vivirasturias Tineo Superficie ceea ce îl face al doilea municipiu ca mărime din Principatul Asturias și unul dintre cele cu cea mai scăzută densitate a populației. Se învecinează cu municipalitățile Valdés la nord, Cangas del Narcea la sud, Villayón și Allande/Ayande la vest și Salas, Belmonte de Miranda/Balmonte și Somiedo la est.
Municipalitatea Tineo este unul dintre cei mai mari producători de lapte din Principatul Asturias, având un sector agrar extins. Acesta găzduiește câteva celebrări remarcabile, precum sărbătorile San Roque, San Pedro, Festivalul Chosco, Târgul de Mostre din Tineo, sau târguri de animale, cum este cel dedicat lui San José.
Toponimie Toponimul „Tineo”, sub forma „Tinegio”, apare în diploma acordată de regele Alfonso al III-lea al Asturiei cu ocazia sfințirii catedralei din Santiago de Compostela în anul 899, fiind menționat ca un commisso sau mandación (unitate administrativă de tip mandat):
Conform lui Juan Uría Ríu con referencia a Uría Ríu, Juan (1968). Tineo y su comarca en la historia de Asturias: (de la romanización al siglo XIII). Oviedo. pp. 11 y 12. și Xosé Lluis García Arias, numele Tineo provine de la numele personal Tinaius. García Arias face mențiuni despre Tineius Longus, un prefect de cavalerie care a dedicat un altar zeului Anociticus în fortificația romană Condercum (Benwell, Newcastle upon Tyne) de pe Zidul lui Hadrian. Această garnizoană a fost ocupată de Ala I Astures, o unitate de trupe auxiliare de cavalerie a armatei romane.
Conform lui E. Bascuas, în lucrarea sa Hidronymia y lexico de origin paleoeuropeo en Galicia, acest toponim s-ar fi format pornind de la baza paleoeuropeană *tin-, derivată din rădăcina hidronimică indoeuropeană *tā- „a se topi, a curge”.
Din octombrie 2017, toponimul oficial este Tinéu, în limba asturiană.
Geografie Municipalitatea Tineo este situată în extremitatea nordică a Peninsulei Iberice, în vestul Principatului Asturias. Se întinde pe o suprafață de 540,83 km², ceea ce îl face al doilea ca mărime din Principatul Asturias, după Cangas del Narcea. O mare parte din acest teritoriu (85%) se află la o altitudine de peste 400 m. Cea mai mare parte a consiliului se situează în intervalul cuprins între 400 și 800 m, reprezentând 34% din suprafața totală. Acest tip de relief, cu o altitudine medie ridicată și pante atât de abrupte, constituie o condiționare majoră pentru activitățile agricole și zootehnice. Aceste diferențe de nivel configurează un teritoriu tipic montan, cu limitările și fragilitatea specifice acestor zone, dar și cu bogăția peisagistică, ecologică și culturală proprie regiunilor de munte. În aceste condiții, pășunile virane, prădiile naturale, pădurile și tufișurile ocupă cea mai mare parte a suprafeței municipiului, terenurile cultivate reprezentând doar 5,09% din total.
Municipalitatea Tineo se află într-o enclavă prelitorală; văile și culmile prelitorale ale Asturiei adăpostesc cea mai mare parte a populației și a activității economice, motiv pentru care constituie partea teritoriului care manifestă cea mai pronunțată umanizare a peisajului. Totuși, prezența reliefurilor accidentate face ca numeroase zone să își păstreze încă, în mare măsură, caracteristicile naturale originale; zona prelitorală occidentală, în care se situează Tineo, se caracterizează prin adâncimea văilor, cu păduri dese care constituie, uneori, exemple remarcabile ale modului în care trebuie să fi arătat învelișul vegetal al celei mai mari părți a regiunii. Acolo unde peisajul a suferit un grad mai intens de modificare, persistă garduri vii, mici grupuri de arbori și vegetație de mal.
Din punct de vedere geologic, Tineo se încadrează în perioada siluriană, cu o abundență de ardezii și cuarțite. De asemenea, se poate observa o prezență importantă de calcare, acestea fiind utilizate pentru construcții și pentru amendarea (rectificarea) terenurilor agricole. În zona rezervorului La Barca, au fost găsite resturi vulcanice (caldera Puente Tuña și pârâul Farallón).
Formele reliefului său sunt rezultatul eroziunii exercitate de cursurile fluviale asupra morfologiei moștenite din neogen. Astfel, eroziunea fluvială este responsabilă pentru relief, râurile rămânând încastrate în părțile cele mai joase.
Zona consiliului Tineo dispune de un teren accidentat, predominând muntele mediu și înalt. Cele mai remarcabile repere geografice ale sale sunt următoarele:
Nord: la granița cu Valdés, se află vârful Capiella Martín, Estoupo și Bustellan, cu înălțimi de aproximativ 1000 de metri. Sud: la granița cu Cangas del Narcea se află culmile El Presón, El Malato și Peña Mayor, având altitudini de aproximativ 1400 de metri. Est: la granița cu Somiedo și Belmonte de Miranda e localizează vârfuri precum La Fana, Gamonalín și La Cabra, care, împreună cu cele menționate anterior, vor configura bazinele râurilor Genestaza și Tuña. Tot în partea sa meridională, dar ceva mai spre centru, se zăresc înălțimi precum El Brañasín, colina Mouro și culmea Armayán. Vest: în sfârșit, la limita sa occidentală, se află munți precum Buño, Los Hospitales, vârful Quemado, Mancebón sau La Bobia, care nu ating sau au înălțimi în jurul a 1.000 de metri. Centru: dacă la toate acestea se adaugă culmile interioare, precum cele din Tineo-Grullomayor, colinele La Llama, Miño, Las Cogollas sau La Silva, avem reprezentată cea mai mare parte a topografiei locale.
Hidrografie În ceea ce privește hidrografia, aceasta este împărțită în două bazine: bazinul Esvei, la nord, și bazinul Narceai, la sud.
Bazinul râului Narcea traversează municipiul, intrând prin Argancinas și ieșind prin Calabazos, primind în parcursul său apele râurilor Arganza, Gera, Rodical, Farandón și Tuña. Apele sale sunt valorificate pentru producția de energie electrică, consiliul având două centrale hidroelectrice: cea de la La Barca și cea de la La Florida. Bazinul râul Esva colectează apele râurilor Navelgas și Bárcena, părăsind municipiul după un parcurs de 40 km prin Calleras.
Climă În ceea ce privește clima, aceasta este considerată oceanică temperată datorită proximității față de Marea Cantabrică; cea mai mare parte a consiliului are, de obicei, temperaturi blânde și temperate, depășind rareori maxima de 28 °C sau scăzând mult sub 0 °C iarna. Ninsorile în timpul iernii și furtunile rapide de vară sunt frecvente. De asemenea, precipitațiile sunt abundente pe tot parcursul anului în majoritatea zonelor. În părțile mai înalte din sud, clima este ușor mai caldă și mai uscată. În zona Sierra de Tineo și la granița muntoasă din vest, se produce o tranziție către un climat mai răcoros, cu o scădere termică mai accentuată și o creștere a precipitațiilor.
Natură
Floră În învelișul vegetal al zonei de vest trebuie să fi predominat diversele păduri oligotrofe comune în regiune, în principal stejărișurile de (Quercus robur), păduri de stejar pirinean (Quercus pyrenaica) și crânguri de arin de-a lungul malurilor râului. Toate acestea se conservă într-un grad mai mic sau mai mare; totuși, utilizarea teritoriului a favorizat înlocuirea lor în multe zone. Se conservă suprafețe vaste de pădure în Bazinul râului Esva, deși în multe cazuri este vorba despre faze juvenile ale pădurii, în care specia dominantă este mesteacănul (Betula pubescens subsp. celtiberica). În restul teritoriului, pădurile tind să se limiteze la văile cele mai adânci, puțin adecvate agriculturii, iar o mare parte din culmi este ocupată de tufișuri de Erica (brezo) și drob (piorno), culturi agricole și plantații forestiere de pin și eucalipt. Învelișul vegetal din Peisajul Protejat al Bazinului Esva a fost intens afectat de numeroasele replantări cu pin realizate în deceniile anilor '50 și '60. Ca urmare a incendiilor, fosta suprafață replantată este astăzi ocupată de tufișuri întinse roșii(Erica australis subsp. aragonensis), o comunitate caracteristică solurilor silicioase degradate din vestul asturian. Cu toate acestea, sunt încă numeroase văile cu mase bine conservate de stejăriș oligotrof, care în locurile mai umbrite sunt însoțite frecvent de fag (Fagus sylvatica). În zona nordică a Peisajului Protejat, aflată deja în consiliul Valdés, abundă pădurile de castan foarte bătrâne și slab exploatate, motiv pentru care în interiorul lor pot fi recunoscute speciile caracteristice stejărișurilor, către care evoluează lent. Cele mai reprezentative mase forestiere sunt, fără îndoială, arinișurile. Cu excepția malurilor celor mai alterate din luncile Paredes și Brieves, râul Esva conservă de-a lungul cursului său unele dintre cele mai puțin modificate maluri din regiune. În acestea apar ferigi tropicale, precum píjara (Woodwardia radicans), specie catalogată ca fiind de interes special.
Atrage atenția stejarul secular Carbayón de Valentín, ale cărui ultime datări îi situează nașterea în jurul anului 1160 și care a fost declarat monument natural în 1995, sau Fayona de Eiros, de asemenea declarată monument natural, dar care astăzi a dispărut.
Faună Degradarea habitatelor naturale din văile și culmile Asturiei a dus la reducerea capacității lor de primire a faunei, provocând dispariția unor specii care s-au văzut forțate să își mute aria de distribuție către zonele mai muntoase ale Cordilierei Cantabrice. Cu toate acestea, supraviețuiesc populații numeroase de specii precum căprioara (Capreolus capreolus) sau mistrețul (Sus scrofa) și, în munții Sueve, lopătarul (Dama dama). Nu sunt rare nici unele dintre păsările răpitoare diurne protejate prin lege, în special uliul porumbar (Accipiter gentilis) sau șoimul călător (Falco peregrinus). Printre speciile calificate în Planul de Amenajare a Resurselor Naturale din Asturia ca fiind singulare trebuie menționate lupul (Canis lupus), buha (Bubo bubo) sau ciocănitoarea pestriță mică (Dendrocopos minor).
Principalele valori ambientale ale Peisajului Protejat al Bazinului Esva se limitează la malurile și albiile fluviale și în același mod se întâmplă și cu fauna. Malurile râului Esva mențin ceea ce probabil constituie cea mai numeroasă populație de vidră (Lutra lutra) din cursurile de apă asturiene. Acest fapt dovedește enorma bogăție piscicolă pe care o adăpostesc apele sale, în principal de păstrăv (Salmo trutta) și somon (Salmo salar), dar și de anghilă (Anguilla anguilla). Albia râului Esva prezintă pentru toate acestea avantajul de a nu dispune de baraje semnificative, aspect fundamental în cazul anghilei, specie pentru care încă nu s-au dezvoltat sisteme de scară echivalente celor utilizate pentru somon.
Pe lângă speciile caracteristice mediului fluvial, această zonă menține populații de specii precum mistrețul sau căprioara. În culmile înalte de la granița meridională nu este rară prezența principalului prădător: lupul (Canis lupus), care poate ajunge în această arie din nucleele de reproducere apropiate din Carondio și Valledor. Ursul brun, o specie în pericol de dispariție, este prezent în consiliu.
Istorie
Preistorie
Paleolitic