Dina Vierny (născută Dina Aïbinder; ) a fost o colecționară de artă franceză care a fost model pentru mai mulți pictori, dar în principal pentru .
Muză a sculptorului încă de la vârsta de cincisprezece ani, a fost desemnată zece ani mai târziu, în 1944, executoare testamentară a acestuia, considerând-o propria sa fiică. Ulterior, s-a afirmat ca o influentă proprietară de galerie de artă. Aleasă în 1972 de unicul moștenitor al lui Maillol drept legatar universal, aceasta a creat în 1983 Fundația Dina-Vierny, inaugurând în 1995, la Paris, Muzeul Maillol.
Biografie Copilăria (1919–1934) Dina Aïbinder a fost fiica unui pianist născut la 12 decembrie 1889 la Chișinău, Jacob Aïbinder, cunoscut sub numele de Jacques. Mama sa a fost, de asemenea, muziciană, iar mătușa sa, cântăreață de operă. Cele două familii proveneau din acea importantă comunitate evreiască rusă care s-a stabilit la sfârșitul anilor 1830 în noua capitală a Basarabiei, regiune aflată în „Zona de Reședință” a Imperiului Rus, și care a suferit în 1903 și 1905 două pogromuri cu răsunet mondial. Atunci când, la sfârșitul Primului Război Mondial, s-a născut Dina Aïbinder, Republica Democratică Moldovenească — devenită independentă în urma Revoluției din 1917 — se unise cu Regatul României de zece luni. Limba sa maternă a fost rusa.
Avea șase ani când, în 1925, a ajuns, via Odesa, Varșovia și Berlin, la tatăl său, care fugise de dezastrul cauzat de politica NEP și își găsise un loc de muncă ca pianist acompaniator într-un cinematograf din Paris. Apartamentul familiei a devenit un loc de întâlnire pentru o anumită parte a intelectualității.
Model (1934–1939)
Un prieten al tatălui său, arhitectul Jean-Claude Dondel, a remarcat asemănarea adolescentei cu statuile lui . În 1934, acesta a prezentat-o sculptorului, care nu o mai folosea ca model pe soția sa, Clotilde Maillol, și care chemase succesiv mai multe modele. Maestrul a ales-o pentru a-i fi model unic. Ea avea doar cincisprezece ani, el șaptezeci și trei, iar acesta a fost momentul în care el a reînceput să realizeze sculpturi de mari dimensiuni. O punea să pozeze zilnic timp de trei ore în atelierul său din Marly și i-a amenajat un pupitru pentru ca aceasta să își poată face temele fără a se opri din pozat. Din acel moment, ea a devenit figura esențială a operei sculptorului. Maillol i-a arătat carnetele sale și a transformat-o în confidenta procesului său de creație. Această inițiere, total castă, a durat zece ani; ea a reprezentat, totodată, o transmitere a cunoașterii. Dina Aïbinder a pozat și pentru numeroși prieteni ai lui Maillol, precum Raoul Dufy.
În paralel cu studiile universitare de fizică-chimie, care o pregăteau pentru profesia de laborantă, s-a pasionat de suprarealism și a avut ocazia să îi frecventeze pe André Breton, Marcel Duchamp, , , dar și pe Paul Valéry, André Gide, , Édouard Vuillard și pe artiștii din grupul Les Nabis, de care Aristide Maillol rămăsese apropiat. Rupând legătura cu angajamentele social-democrate ale familiei, a aderat la ideile troțkiste. Partenerul ei, fotograful și cântărețul Pierre Jamet, făcea parte din Liga Franceză pentru Hanurile de Tineret, fondată în 1930 de Marc Sangnier. În 1936, pentru a susține mișcarea muncitorească în cadrul Frontului Popular, a jucat într-o piesă cu scheciuri a grupului Octobre, condus de Jacques Prévert.
În 1938, s-a căsătorit cu , un fost camarad întâlnit într-o tabără de vacanță, devenit învățător, care se înscrisese la Școala din Maisons-Alfort pentru a deveni veterinar. Acesta avea să devină unul dintre cei mai importanți directori de imagine din cinematografia franceză. Ea a jucat un rol mic în filmul Altitude 3.200, regizat de Jean Benoit-Lévy, alături de Jean-Louis Barrault și Bernard Blier.
Membră a Rezistenței (1940–1944)
Încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul celei de-a Treia Republici i-a persecutat pe militanții Partidului Comunist. Din apartamentul pentru oaspeți pe care Maillol i-l pusese la dispoziție înainte de război la Banyuls-sur-Mer, Dina Vierny a activat ca călăuză pentru antifasciștii care încercau să fugă prin Spania. Ea i-a mărturisit acest lucru bătrânului artist încă de la început, acesta găsind în ea resursele unei reînnoiri intelectuale și artistice. Maillol i-a indicat atunci o cărare a contrabandiștilor prin Pirineii Orientali, supranumită „calea Maillol”. Rochia roșie a lui „Didi”, care servea drept semn de recunoaștere pentru cei care trebuiau să o întâlnească la terasa unei cafenele, i-a inspirat artistului, în 1940, tabloul Dina în rochie roșie.
În timpul Ocupației, a fost arestată prima dată de jandarmeria națională. Avocatul angajat de Maillol a obținut eliberarea ei inventând o poveste despre contrabanda cu ulei pentru piața neagră, însă dosarul ei a fost transmis către Gestapo. Fiind o evreică așkenază, încadrată în categoria „rasei evreiești” prin pseudolegea din 2 iunie 1941, era pasibilă de a fi reținută în razii imediat după înființarea de către regimul de la Vichy a Comisariatului General pentru Chestiuni Evreiești, în aprilie 1941.
Maillol a trimis-o la Henri Matisse, la Cimiez, un cartier rezidențial din Nisa, care se afla atunci în zona italiană. Astfel, a evitat purtarea stelei galbene, impusă la 6 iunie 1942. A pozat pentru gazda sa, apoi i-a fost prezentată lui Pierre Bonnard, care locuia în apropiere. Acesta, la fel ca Marie Laurencin la Paris, nu a ezitat să ia ca model o tânără aflată în dificultate. Ea a participat la Comitetul Fry, finanțat de Eleanor Roosevelt și care, în Zona de Sud, se ocupa, în coordonare cu Lily Pastré, de exfiltrarea unor personalități din Marsilia, unde se refugiaseră numeroși intelectuali precum André Breton, André Malraux, Jacques Lacan, dar și soțiile refugiaților germani internați înainte de înfrângere în lagărul de la Les Milles, cum a fost Helen Hessel.
La începutul anului 1943, în timp ce rețeaua rusă a Acțiunii Ortodoxe era anihilată, a fost arestată de Gestapo în timpul unei razii efectuate la Academia Grande Chaumière din Paris. Asupra ei au fost găsite teancuri de dolari predați de rețeaua Fry. A fost pusă sub acuzare pentru trafic de monedă falsă. A fost supusă la douăsprezece interogatorii într-un centru de tortură situat la numărul 80 pe Avenue Foch, apoi a fost închisă la Fresnes, unde, un an mai târziu, aveau să fie închiși Robert Desnos și René Lacôte. Acolo, polițiștii francezi au fost cei care au bătut-o, fapt despre care nu a vorbit niciodată. Era destinată deportării, la fel ca tatăl ei, care, deportat la 7 decembrie 1943 de la Drancy cu convoiul nr. 64, avea să moară la 12 decembrie 1943 la Auschwitz.
După șase luni de încarcerare la Fresnes, în octombrie 1943, Maillol a profitat de vizita la Banyuls a sculptorului oficial al regimului nazist, Arno Breker — un admirator venit să-i realizeze portretul — pentru a se întoarce cu acesta la Paris, sub pretextul supravegherii turnării unei sculpturi. Ajuns la Paris, Werner Lange, un ofițer al serviciului de propagandă care făcuse parte din grup și care avusese ocazia să o cunoască pe Dina Vierny, a obținut cu ușurință eliberarea ei. Aceasta părea să nu prezinte nicio urmă de violență.
A fost urcată în trenul spre Banyuls, unde Maillol i s-a alăturat curând. Profund marcată de detenție, în această perioadă de izolare — în timp ce soțul ei se ascundea la rândul lui — legăturile cu acesta s-au răcit până la ruperea definitivă.
La vestea debarcării din Normandia, s-a alăturat la Paris rândurilor camarazilor săi comuniști care pregăteau insurecția. În august, s-a aflat pe baricade. În timpul epurărilor de după război, a fost singura care i-a luat apărarea lui Arno Breker, neezitând să se deplaseze până la Berlin în acest scop.
Negustor de artă (1944–1962)
Fără vești de la muza sa, Maillol, refăcut cu greu după un accident de mașină, a murit la 27 septembrie 1944 la Banyuls. El o desemnase pe aceasta drept executoare testamentară. Dina Vierny a fost însărcinată imediat de către Lucien Maillol (1896–1972), fiul unic și moștenitorul sculptorului, să gestioneze și să pună în valoare opera „patronului”. Ea avea să își dedice restul vieții acestei misiuni, afirmându-se ca o abilă femeie de afaceri. Divorțată de Sacha Vierny (al cărui nume l-a păstrat), s-a căsătorit cu Jean Lorquin, cu care a avut doi fii: Olivier, născut în 1949, și Bertrand (1952–2019).
Sfătuită de Henri Matisse, care a preluat rolul de protector pe care îl ocupase Maillol, aceasta a deschis la 25 ianuarie 1947 o galerie de artă în cartierul Saint-Germain-des-Près, pe strada Jacob la numărul 36, într-un spațiu ce aparținuse anterior unui depozit de cărbuni, reamenajat de arhitectul Auguste Perret. În noua sa profesie de proprietar de galerie, a fost ghidată de . A expus, printre alții, lucrări de Maillol, Pablo Picasso și Henri Matisse. S-a străduit să promoveze opera lui Maillol în rândul muzeelor, în special în Statele Unite.
A colecționat opere de Vasili Kandinski și, colaborând cu Nina Kandinsky, a organizat expozițiile care au impus aceste lucrări în istoria artei moderne. De asemenea, a făcut cunoscută opera lui , a lui Jean-Pierre Laurens, a lui Jan Meyer, a lui Fahrelnissa Zeid și a pictorilor din grupul CoBrA. În anii 1960, i-a descoperit pe pionierii puțin cunoscuți ai curentului , pe care i-a întâlnit la Moscova în timpul unei călătorii efectuate în 1959 pe urmele familiei sale exterminate. Această nouă avangardă era reprezentată de artiști precum , , Vladimir Yankilevsky, Mihail Șemiakin și Lydie Masterkova.
Fundația Dina-Vierny (1963–2009) În 1963, aceasta i-a solicitat ministrului culturii, André Malraux, restaurarea unei statui expuse în Grădinile Tuileries din Paris. Malraux a plusat și i-a propus să instaleze chiar acolo, în aer liber, toate statuile monumentale ale lui Maillol pe care ar fi fost dispusă să le doneze Republicii Franceze. Optsprezece statui au fost instalate în 1964; Dina Vierny a supravegheat personal amplasarea lor, scenă imortalizată de Robert Doisneau. A fost o redescoperire a maestrului care, în douăzeci de ani, căzuse în uitare. Această restaurare a memoriei sale a fost salutată prin vocea actriței Arletty într-un scurtmetraj care celebra instalarea, intitulat Dina chez les rois.
În acea perioadă, ea a început să plănuiască înființarea unei fundații pentru a face cunoscută publicului întreaga operă a lui Aristide Maillol, depunând statutul acesteia în 1983. Timp de treizeci de ani, și-a dedicat întreaga energie acestui proiect, cumpărând rând pe rând încăperile hotelului particular din secolul al XVIII-lea în care locuia, într-un apartament din arondismentul 7 al Parisului. În 1972, Lucien Maillol a murit la vârsta de șaptezeci și trei de ani, fără a avea copii, lăsându-i prin testament Dinei Vierny bunurile sale, dar rezervând pentru amanta sa, domnișoara Wessel, uzufructul casei pe care tatăl său o achiziționase la Banyuls-sur-Mer. Muzeul Maillol, proprietate a Fundației Dina-Vierny, s-a deschis în 1995. Acesta a fost rezultatul unei munci de conservare și renovare căreia Dina Vierny și arhitectul Pierre Devinoy, elev al lui Auguste Perret, i-au dedicat șaptesprezece ani.
Dina Vierny a dorit să onoreze memoria artistului și prin crearea unui muzeu în ferma acestuia. Fermă izolată în valea Roume, lângă Banyuls-sur-Mer, Maillol se odihnește acolo, sub statuia sa, Mediterana.
Vierny s-a stins din viață cu cinci zile înainte de a împlini 90 de ani. I-a lăsat în urmă pe cei doi fii ai săi, Olivier Lorquin, directorul Muzeului Maillol din Paris, și istoricul de artă Bertrand Lorquin, conservator al muzeului.
Colecția Vierny Postimpresioniști și suprarealiști Colecția cuprinde în principal opere ale pictorilor care i-au fost prieteni sau apropiați: Pierre Bonnard, Henri Matisse, Marcel Duchamp, Raymond Duchamp-Villon, , Vasili Kandinski.
Primitivi moderni