miniatura|Helios cu o aureolă radiată conducându-și carul (Ilion, secolul al IV-lea î.Hr.; Muzeul Pergamon) Religia ilirică se referă la credințele și practicile religioase ale popoarelor ilirice, un grup de triburi care vorbeau limbile ilirice și au locuit în partea de vest a Peninsulei Balcanice din cel puțin secolul al VIII-lea î.Hr. până în secolul al VII-lea d.Hr.. Sursele scrise disponibile sunt foarte puține. Acestea constau în mare parte din nume de persoane și de locuri, precum și câteva glose din surse clasice.

Încă insuficient studiate, cele mai numeroase urme ale practicilor religioase din epoca preromană sunt cele referitoare la simbolistica religioasă. Simbolurile sunt reprezentate în diverse tipuri de ornamente și dezvăluie faptul că obiectul principal al cultului preistoric al ilirilor a fost Soarele, venerat într-un sistem religios complex și larg răspândit. Divinitatea solară ilirică este reprezentată figurativ pe plăcuțe din Epoca Fierului ca zeu al cerului și al fulgerului, fiind totodată asociată cu altarul de foc unde acesta aruncă fulgere.

Zei ilirici au fost menționați în inscripții pe statui, monumente și monede din perioada romană, unii fiind interpretați de scriitorii antici prin prisma religiei comparate. Acestora li se poate adăuga un corpus mai mare de inscripții din regiunea Apulia, din sud-estul Italiei, scrise în , care este considerată în general înrudită cu cea ilirică deși acest aspect a fost dezbătut, fiind considerat de mulți drept speculativ. Se pare că nu a existat un singur zeu proeminent pentru toate triburile ilirice, o serie de divinități apărând evident doar în regiuni specifice.

Ca păgâni, ilirii credeau în puteri supranaturale și atribuiau divinităților calități care se reflectau în viața de zi cu zi, în sănătate și boală, în abundența naturii și în dezastrele naturale. Un număr de toponime și antroponime ilirice derivau din nume de animale și reflectau credința în animale ca strămoși mitologici și protectori. Șarpele a fost unul dintre cele mai importante totemuri animale. Ilirii credeau în forța descântecelor și a deochiului, în puterea magică a amuletelor protectoare și benefice care puteau înlătura deochiul sau intențiile rele ale dușmanilor. Spectrul bogat de credințe religioase și ritualuri funerare care a apărut în Iliria, în special în perioada romană, poate reflecta variația identităților culturale din această regiune.

Anumite aspecte ale divinităților și credințelor ilirilor provin, în ultimă instanță, din mitologia proto-indo-europeană. Alături de credințele trace și dacice, aceasta face parte din mitologiile paleo-balcanice. Albanezii au păstrat urme ale simbolisticii religioase ilirice, iar vechea religie ilirică este una dintre sursele fundamentale din care s-au hrănit credințele populare albaneze. De asemenea, se pot găsi mai multe urme ale cultelor ilirice în credințele religioase și superstițiile popoarelor slave de sud de astăzi.

Culte Cultele din tradiția neolitică — în special cele asociate cu fertilitatea pământului și cu agricultura în general — au continuat să fie practicate pe tot parcursul Epocii Bronzului și la începutul Epocii Fierului în vestul Balcanilor. Aceste tradiții includeau cultul Mamei Pământ, cultul soarelui și cultul șarpelui. În timpul timpurii Epoci a Fierului, arta ilirică a fost geometrică și non-reprezentativă, cu o combinație de cercuri concentrice, romburi, triunghiuri și linii frânte. Era un tip de artă sever, lipsit de fantezie, destinat fermierilor, crescătorilor de vite sau războinicilor. Absența ornamentelor figurative poate reflecta o lipsă aparentă a cultelor antropomorfe în timpul primei Epoci a Fierului. Arta geometrică a perioadei, care a atins apogeul în secolul al VIII-lea î.Hr., pare să fie singura trăsătură comună între diferitele zone ilirice, deoarece ornamentele artistice găsite după secolul al VI-lea î.Hr. arată mai degrabă o influență exterioară, în principal din Grecia arhaică și Italia etruscă.

Dovezile arheologice demonstrează existența a două culte principale, bazate pe două criterii geografice general definite: cultul șarpelui pare să fi apărut în principal în regiunile sudice ale Iliriei, în timp ce simbolurile păsărilor de apă și cele solare au predominat în nord. Șarpele, ca simbol al fertilității, protector al căminului și animal htonic, putea fi, de asemenea, conectat cu cultul soarelui.

Soarele

Multe dintre simbolurile găsite în întreaga Ilirie au fost asociate cu Soarele, sugerând că adorarea Soarelui era un cult comun triburilor ilirice. Dovezi figurative timpurii ale cultului celest în Iliria sunt oferite de plăcuțele din secolul al VI-lea î.Hr. descoperite la Lacul Scutari, care aparțineau zonei tribale ilirice a celor numiți în sursele istorice ulterioare labeați.

Fiecare dintre aceste plăcuțe portretizează simultan reprezentări sacre ale cerului și ale soarelui, simbolistica fulgerului și a focului, precum și arborele sacru și păsări (vulturi). În aceste plăcuțe există o reprezentare mitologică a divinității celeste: zeitatea solară însuflețită cu un chip și două aripi, aruncând fulgere într-un altar de foc, care în unele plăcuțe este susținut de doi bărbați (uneori aflați în două bărci).

Divinitatea solară a fost adesea reprezentată de către iliri sub formă de animal, precum păsări, șerpi și cai, sau reprezentată geometric ca spirală, cerc concentric sau svastică. Aceasta din urmă, în mișcare dextrogiră (卍), portretiza mișcarea solară. Mai multe pandantive din bronz, răspândite în întreaga regiune, au forma unor simboluri solare, cum ar fi un simplu disc fără raze, cu patru raze care formează o cruce sau cu mai multe raze. Există pandantive care au mai multe cercuri plasate concentric de la centru spre periferie.

(secolul al II-lea d.Hr.) relata că peonii venerau soarele sub forma unui mic disc rotund fixat în vârful unui stâlp. Discul solar fixat în vârful unui stâlp este, de asemenea, reprezentat pe monedele orașului iliric Damastion. În rândul și al veneților, discul solar este reprezentat ca o barcă solară purtată pe firmament.

Păsările de apă se numără printre cele mai frecvente simboluri solare ale ilirilor, în special în nord. Un număr mare de pandantive cu forme de păsări de apă au fost găsite în podișul Glasinac, în regiunile din , în și în regiunile ilirice din Albania și Macedonia de Nord de astăzi. În Noricum au fost găsite două temple ilirice cu altare de sacrificiu asociate cu cultul soarelui, ridicate pe vârfuri de munte.

Dovezile privind un cult al soarelui răspândit în rândul tracilor sugerează o practică religioasă comună în Balcanii antici. Descoperirile arheologice au arătat că ilirii și tracii practicau sacrificii rituale dedicate soarelui în temple rotunde construite în locuri înalte. În rândul ilirilor, cerbul a fost un simbol solar important, fiind considerat principalul animal de sacrificiu oferit Soarelui.

Rămășițe ale cultului soarelui s-au păstrat în rândul albanezilor până în secolul al XX-lea în ritualurile agricole și zootehnice, în meșteșuguri, în ritualuri calendaristice, în tradițiile populare orale și în artă, iar sub unele forme acestea continuă și astăzi. Divinitatea solară era venerată în ciclul vieții de familie, în cultul căminului și al focului, al apei și al munților; în depunerea jurămintelor, dar și ca sursă de subzistență, de sănătate și fertilitate, sau pur și simplu ca obiect protector util.

Un element semnificativ al venerării soarelui sunt „focurile anului” (în ). Focurile de tabără au loc în Albania pe vârfurile munților, pe dealuri și lângă case, de Ziua Verii (începutul lunii martie) sau pe 24 iunie, uneori în iulie, august sau pe 24 decembrie. În „Cântecele albaneze ale războinicilor de frontieră” (în ), diferite evenimente sunt influențate de soare. „Munții Soarelui” (în ) sunt locurile în care acționează eroii. Simbolurile solare se găsesc în Albania în multe ornamente decorative, iar până în secolul al XX-lea, cultul soarelui a fost afișat pe tatuajele practicate în rândul albanezilor (tatuajul tradițional albanez) și al catolicilor din Bosnia și Herțegovina.

Șarpele

Cultul șarpelui a fost larg răspândit în rândul ilirilor, în special în sud. Imaginea șarpelui era un simbol al puterii și fertilității, fiind totodată protectorul căminului domestic. Acest animal mistic era legat de cultul strămoșilor și de complexul magico-religios al fertilității pământului și a femeii. Cultul iliric al șarpelui este documentat în sursele antice. Un exemplu este legenda mitologică a lui Cadmos și a soției sale Harmonia care, după ce au venit la iliri și au murit în patria acestora, au continuat să trăiască după moarte sub formă de șerpi. Fiul lor, Ilirios, eroul eponim al neamului iliric, a avut de asemenea formă de șarpe, și ca atare poate fi considerat totemul suprem al ilirilor.

Importanța șarpelui în sistemul simbolic și religios al ilirilor se reflectă în numeroase descoperiri arheologice din așezările și necropolele lor, în special în Albania, Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord și Serbia. Șarpele a fost folosit ca un ornament terminal comun pentru obiectele decorative. O paftă de centură din bronz argintat din secolul al III-lea î.Hr., găsită în mormintele ilirice de la Selcë e Poshtme, lângă Lacul Ohrida, prezintă o scenă cu războinici și călăreți în luptă, cu un șarpe uriaș ca totem protector al unuia dintre călăreți; o centură foarte asemănătoare a fost găsită și în necropola de la Gostilj, lângă Lacul Scutari.

O statuie din epoca romană a unei zeițe locale a abundenței a fost găsită în localitatea Qesarat; zeița ține în mâna stângă un coș în jurul căruia este încolăcit un șarpe. Galioane în formă de șerpi apar pe navele reprezentate pe monedele labeate, care au fost găsite în orașul Çinamak, lângă Kukës. Alte reprezentări ale șarpelui se găsesc pe monedele greco-ilirice din Byllis, Apollonia, Dyrrhachion, Olympe și Amantia. În Dardania și Dalmația au existat altare dedicate perechii serpentine Dracon și Dracaena/Dracontilla. În perioadele ulterioare, șarpele a fost considerat un obstacol în calea vieții spirituale creștine.

Cultul șarpelui a supraviețuit în rândul albanezilor de-a lungul Evului Mediu și până în zilele noastre. Toate credințele, riturile și practicile de magie asociate cu acest cult au fost bine păstrate în așezările rurale de către bătrâni până în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Șarpele este venerat ca o divinitate htonică și acvatică. De asemenea, este considerat un vindecător și un totem protector al familiei și al casei.

În Albania, șarpele apare în multe simboluri decorative, în toponime și antroponime. În sudul Dalmației, în mod special, șarpele se regăsește în sculptură, heraldică și antroponime. Cultul șarpelui a lăsat urme în numeroase manifestări rituale similare din cadrul mitologiei slave. La Sutomore, în Muntenegru, pe fosta coastă a , blavor („șarpele-șopârlă”) este considerat un protector al gospodăriei și este un păcat să fie ucis, la fel ca în Albania. Cuvântul blavor este înrudit cu termenul albanez bullar și cu cel românesc balaur, aceștia fiind balcanisme pre-slave care demonstrează continuitatea cultului șarpelui în rândul popoarelor din regiune.

Călărețul Călărețul a fost un erou paleo-balcanic comun. O paftă de centură din bronz argintat din secolul al III-lea î.Hr., găsită în mormintele ilirice de la Selca e Poshtme, lângă malul vestic al Lacului Lychnidus, în teritoriul dasareților, înfățișează o scenă de luptă între războinici și călăreți, având un șarpe uriaș ca totem protector al unuia dintre călăreți; o centură foarte asemănătoare a fost găsită și în necropola de la Gostilj, lângă Lacul Scutari, în teritoriul labeaților, ceea ce indică o practică comună a cultului eroului în aceste regiuni. Cercetătorii moderni sugerează că reprezentarea iconografică a aceluiași eveniment mitologic include cultele ilirice ale șarpelui, ale lui Cadmos și ale călărețului.