„Codul de la Nürnberg” () este un ansamblu de principii de etică în cercetare privind experimentele pe oameni, elaborat de tribunalul din cazul Statele Unite împotriva Brandt, unul dintre Procesele ulterioare din Nürnberg care au avut loc după al Doilea Război Mondial.
Deși a fost formulat ca parte a hotărârii judecătorești în cadrul procesului, Codul avea să capete ulterior o importanță care depășea contextul inițial. Într-o analiză redactată cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la pronunțarea hotărârii Brandt, , doctor și profesor la Facultatea de Drept Yale, scrie că „o lectură atentă a hotărârii sugerează că [autorii] au redactat Codul pentru practicile de experimentare pe oameni, indiferent de contextul în care acestea se desfășoară”.
Contextul general Originea Codului își are rădăcinile în politica germană din perioada anterioară celui de-al Doilea Război Mondial, în special în anii 1930 și 1940. Începând cu mijlocul anilor 1920, medicii germani, de obicei adepți ai igienei rasiale, au fost acuzați de către opinia publică și de comunitatea medicală de practici medicale neetice. Guvernul german a susținut aplicarea igienei rasiale în scopul promovării rasei ariene. Extremiștii adepți ai igienei rasiale s-au aliat cu național-socialismul pentru promovarea utilizării biologiei în vederea atingerii obiectivelor lor de puritate rasială, un concept fundamental al ideologiei național-socialiste. Medicii au fost atrași de ideologia științifică și au contribuit la înființarea Ligii Național-Socialiste a Medicilor în 1929, cu scopul de a „purifica comunitatea medicală germană de «iudeo-bolșevism»”. Criticile deveneau tot mai frecvente. Alfons Stauder, membru al Oficiului de Sănătate al Reich-ului, a afirmat că „experimentele dubioase nu au niciun scop terapeutic”, iar Fredrich von Muller, medic și președinte al , s-a alăturat criticilorGrodin MA. "Historical origins of the Nuremberg Code". In: The Nazi Doctors and the Nuremberg Code: Human Rights in Human Experimentation. Annas, GJ and Grodin, MA (eds.). Oxford University Press, Oxford, 1992.
Ca răspuns la criticile aduse experimentelor pe oameni considerate neetice, Republica de la Weimar (guvernul Germaniei între 1919 și 1933) a emis „Liniile directoare privind noile terapii și experimentele pe oameni”. Liniile directoare se bazau pe principiile carității și și a , dar subliniau și doctrina juridică a consimțământului informat. Liniile directoare făceau clar diferența dintre cercetarea terapeutică și cea non-terapeutică.
Ghidurile permiteau administrarea tratamentelor fără consimțământ doar în situații extreme si în scopuri terapeutice dar, în scopuri neterapeutice, orice administrare fără consimțământ era strict interzisă. Cu toate acestea, ghidurile de la Weimar au fost anulate de Adolf Hitler. Până în 1942, partidul nazist număra peste 38.000 de medici germani, care au contribuit la punerea în aplicare a programelor medicale, cum ar fi Legea privind prevenirea nașterii urmașilor persoanelor cu boli ereditare
După cel de-al Doilea Război Mondial, au avut loc o serie de procese menite să tragă la răspundere membrii Partidului Nazist pentru o multitudine de crime de război. Procesele au fost aprobate de președintele Harry Truman la 2 mai 1945 și au fost conduse de Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Acestea au început la 20 noiembrie 1945, la Nuremberg, Germania, în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de procesele de la Nuremberg. În procesul SUA împotriva lui Brandt, care a devenit cunoscut sub numele de „Procesul medicilor”, au fost judecați medicii germani responsabili de efectuarea de proceduri medicale neetice asupra oamenilor în timpul războiului. Acestea s-au concentrat asupra medicilor care au efectuat experimente inumane și neetice pe oameni în lagărele de concentrare, pe lângă cei care au fost implicați în sterilizarea a peste 3,5 milioane de ale cetățenilor germani.
Mai mulți dintre acuzați au susținut că experimentele lor nu se deosebeau cu mult de cele efectuate înainte de război și că nu exista nicio lege care să facă distincție între experimentele legale și cele ilegale. Acest lucru i-a îngrijorat pe și pe , care au colaborat cu acuzarea pe parcursul procesului. În aprilie 1947, Alexander a înaintat un memorandum Consiliului Statelor Unite pentru Crime de Război, în care prezenta șase puncte referitoare la cercetarea medicală legitimă.
O versiune inițială a Codului, cunoscută sub numele de „Memorandumul”, care stipula că pentru experimentele pe oameni este necesar consimțământul voluntar explicit al pacienților, a fost redactată la 9 august 1947. La 20 august 1947, judecătorii au pronunțat sentința împotriva lui și a altor 22 de persoaneAnnas, George J., and Michael A. Grodin. The Nazi Doctors and the Nuremberg Code. New York: Oxford University Press, 1992.. Verdictul a reiterat punctele din Memorandum și, ca răspuns la avizele experților medicali ai acuzării, a extins cele șase puncte inițiale ale Memorandumului la zece puncte. Cele zece puncte au devenit cunoscute sub numele de Cod, care include principii precum consimțământul informat și absența constrângerii experimentarea științifică formulată corespunzător și caritatea față de participanții la experiment. Se consideră că acesta s-a bazat în principal pe Jurământul lui Hippocrate, care a fost interpretat ca susținând abordarea experimentală a medicinei, protejând în același timp pacientul. „Controversa” privind paternitatea codului Codul a fost inițial ignorat, dar a căpătat o importanță mult mai mare la aproximativ 20 de ani de la redactarea sa. În consecință, au apărut numeroase revendicări concurente privind paternitatea Codului. Unii susțineau că , unul dintre cei trei judecători americani care au prezidat procesul medicilor, era autorul acestuia. Medicii și , principalii experți medicali ai acuzării, au fost, de asemenea, menționați ca autori. În scrisoarea sa adresată lui , un medic englez și autorul cărții din 1967 intitulată „Human Guinea Pigs (Porcușorii de Guineea Umani)”, Andrew Ivy și-a revendicat dreptul exclusiv de autor asupra codului. Leo Alexander, la aproximativ 30 de ani după proces, și-a revendicat, de asemenea, dreptul exclusiv de autor. Cu toate acestea, după o lectură atentă a procesului-verbal al procesului doctorilor, a documentelor de referință și a hotărârilor definitive, se acceptă mai degrabă ideea că paternitatea codului a fost comună, iar codul a luat naștere chiar din cadrul procesului.
Cele zece puncte ale Codului Nürnberg
Cele zece puncte ale codului au fost prezentate în secțiunea din verdictul judecătorilor intitulată „Experimente medicale permise”< ref name=ushmm/>:
Importanța
Codul nu a fost adoptat oficial ca lege de nicio țară și nici ca ghid oficial de etică de nicio asociație. De fapt, referirea din Cod la datoria hipocratică față de fiecare pacient în parte și la necesitatea de a furniza informații nu a fost inițial privită cu ochi buni de către Asociația Medicală Americană. Katz a remarcat că lumea occidentală a respins inițial Codul de la Nürnberg, considerându-l un „cod pentru barbari, dar inutil (sau de prisos) pentru medicii obișnuiți”. În plus, hotărârea definitivă nu a precizat dacă Codul ar trebui aplicat în cazuri precum cele ale deținuților politici, ale infractorilor condamnați și ale voluntarilor sănătoși. . Lipsa de claritate, brutalitatea experimentelor medicale imorale și limbajul fără compromisuri al Codului au creat impresia că acesta fusese conceput special pentru încălcări extrem de grave.
Cu toate acestea, Codul este considerat de unii drept cel mai important document din istoria eticii cercetării clinice, datorită influenței sale enorme asupra drepturilor omului la nivel mondial. În Statele Unite, Codul și Declarația de la Helsinki asociată au influențat elaborarea reglementărilor promulgate de Departamentul Sănătății și Serviciilor Sociale al Statelor Unite pentru a asigura tratamentul etic al subiecților umani de cercetare, cunoscută sub numele de „Regula comună”, care este acum codificată în Partea 46 din Titlul 45 al Codului Regulamentelor Federale. Aceste reglementări sunt aplicate de Comisiile de evaluare instituțională (IRB). În 1966, Pactul internațional pentru drepturile civile și politice a fost adoptat de către Organizația Națiunilor Unite, iar după ce un număr suficient de țări au ratificat pactul, acesta a intrat în vigoare la 23 martie 1976. Articolul 7 interzice experimentele efectuate fără „consimțământul liber la experimentarea medicală sau științifică” al subiectului.
În analiza sa din 2014, Gaw observă că Codul „nu numai că a intrat în peisajul juridic, ci a devenit și prototipul tuturor codurilor viitoare de practică etică de pe întreg globul”. Ideea consimțământului liber și informat a stat, de asemenea, la baza „Ghidului internațional de etică pentru cercetarea biomedicală care implică subiecți umani” propus de Organizația Mondială a Sănătății. O altă recenzie importantă a simpozionului a fost publicată de Universitatea de Medicină din Viena în 2017: „Etica medicală în cei 70 de ani de la Codul de la Nürnberg, din 1947 până în prezent”. Președintele și rectorul Markus Müller a scris în introducerea sa că Codul „constituie una dintre cele mai importante repere din istoria medicinei, oferind pentru prima dată un cadru adecvat pentru cercetarea pe subiecți umani. Această etapă importantă nu a fost o măsură voluntară de precauție, ci a apărut abia în urma atrocităților naziste. Codul de la Nürnberg a devenit o piatră de temelie a cercetării clinice și a bioeticii.”
În 1995, judecătoarea federală Sandra Beckwith a hotărât că Codul de la Nürnberg poate fi aplicat în cadrul proceselor penale și civile din instanțele federale ale Statelor Unite.
Vedeți și:
Note
Bibliografie suplimentară
Weindling, Paul: Nazi Medicine and the Nuremberg Trials (Palgrave, Basingstoke 2004) Schmidt, Ulf: Justice at Nuremberg: Leo Alexander and the Nazi Doctors' Trial (Palgrave, Basingstoke 2004) Schmidt, Ulf: Karl Brandt. The Nazi Doctor: Medicine and Power in the Third Reich (Continuum, London, 2007)
BRITISH MEDICAL JOURNAL No. 7070, Volume 313: page 1448, 7 December 1996. "The Nuremberg Code" (1947). In: Mitscherlich A, Mielke F. Doctors of Infamy: The Story of the Nazi Medical Crimes. New York: Schuman, 1949: xxiii–xxv. Carl Elliot's article "Making a Killing" in Mother Jones magazine (September 2010) asks if the Nuremberg Code is a valid legal precedent in Minnesota
Resurse internet The Nuremberg Code (1947) on the BRITISH MEDICAL JOURNAL Nuremberg Code at the United States Holocaust Memorial Museum
Categorie:1947 în Germania Categorie:1947 în știință Categorie:1947 în legislație Categorie:Proiectare experimentală Categorie:Drept penal internațional Categorie:Holocaust