thumb|right|alt=Gravură|Flyer publicitar din secolul al XVIII-lea pentru serviciile lui John Hunt, „nightman” și căruțaș de gunoi, înfățișând doi bărbați care transportă unul dintre butoaiele folosite pentru îndepărtarea excrementelor umane.
Gong farmer (cunoscut și sub denumirile gongfermor, gongfermour, gong-fayer, gong-fower sau gong scourer) a fost un termen apărut în pentru a descrie persoana care curăța și îndepărta excrementele umane din și . Deoarece munca era considerată necurată și respingătoare pentru public, lucrătorii „gong” aveau voie să lucreze doar noaptea, motiv pentru care erau uneori numiți nightmen („oamenii nopții”). Deșeurile colectate, cunoscute sub numele de (în engleză night soil), trebuiau transportate în afara granițelor orașului sau la gropi de gunoi oficiale.
Nevoia de a curăța fosele a scăzut pe măsură ce sistemele moderne de eliminare a deșeurilor, precum și , au devenit tot mai răspândite în Anglia secolului al XIX-lea. Astăzi, golirea foselor septice se realizează de obicei mecanic prin sucțiune, cu ajutorul unor vehicule specializate numite .
Etimologie „Gong” derivă din engleza veche , care înseamnă „a merge”. Cuvântul „gong” era folosit atât pentru a desemna latrina, cât și conținutul acesteia.
Primele amenajări de canalizare Orașele puneau de obicei la dispoziție latrine publice, cunoscute sub numele de „case de ușurare” (în engleză houses of easement), dar numărul lor era limitat: în Londra, spre sfârșitul secolului al XIV-lea, existau doar 16 astfel de locații pentru o populație de 30.000 de locuitori. Au fost introduse reglementări locale pentru a controla amplasarea și construcția latrinelor private. Haznalele erau adesea plasate sub podeaua pivniței sau în curtea casei. Unele aveau jgheaburi din lemn pentru a transporta excrementele de la etajele superioare, uneori fiind spălate de apa de ploaie. Aceste haznale nu erau etanșe, permițând deșeurilor lichide să se scurgă în sol și lăsând doar solidele pentru a fi colectate.
Mirosul fetid al haznalelor era o problemă continuă, iar acumularea deșeurilor solide însemna că acestea trebuiau curățate cam o dată la doi ani. Sarcina cădea în grija lucrătorilor „gong”. La sfârșitul secolului al XV-lea, aceștia taxau cu doi șilingi pentru fiecare tonă de deșeuri îndepărtată.
Condiții de muncă Deși era bine plătită, meseria de gong farmer a fost considerată de istoricii din seria TV ca fiind una dintre cele mai grele din perioada Tudor. Cei angajați la în timpul reginei Elisabeta I a Angliei, de exemplu, primeau șase penny pe zi — un venit bun pentru acea vreme — însă viața profesională a unui lucrător se desfășura „până la genunchi, talie sau chiar gât în murdărie umană”. Aveau voie să lucreze doar noaptea, între orele 21:00 și 05:00. Le era permis să locuiască doar în zone specificate și uneori mureau prin asfixiere din cauza vaporilor nocivi produși de excremente.
Aceștia angajau de regulă copii pentru a ridica gălețile pline din groapă și pentru a lucra în spațiile extrem de înguste.
După extragere, deșeurile solide erau transportate în butoaie mari sau tuburi, încărcate într-o căruță trasă de cai. Pe măsură ce latrinele s-au răspândit și la casele cetățenilor obișnuiți, acestea erau construite în curți cu acces prin spate sau pe alei secundare, pentru a evita transportul butoaielor prin interiorul casei până la stradă. Multe informații despre latrinele londoneze din secolele XVII și XVIII provin din declarațiile martorilor care descriau ce se descoperea printre excremente, cum ar fi cadavre de sugari nedoriți.
Toate deșeurile colectate trebuiau scoase din oraș, fie prin împrăștierea pe terenuri comune, fie prin transportul la „laystalls” (depozite de gunoi), situate de regulă la periferie. O mare parte din conținutul foselor londoneze era dusă la rampe de pe malurile Tamisei, cum ar fi „Dung Wharf” (Cheiul de Gunoi) — unde ulterior a fost construit — de unde era transportat cu barjele pentru a fi folosit ca îngrășământ pe câmpuri. Unele depozite deveniseră masive; Mount Pleasant din actualul , Londra, ocupa o suprafață de peste 3 hectare în 1780.
Pedepsele pentru nerespectarea regulilor de eliminare a deșeurilor erau aspre. Un lucrător londonez care a deversat reziduuri într-o scurgere a fost închis într-unul dintre propriile butoaie plin până la gât cu mizerie, fiind apoi expus public în Golden Lane cu o pancartă care îi detalia infracțiunea.
Riscuri Această activitate era periculoasă și marcată de un miros insuportabil. Munca era epuizantă fizic, iar lipsa ventilației în haznale făcea sarcina și mai grea. Haznalele nu erau întotdeauna întreținute, iar prăbușirea tavanului putrezit al acestora era un risc comun.
Un incident notabil a avut loc în 1325, când un lucrător pe nume Richard the Raker a căzut într-o hazna al cărei tavan putrezise și s-a înecat în excremente. Din cauza naturii dezgustătoare a muncii, deși erau bine plătiți, aceștia nu erau respectați și erau adesea evitați de restul comunității.
Evoluții ulterioare Începând cu secolul al XVII-lea, orașele mari au început să angajeze „scavengers” (măturători/gunoieri) pentru a îndepărta deșeurile de pe străzi. Mare parte din această mizerie provenea din haznalele revărsate sau din oalele de noapte golite pe fereastră. Până în 1615, orașul Manchester avea deja nouăsprezece lucrători subordonați, gestionați de doi supraveghetori.
Note explicative
Note
Bibliografie
Categorie:Istoria Angliei Categorie:Profesii Categorie:Anglia epocii Tudor Categorie:Excremente