Mîhailo Petrovîci Starîțkîi (în ; ) a fost un scriitor, poet și dramaturg ucrainean, cunoscut drept unul dintre fondatorii teatrului profesionist ucrainean.

Biografie Mîhailo Starîțkîi s-a născut pe 14 decembrie [S.V. 2 decembrie] 1840 în satul Klișciînți, gubernia Poltava (în prezent raionul Zolotonoșa, regiunea Cerkasî), fiind fiul lui Petro Starîțkîi, un ofițer de cavalerie în retragere, și al Anastasiei Lîsenko. Mama lui Starîțkîi făcea parte din familia Lîsenko, o veche familie căzăcească din Ucraina.

Tatăl lui Starîțkîi a murit în 1845, iar mama sa în 1852, când acesta avea 12 ani. Ulterior, Starîțkîi a fost crescut de familia Lîsenko alături de vărul său primar pe linie maternă, Mîkola Lîsenko, cu care a legat o strânsă prietenie.

Starîțkîi a fost educat la un gimnaziu din Poltava, unde îi plăcea să citească lucrări de istorie militară și povești de aventură. În acea perioadă, a fost influențat în mod special de romanul istoric Consiliul negru de Panteleimon Kuliș. De asemenea, a dezvoltat o pasiune pentru teatru.

După absolvirea gimnaziului, Starîțkîi și-a început studiile la Universitatea din Harkov, transferându-se ulterior la Universitatea Sfântul Vladimir din Kiev. În anii studenției, a participat la activitățile asociației Hromada din Kiev, alături de Mîkola Lîsenko, și .

La începutul anilor 1860, a predat la școli duminicale și s-a implicat în cercetări etnografice, care au devenit ulterior fundamentul multora dintre operele sale. Totuși, Mîhailo nu a reușit să își finalizeze studiile din cauza problemelor de sănătate și a unor chestiuni familiale.

După căsătoria sa în 1863, situația financiară a lui Starîțkîi a suferit un declin serios, fiind forțat să se întrețină pe sine și pe familia sa lucrând la arhivele Universității din Kiev. Acest lucru i-a permis să obțină acces la documente valoroase legate de istoria cazacilor și a haidamacilor, inclusiv din perioada lui Bogdan Hmelnițki, fapt care i-a influențat activitatea literară.

În 1864, Starîțkîi și Lîsenko au început să lucreze la prima lor operă, Harkușa, bazată pe o povestire de Oleksa Storojenko. Piesa, deși nu a fost niciodată finalizată, a marcat începutul colaborării dintre Starîțkîi, în calitate de libretist, și Lîsenko, în calitate de compozitor. În 1874, comedia lor muzicală Noaptea de Ajun, bazată pe o operă de Nikolai Gogol, a debutat la teatrul din Kiev, Starîțkîi debutând ca regizor. Piesa a fost criticată dur de presa rusă pentru un pretins „separatism” și a dus la o investigație împotriva autorilor săi. În ciuda presiunilor exercitate de guvern, Starîțkîi a început să organizeze un comitet dramatic cu scopul de a organiza un teatru profesionist ucrainean.

În timpul Războiului Ruso-Turc, Starîțkîi a achiziționat o fabrică de pesmeți și a profitat de pe urma aprovizionării trupelor ruse, însă nu a reușit să obțină un succes deosebit în această afacere. Activitățile sale civice au promovat renașterea identității naționale ucrainene, dar acesta a evitat participarea la mișcări politice radicale. Cu toate acestea, cu o anumită ocazie, reședința din Kiev a familiei Starîțkîi a fost percheziționată de jandarmi în legătură cu asasinarea unui ofițer de către un terorist revoluționar. Victima crimei s-a dovedit a fi un prieten apropiat al lui Starîțkîi din timpul studiilor la gimnaziu. În urma acelui eveniment, Mîhailo și soția sa au fost nevoiți să părăsească Kievul timp de doi ani.

În urma succesului trupei lui Marko Kropivnițki, care a adus-o în lumina reflectoarelor pe tânăra actriță Maria Zankovețka, Starîțkîi a investit banii proveniți din vânzarea reședinței sale de la țară, a casei și a fabricii în crearea propriului său teatru. În perioada 1883-1884, i-a angajat pe Kropîvnîțkîi, Ivan Karpenko-Karîi, Mîkola Sadovskîi, Maria Zankovețka, Panas Saksahanskîi și alți câțiva actori. Trupa a susținut spectacole la Kiev și a vizitat Odesa. Cerințele administrative ale vremii impuneau ca piesele ucrainene să fie urmate de piese rusești, însă cele din urmă erau rareori profitabile. Autoritățile au interzis în cele din urmă spectacolele teatrelor ucrainene în Guvernământul General de Kiev, Volânia și Podolia, iar în 1885 trupa s-a divizat.

Starîțkîi era cunoscut pentru tratamentul binevoitor față de actorii săi: de exemplu, refuza să le reducă plățile în caz de boală și incapacitate de a juca. După 10 ani, trupa lui Starîțkîi a dat faliment. În ciuda lipsei fondurilor și a sănătății precare, el a revenit în activitatea teatrală prin colaborarea cu alte trupe din Kiev, a organizat spectacole și a scris cărți în colaborare cu fiica sa Liudmîla, ceea ce i-a permis să își câștige existența..

Mîhailo Starîțkîi a murit pe 27 aprilie [S.V. 14 aprilie] 1904 la Kiev și a fost înmormântat la Cimitirul Baikove.

Viața personală

În toamna anului 1862, Starîțkîi, un vânător pasionat, a mers la vânătoare de rațe lângă reședința sa din regiunea Poltava și s-a îmbolnăvit de pneumonie. Pe durata bolii, a fost îngrijit de mătușa sa și de fiica acesteia, Sofia Starîțka. După recuperare, Mîhailo a cerut permisiunea de a se căsători cu verișoara sa, care la acea vreme avea doar 14 ani. Căsătoria a fost permisă numai după o aprobare specială de la un arhimandrit, care a fost acordată după ce certificatul de naștere al Sofiei fusese falsificat, trecându-se vârsta de 16 ani. În ciuda acestui fapt, tânărul cuplu a format o familie fericită și armonioasă: Starîțka a împărtășit interesul lui Mîhailo pentru teatru și literatură și s-a împrietenit cu cercul său social.

Din căsătorie au rezultat cinci copii: Mariia – actriță, regizoare, pedagog și organizatoare de teatru; Liudmyla – scriitoare, autoare de memorii, activistă a revoluției ucrainene; Oksana – scriitoare de literatură pentru copii și activistă, căsătorită cu Ivan Steșenko; Iurii – avocat și activist în Kiev, șef al Comitetului pentru Refugiați din cadrul Ministerului de Interne în perioada 1917–1919; Olha – a murit în copilărie din cauza unei boli.

Opere Pe parcursul carierei sale, Starîțkîi a creat peste 30 de opere dramatice, precum și o serie de colecții de poezie și aproximativ 200 de traduceri. Printre altele, a fost primul autor care a tradus Hamlet de Shakespeare în limba ucraineană. Starîțkîi a scris librete, cântece, povestiri, drame și poezii. Mai târziu în viață, Starîțkîi a lucrat cu Lîsenko, colectând cântece populare ucrainene și transformându-le în piese de teatru și opere pentru care Starîțkîi a scris libretele (inclusiv Taras Bulba, o adaptare a romanului lui Gogol). În cele din urmă, a trecut de la scrierea scenariilor pentru teatru la scrierea de cărți. În prezent, Starîțkîi este amintit pentru colaborarea sa cu Lîsenko, precum și pentru poeziile și romanele sale de mai târziu.

După doi iepuri (1883)

Starîțkîi este cunoscut pe scară largă pentru piesa sa comică din 1883, După doi iepuri (în ), care a fost creată pe baza unei comedii din 1875 de . O adaptare cinematografică a piesei, realizată de Studiourile de Film Dovjenko, a avut premiera în 1961, devenind unul dintre cele mai populare filme ucrainene din epoca sovietică. Un monument dedicat personajelor sale a fost instalat lângă Andriivskyi uzviz, locul unde se desfășoară principalele elemente ale intrigii.

Bogdan Hmelnițki (1897) În 1887, Starîțkîi a prezentat prima versiune a dramei sale despre Bogdan Hmelnițki, dar aceasta a fost imediat interzisă de cenzură. Pentru a primi permisiunea de a-și pune în scenă opera, în 1891 a tradus-o în limba rusă la sfatul Olenei Pcilka, însă textul nu a ajuns la comitetul de cenzură. În 1893, Starîțkîi a încercat să îl contacteze pe renumitul actor Aleksandr Fedotov pentru a promova piesa la Sankt Petersburg, dar fără succes. În 1895, punerea în scenă a operei a fost din nou interzisă.

După o serie de corecturi, care au inclus eliminarea scenelor deosebit de violente și a mențiunilor despre statalitatea ucraineană, o nouă variantă a dramei a fost permisă de cenzură în 1897 și a obținut un succes răsunător. Costumele pentru piesă au fost create în colaborare cu istoricul Dmîtro Iavornîțkîi, iar rolul principal a fost jucat de Mîkola Sadovskîi. Starîțkîi și-a lăudat opera ca fiind prima dramă istorică ucraineană „serioasă”, dar în corespondența privată cu Ivan Franko a afirmat că ediția finală a fost „schilodită” de cenzură. Mai târziu, Starîțkîi avea să creeze o trilogie în proză dedicată lui Hmelnițki, a cărei primă publicare a fost în limba rusă.

Tâlharul Karmaliuk (1908) Tâlharul Karmaliuk (în , în ), publicat inițial în limba rusă, a devenit primul exemplu valoros de roman de aventuri ucrainean. În timpul anilor 1920, un articol de Iurii Mejenko în revista Cervonîi Șliah susținea că lucrarea nu este inferioară operelor lui Jules Verne și Alexandre Dumas.

Alte opere

Serii Bogdan Hmelnițki (în ): Înaintea furtunii (în , 1897) Furtuna (în ) La debarcader (în ) Tinerețea lui Mazepa (în ) și Ruina (în )

Romane Ultimii vulturi (în )

Povestiri Diavolul roșu (în ) Asediul Bușei (în , 1894) Comoara blestemată (în )

Drame Nu a fost scris (în , 1883) O, Hrîț, nu te duce la șezătoare (în , 1890) În întuneric (în , 1893) Noroc (în , 1894) Marusia Bohuslavka (în , 1899) Apărarea Bușei (în )

Operă Noaptea de Ajun (în ) – în calitate de libretist

Poezii Cântece și dume (în , 1881–1883) Chemarea (în ), cunoscută mai ales sub numele Ce noapte cu lună (în , 1870)

Traduceri Poveștile lui Andersen (1873) Hamlet (1882)

Alte publicații Cântece populare sârbești (1876)

Note

Legături externe

Categorie:Nașteri în 1840 Categorie:Nașteri pe 14 decembrie Categorie:Decese în 2023 Categorie:Decese pe 27 aprilie Categorie:Poeți ucraineni Categorie:Dramaturgi ucraineni Categorie:Libretiști de operă Categorie:Traducători ai operelor lui William Shakespeare