Chellah sau Shalla (în ; în ) este o necropolă medievală fortificată și un sit arheologic antic din Rabat, Maroc, situat pe malul sudic (stâng) al estuarului . Cele mai vechi dovezi ale locuirii sitului sugerează că fenicienii au înființat aici un punct comercial în primul mileniu î.Hr.. Mai târziu, acesta a fost locul unde s-a dezvoltat Sala Colonia, o veche colonie romană din provincia Mauretania Tingitana, înainte de a fi abandonată în Antichitatea târzie.
La sfârșitul secolului al XIII-lea, situl a început să fie folosit ca necropolă dinastică pentru dinastia marinidă. Până la mijlocul secolului al XIV-lea, sultanii marinizi au înconjurat o parte a sitului cu un nou rând de ziduri și au construit în interior un complex religios care să însoțească mausoleele lor. În secolului al XV-lea, necropola a început să decadă și a suferit distrugeri de-a lungul secolelor din cauza cutremurelor și a jafurilor. Săpăturile arheologice din secolul al XX-lea au scos la iveală vestigiile vechiului oraș roman. Astăzi, situl este o atracție turistică, iar din anul 2012 face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.
Istoric
Sala feniciană Fenicienii au fondat mai multe colonii comerciale de-a lungul coastei atlantice a ceea ce este astăzi Marocul, însă existența unei așezări feniciene pe actualul sit Chellah a fost un subiect de dezbatere printre arheologi. Jean Boube, care a condus o parte din săpăturile moderne de aici, a descoperit artefacte neo-punice care datează încă din secolul al III-lea î.Hr., ceea ce sugerează că în acea perioadă trebuia să fi existat un mic punct comercial în acest loc. Săpăturile ulterioare realizate tot de Boube au scos la iveală și fragmente de boluri feniciene sau punice din secolul al VII-lea și de la începutul secolului al VI-lea î.Hr., însă este posibil ca aceste obiecte timpurii să fi fost importate prin comerț, nefiind neapărat o dovadă a locuirii permanente. Așezarea de pe malurile râului era cunoscută sub numele de Shalat (în ; în , stâncă), denumire care pare să provină din cuvântul punic pentru „stâncă”.
Sala Colonia în epoca romană
Până în secolul I î.Hr., locuitorii zonei încă scriau în limba neo-punică, însă regiunea a intrat sub influența Romei. În acea perioadă, teritoriul era stăpânit de anticul regat berber al Mauretaniei. Sub conducerea ultimilor săi doi suverani, și , regatul mauretanian a devenit un stat clientar al Romei. Câteva relicve din timpul acestor doi regi au fost descoperite la Chellah. După moartea lui Ptolemeu, în anul 40 d.Hr., regiunea a fost anexată de Roma și a devenit provincia Mauretania Tingitana.
Pe acest sit, romanii și-au construit propriul oraș, Sala Colonia. Orașul roman a fost menționat cu numele „Sala” de Ptolemeu, un scriitor din secolul al II-lea. Săpăturile au scos la iveală faptul că pe acest loc existau structuri mauretaniene mai vechi, peste care au fost ridicate ulterior clădirile romane. Pentru perioada romană, vestigiile indică un oraș portuar important, cu elemente arhitecturale romane în ruină, printre care un decumanus maximus (drumul principal), un forum și un arc de triumf. Zona din jurul forumului, excavată și vizibilă astăzi, a suferit numeroase transformări de-a lungul timpului, iar cronologia exactă a acestora este încă un subiect de dezbatere. Inscripțiile găsite în sit demonstrează că orașul avea statutul de municipium în jurul mijlocului secolului al II-lea d.Hr..
Unul dintre cele două drumuri romane principale din Mauretania Tingitana ajungea la Atlantic trecând prin Iulia Constantia Zilil (Asilah), (Larache) și Sala Colonia. Un altul ar fi putut fi construit spre sud, de la Sala până la Casablanca de astăzi, numită pe atunci Anfa. Romanii aveau două avanposturi navale principale pe coasta atlantică a provinciei: Sala Colonia și Lixus. Portul din Sala (dispărut în prezent) era folosit de navele comerciale romane ca punct de escală în rutele lor spre sud-vest, către Anfa și Insula Purpuraria (insula Mogador).
Sala a rămas legată de Imperiul Roman chiar și după retragerea din secolul al IV-lea a legiunilor romane de ocupație către Tingis (Tanger) și Septem (Ceuta), în nordul Mauretaniei Tingitana. O unitate militară romană a rămas acolo până la sfârșitul secolului al V-lea. Unele dintre monumentele majore al orașului au fost abandonate în această perioadă. De exemplu, situl marelui templu capitolium a fost transformat în cimitir și groapă de gunoi în timpul secolului al IV-lea. Obiectele arheologice de origine vizigotă și bizantină găsite în zonă atestă persistența contactelor comerciale sau politice între Sala și Europa romană, până la stabilirea unei prezențe bizantine în Africa de Nord în timpul secolului al VII-lea. Fragmente de ceramică cu motive și graffiti creștine au fost, de asemenea, găsite printre obiectele care datează din secolele al IV-lea până la al VI-lea.
Perioada musulmană timpurie Sala a început să fie abandonată în secolul al V-lea și era în mare parte în ruine în momentul în care arabii musulmani au sosit în secolul al VII-lea. Guvernatorul bizantin al regiunii, contele Iulian de Ceuta, s-a predat lui în anul 683.
Zona a fost reocupată abia în secolul al X-lea, când sursele istorice menționează existența unui în regiune. În jurul anului 1030, un nou oraș numit Salā (actualul Salé) a fost fondat pe malul opus al râului (malul nordic) de către familia Banu 'Ashara. După sfârșitul Califatului de Cordoba în Al-Andalus, la începutul secolului al XI-lea, almoravizii au preluat controlul asupra regiunii și au construit un nou ribat la gura de vărsare a râului. La rândul său, acest ribat a fost distrus și apoi reconstruit de succesorii lor, almohazii, la mijlocul secolului al XII-lea, devenind ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Kasbah a Udayasilor. Califatul almohad (care a domnit între 1184 și 1199) a început, de asemenea, construcția unui nou și vast oraș regal, cu noi rânduri de ziduri, pe situl de lângă vechea Sala — corespunzător actualului centru istoric al Rabatului —, însă acesta nu a fost niciodată finalizat. Orașul Salā de pe malul drept (nordic) al râului a continuat să se dezvolte, iar în timpul următoarei dinastii, cea marinidă (secolele XIII-XV), a devenit mai important decât așezările de pe malul stâng.
Perioada marinidă
În timpul perioadei marinide, situl vechiului oraș Sala a fost reamenajat și transformat într-o necropolă regală pentru dinastia domnitoare, fiind cunoscut astăzi sub numele de Chellah (în arabă: شالة, transliterat: Shāllah). Din cauza stării sale actuale de ruină, cronologia exactă a dezvoltării sale nu este bine cunoscută.
Primele construcții marinide și prima înmormântare regală au avut loc în anii 1284–1285, când sultanul a ales acest loc pentru a-și îngropa soția, pe Umm al-Izz. El a construit o mică moschee (care încă există) lângă mormântul ei. Mormântul în sine era o qubba, o mică cameră de mausoleu acoperită de o cupolă sau de un acoperiș piramidal. Sultanul însuși a fost înmormântat alături de ea după moartea sa în Algeciras, în anul 1286. Fiul și succesorul său, , a fost înmormântat în acest sit după moartea sa din 1307, iar succesorul acestuia, , a fost îngropat lângă Abu Yaqub Yusuf în 1308.
Cele mai importante construcții marinide par să fi avut loc în timpul domniilor lui (care a domnit între 1310 și 1331) și a fiului său, (care a domnit între 1331 și 1348; cunoscut și ca Sultanul Negru). Abu Said a înconjurat zona cu un rând de ziduri și a început construcția porții principale. Conform unor surse, el ar fi fost înmormântat tot în această necropolă după moartea sa din 1331, deși Ibn Khaldun a scris că a fost îngropat în Fes.
Construcția porții principale a fost finalizată de Abu al-Hassan, după cum o demonstrează o inscripție de pe aceasta care datează finalizarea în iulie 1339 (Dhu al-Qadah 739 AH) și se referă la complex ca fiind un ribat. În timpul vieții lui Abu al-Hassan, una dintre soțiile sale, Shams al-Duha (mama lui Abu Inan), a fost înmormântată aici în 1349. Unul dintre fiii săi, Abu Malik, ar fi fost, de asemenea, îngropat în necropolă în 1339. După moartea sa în exil în 1351, trupul lui Abu al-Hassan a fost depus tot într-un mausoleu de aici, lângă soția sa. Acest mausoleu ar fi putut fi finalizat de fiul și succesorul său, (care a domnit între 1348 și 1358).
Abu Inan ar fi putut fi, de asemenea, responsabil pentru construirea sau finalizarea medresei (școală islamică) și a minaretului proeminent care se învecinează cu moscheea și mausoleele. El a înființat o fundație caritabilă () pentru a finanța funcționarea complexului religios. Vestigiile aflate astăzi în sit arată, de asemenea, că necropola era însoțită la nord de un cartier rezidențial, dotat cu un sistem de alimentare cu apă. Un (baie publică) conservat din această perioadă se află, de asemenea, în apropierea colțului estic îndepărtat al incintei împrejmuite cu ziduri.
Abu al-Hassan a fost ultimul sultan înmormântat aici. Se crede că Abu Inan a fost îngropat la Marea Moschee din Fes el-Jdid, iar ceilalți sultani marinizi de după el au fost înmormântați, în mare parte, la Mormintele Marinide din Fez sau în alte siturii.
Alți membri ai familiei marinide, cum ar fi sora lui Abu Inan și alți prinți, au mai fost totuși înmormântați ocazional la Chellah. Între anii 1360 și 1363, Ibn al-Khatib, vizirul sultanului nasrid Muhammad al V-lea, a vizitat situl în timpul exilului stăpânului său din Granada și l-a menționat în scrierile sale. El a descris decorațiunile luxoase ale mormintelor și a remarcat că un fragment mare de kiswah (pânza care acoperă Kaaba la Mecca) era așezat peste mormântul lui Abu al-Hassani.
Perioada post-marinidă și epoca modernă După perioada marinidă, necropola a intrat în declin. A fost jefuită pentru prima dată de Ahmad al-Lihyani, un pretendent la tronul marinid stabilit la Meknes între anii 1417 și 1437. Deși el și ceilalți pretendenți au fost în cele din urmă înfrânți de Abu Zakariya Yahya — regentul și conducătorul de facto wattasid între 1420 și 1448 —, wattasizii au ales să nu încerce restaurarea necropolei.
Multe dintre structurile rămase în picioare la Chellah au fost afectate de cutremurul din Lisabona din 1755 și s-au prăbușit în ruine. Sultanii din dinastia Alauită au staționat soldați aici ulterior pentru a preveni alte jafuri, însă, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un trib arab, Sabbaḥ, a pus stăpânire pe incintă până când, în anul 1790, sultanul l-a însărcinat pe guvernatorul din Salé, Abu Yaza al-Qastali, să îi alunge. În timpul acestui episod, necropola a fost din nou jefuită.
În ciuda acestui declin, situl a dobândit în timp o importanță religioasă locală. La un moment dat, sufiții au început să locuiască în acest loc, iar medresa a fost reutilizată ca zawiya (centru religios și educațional sufit).
Zawiya a devenit, de asemenea, obiectul unui pelerinaj local, localnicii crezând că o vizită aici ar putea înlocui pelerinajul Hajj la Mecca pentru cei care nu își permiteau acea călătorie lungă. Ca parte a vizitei lor, pelerinii efectuau o înconjurare ritualică (tawaf) a mihrabului medresei.
De asemenea, în jurul mormintelor au apărut legende populare: Mormântul lui Shams al-Duha a început să fie cunoscut în popor drept mormântul unei fete pe nume Lalla Chella, căreia îi era atribuită, în tradiția locală, denumirea sitului. Credințele locale, în special în rândul femeilor, asociau puteri binefăcătoare de tip maraboutic anumitor animale care trăiau în bazinele de aici, cum ar fi țiparii și țestoasele. De exemplu, se credea că hrănirea țiparilor putea ajuta fertilitatea și nașterea.
Legendele despre comori îngropate au dus, de asemenea, la săpături ilegale în anumite perioade, ceea ce a determinat autoritățile din secolul al XX-lea să mute unele dintre cele mai importante obiecte din necropolă în muzeele din Rabat.