O persoană strămutată intern (IDP) este cineva care este forțat să își părăsească locuința, dar care rămâne în interiorul granițelor țării sale. Aceste persoane sunt adesea numite refugiați, deși nu se încadrează în definițiile legale ale unui refugiat.
În anul 2022, s-a estimat că existau 70,5 milioane de persoane strămutate intern la nivel mondial. Primul an pentru care sunt disponibile statistici globale privind persoanele strămutate intern a fost 1989. La data de 3 mai 2022, țările cu cele mai mari populații de persoane strămutate intern erau Ucraina (8 milioane), Siria (7,6 milioane), Sudan (7,3 milioane), Etiopia (5,5 milioane), Republica Democratică Congo (5,2 milioane), Columbia (4,9 milioane), Yemen (4,3 milioane), Afganistan (3,8 milioane), Irak (3,6 milioane), Sudanul de Sud (1,9 milioane), Pakistan (1,4 milioane), Nigeria (1,2 milioane) și Somalia (1,1 milioane). Peste 85% dintre palestinienii din Fâșia Gaza (1,9 milioane) erau strămutați intern în ianuarie 2024.
Organizația Națiunilor Unite și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați sprijină monitorizarea și analiza situației persoanelor strămutate intern la nivel mondial prin intermediul Centrului de Monitorizare a Strămutărilor Interne, cu sediul la Geneva.
Definiție În timp ce termenul „refugiat” are o definiție oficială în temeiul Convenției privind statutul refugiaților din 1951, nu există o definiție juridică universală pentru persoanele strămutate intern (IDP); există doar un tratat regional pentru țările africane (Convenția de la Kampala). Cu toate acestea, un raport al Organizației Națiunilor Unite, intitulat Principiile directoare privind strămutarea internă, utilizează următoarea definiție:
În timp ce aspectele menționate mai sus subliniază două elemente importante ale strămutării interne (constrângerea și mișcarea domestică/internă), în loc de o definiție strictă, Principiile directoare oferă „o identificare descriptivă a categoriei de persoane ale căror nevoi fac obiectul Principiilor directoare”. În acest fel, documentul „se îndreaptă în mod intenționat către flexibilitate, mai degrabă decât către precizie juridică”, deoarece cuvintele „în special” indică faptul că lista motivelor de strămutare nu este exhaustivă.
Cu toate acestea, după cum a subliniat Erin Mooney, „statisticile globale privind strămutarea internă numără, în general, doar persoanele strămutate intern dezrădăcinate de conflicte și de încălcări ale drepturilor omului. Mai mult, un studiu recent a recomandat ca noțiunea de persoană strămutată intern să fie definită chiar mai restrâns, limitându-se la persoanele strămutate din cauza violenței.” Această perspectivă a devenit însă învechită, deoarece dezastrele naturale și degradarea lentă a climei au devenit principala forță motrice a strămutărilor interne în ultimii ani, deși conflictele rămân motivul principal pentru persoanele care erau deja strămutate intern în ansamblu. Prin urmare, persoanelor strămutate intern din cauze climatice li se acordă mai multă atenție în ansamblu, fiind incluse în statistici. Astfel, în ciuda motivelor neexhaustive ale strămutării interne, mulți consideră persoanele strămutate intern ca fiind cele care ar fi definite ca refugiați dacă ar trece o frontieră internațională; prin urmare, termenul de refugiați în toate aspectele, mai puțin în nume, este adesea aplicat persoanelor strămutate intern.
Populații de persoane strămutate intern
Este foarte dificil să se obțină date exacte privind persoanele strămutate intern, deoarece populațiile nu sunt constante. Persoanele strămutate intern se pot întoarce la casele lor în timp ce altele fug, iar unele se pot întoarce periodic în taberele de refugiați pentru a beneficia de ajutor umanitar. În timp ce situația persoanelor strămutate intern din taberele mari, cum ar fi cele din Darfur, în vestul Sudanului, este relativ bine raportată, este foarte dificil de evaluat situația acelor persoane strămutate intern care fug în orașe mai mari. În multe cazuri, este necesar ca datele oficiale să fie completate cu informații suplimentare obținute de la organizațiile umanitare operaționale de pe teren. Prin urmare, cifra de 24,5 milioane trebuie tratată ca o estimare. În plus, majoritatea datelor oficiale includ doar persoanele strămutate din cauza conflictelor sau a dezastrelor naturale. Persoanele strămutate intern ca urmare a proiectelor de dezvoltare nu sunt adesea incluse în evaluări. S-a estimat că între 70% și 80% din totalul persoanelor strămutate intern sunt femei și copii.
Protecție și asistență Problema protejării și asistării persoanelor strămutate intern nu este o chestiune nouă. În dreptul internațional, este responsabilitatea guvernului în cauză să ofere asistență și protecție persoanelor strămutate intern din țara sa. Cu toate acestea, deoarece multe dintre strămutări sunt rezultatul unor conflicte civile și al violenței sau apar în situații în care autoritatea statului central este pusă la îndoială, nu există o autoritate locală dispusă să ofere asistență și protecție. S-a estimat că aproximativ 5 milioane de persoane strămutate intern din 11 țări sunt „fără niciun ajutor umanitar semnificativ din partea guvernelor lor”. În aceste circumstanțe, politicile de reabilitare din motive umanitare ar trebui să vizeze reducerea inegalității de șanse în rândul acestor grupuri vulnerabile, prin integrarea lor în serviciile sociale locale și prin acordarea accesului la locuri de muncă, educație și oportunități de asistență medicală; în caz contrar, ar putea izbucni noi conflicte.
Spre deosebire de cazul refugiaților, nu există o instituție umanitară internațională care să aibă responsabilitatea generală de a proteja și asista atât refugiații, cât și persoanele strămutate intern. O serie de organizații au intervenit pentru a acoperi acest vid în circumstanțe specifice.
UNHCR Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) a fost mandatat prin Rezoluția Adunării Generale 428 (V) din 14 decembrie 1950 să „conducă și să coordoneze acțiunile internaționale pentru protecția mondială a refugiaților și soluționarea problemelor acestora... ghidându-se după Convenția Organizației Națiunilor Unite privind statutul refugiaților din 1951 și Protocolul acesteia din 1967.” UNHCR a susținut în mod tradițional că nu are un mandat exclusiv pentru persoanele strămutate intern, deși cel puțin din anul 1972 a derulat programe de ajutorare și reabilitare pentru persoanele strămutate în interiorul unei țări. Până la mijlocul anilor 2000, organizația și-a condiționat implicarea de existența unei cereri specifice din partea Secretarului General al ONU și, cu acordul statului în cauză, s-a arătat dispusă să intervină prin asistarea persoanelor strămutate intern într-un caz dat. În anul 2005, aceasta ajuta aproximativ 5,6 milioane de persoane strămutate intern (dintr-un total de peste 25 de milioane), însă doar în jur de 1,1 milioane în Africa.
În anul 2005, UNHCR a semnat un acord cu alte agenții umanitare. „În temeiul acestui acord, UNHCR își va asuma responsabilitatea principală pentru protecția, adăposturile de urgență și gestionarea taberelor pentru persoanele strămutate intern.” În anul 2019, UNHCR a emis o politică actualizată privind persoanele strămutate intern, care reafirmat angajamentul său de a se implica în mod decisiv și previzibil în situațiile de strămutare internă.
ICRC Comitetul Internațional al Crucii Roșii are mandatul de a asigura aplicarea dreptului internațional umanitar în ceea ce privește civilii aflați în mijlocul unui conflict armat. În mod tradițional, acesta nu a făcut distincție între civilii care sunt strămutați intern și cei care rămân în locuințele lor. Într-o declarație de politică din anul 2006, CICR a afirmat:
Cu toate acestea, directorul său de operațiuni recunoscuse anterior că persoanele strămutate intern, „lipsite de adăpost și de sursele lor obișnuite de hrană, apă, medicamente și bani, au nevoi materiale diferite și, adesea, mai urgente”.
Abordarea colaborativă Sistemul anterior instituit la nivel internațional pentru a răspunde nevoilor persoanelor strămutate intern a fost denumit abordarea colaborativă, deoarece responsabilitatea pentru protejarea și asistarea acestora era împărțită între agențiile ONU, respectiv UNHCR, UNICEF, PAM, PNUD, Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului, Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), CICR și ONG-urile internaționale. Coordonarea este responsabilitatea coordonatorului ONU pentru ajutor de urgență și a coordonatorului umanitar din țara respectivă. Aceștia sunt asistați de Divizia pentru Strămutări Interagenții, care a fost înființată în anul 2004 și își are sediul în cadrul (OCHA).
Abordarea colaborativă inițială a fost supusă unor critici tot mai intense. Roberta Cohen raportează:
În anul 2005, a existat o încercare de a remedia problema prin atribuirea de responsabilități sectoriale diferitelor agenții umanitare, în special prin asumarea de către UNHCR a responsabilității pentru protecția și gestionarea taberelor și a adăposturilor de urgență. Publicația Forced Migration Review a precizat că „abandonarea responsabilității este posibilă deoarece nu există o responsabilitate formală atribuită agențiilor în cadrul Răspunsului Colaborativ și, prin urmare, nu există o tragere la răspundere atunci când agențiile își încalcă promisiunile”.
În mod similar, cercetările privind refugiații au sugerat că o colaborare intersectorială reprezintă un mijloc cheie pentru asistarea persoanelor strămutate.
Drept internațional Spre deosebire de cazul refugiaților, nu există un tratat universal internațional care să se aplice în mod specific persoanelor strămutate intern. A fost instituit doar un tratat regional pentru țările africane (Convenția de la Kampala). Unele țări au pledat pentru reevaluarea definițiilor și a protecției acordate refugiaților, astfel încât acestea să se aplice și persoanelor strămutate intern, însă până în prezent nu s-au concretizat acțiuni solide în acest sens. Recunoscând existența acestei lacune, Secretarul General al ONU, Boutros Boutros-Ghali, l-a numit în anul 1992 på Francis Deng drept reprezentantul său pentru persoanele strămutate intern. Pe lângă activitatea sa de susținător al drepturilor persoanelor strămutate intern, Deng a început în anul 1994, la solicitarea Adunării Generale a ONU, să examineze și să reunească legile internaționale existente care vizează protecția acestor persoane. Rezultatul acestei activități a fost documentul intitulat Principiile directoare privind strămutarea internă.
Principiile directoare stabilesc responsabilitățile statelor înainte de strămutare – adică de a preveni strămutarea –, precum și în timpul și după aceasta. Ele au fost susținute de Adunarea Generală a ONU, de Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor (ACHPR) și de semnatarii Pactului din 2006 privind securitatea, stabilitatea și dezvoltarea în regiunea Marilor Lacuri, care include Sudanul, Republica Democratică Congo și Uganda.
Cu toate acestea, Principiile directoare nu au caracter obligatoriu. După cum a afirmat Bahame Tom Nyanduga, raportor special pentru refugiați, persoane strămutate intern și solicitanți de azil în Africa din cadrul ACHPR, „absența unui regim juridic internațional obligatoriu cu privire la strămutarea internă reprezintă o lacună gravă în dreptul internațional”.
În septembrie 2004, Secretarul General al ONU a demonstrat interesul continuu al biroului său prin numirea lui Walter Kälin ca reprezentant al său pentru drepturile omului în cazul persoanelor strămutate intern. O parte din mandatul său include promovarea Principiilor directoare.
Dreptul de întoarcere