De-a lungul secolului al XX-lea, Irakul a traversat multiple perioade de instabilitate și conflict, care au generat valuri succesive de refugiați. Printre primele exemple se numără exodul evreilor irakieni și fuga kurzilor. Ulterior, invazia irakiană a Iranului din 1980 și războiul care a urmat (1980–1988) au degradat puternic relațiile dintre diversele comunități etnice și religioase ale țării. Situația a fost exacerbată de acțiuni violente, precum campaniile ba'athiste de arabizare din nordul Irakului (1968–2003), soldate cu uciderea și strămutarea a mii de persoane aparținând minorităților. Invazia irakiană a Kuweitului (1990) și Războiul din Golf (1990–1991) — încheiat cu înfrângerea Irakului și impunerea sancțiunilor economice de către Națiunile Unite (1991–2003) — au constrâns, de asemenea, mulți irakieni să ia calea exilului. Cu toate acestea, abia odată cu declanșarea conflictului prelungit din secolul al XXI-lea numărul refugiaților a ajuns la ordinul milioanelor: invazia din 2003 și războiul din Irak (2003–2011) au dus la moartea și strămutarea a sute de mii de oameni, atât în interiorul, cât și în afara granițelor, în timp ce conflictul ulterior (2013–2017) a forțat noi valuri de populație să fugă din țară. O particularitate a refugiaților irakieni este că mulți dintre ei s-au stabilit în zonele urbane ale țărilor gazdă, în loc să apeleze la taberele de refugiați.

În aprilie 2007, existau aproximativ patru milioane de refugiați irakieni în întreaga lume, incluzând: 1,9 milioane de persoane strămutate în interiorul Irakului; două milioane în țările arabe vecine, precum și în Iran și Turcia; și aproximativ 200.000 în afara Orientului Mijlociu. Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) a condus eforturile umanitare pentru aceștia. Numărul persoanelor strămutate și al refugiaților din conflictul irakian a fost considerat cel mai mare din Orientul Mijlociu, deși această cifră a fost ulterior depășită de cea a refugiaților din războiul civil sirian.

Motivele refugiului: Conflictul irakiano-kurd și Războiul din Golf

Pe 2 august 1990, Irakul a invadat Kuweitul. Războiul din Golf din 1991, care a urmat, a produs aproape trei milioane de refugiați, mulți dintre ei provenind chiar din Irak. Majoritatea au părăsit Irakul și Kuweitul înainte de începerea războiului sau imediat după încheierea operațiunii Furtună în Deșert. Cele mai mari grupuri au fost formate din kurzi și șiiți, care au fugit de regimul lui Saddam Hussein în urma unei revolte eșuate, precum și din palestinieni. Palestinienii au reprezentat al doilea grup ca mărime dezrădăcinat de război, aproximativ 300.000 dintre aceștia relocându-se în Iordania. A existat și un număr mai mic de refugiați arabi irakieni, de aproximativ 37.000, majoritatea șiiți care s-au mutat în Arabia Saudită. De asemenea, în jur de 100.000 de irakieni au fugit în Iordania și Siria.

Deși șiiții reprezentau majoritatea populației irakiene, aceștia fuseseră excluși din guvernare de către arabii sunniți. În martie 1991, a izbucnit o revoltă șiită. Saddam Hussein a recâștigat controlul asupra sudului dominat de șiiți la mijlocul lunii martie, iar vărul său, Ali Hassan al-Majid (cunoscut ca „Ali Chimicul”), a orchestrat execuții publice, a bombardat centrele orașelor și a distrus case și moschei. Din cauza violențelor, aproximativ 200.000 de oameni au murit în sud între martie și septembrie 1991. Până în 2003, în Iran se aflau 530.000 de refugiați irakieni, majoritatea arabi șiiți.

Pe de altă parte, 1,85 milioane de kurzi au fugit spre granițele Turciei și Iranului. Spre deosebire de șiiți, kurzii aveau o conducere politică recunoscută — Uniunea Patriotică din Kurdistan (PUK) și Partidul Democrat din Kurdistan (KDP) —, care a preluat controlul asupra nordului Irakului. Datorită acestei conduceri politice formale, revolta din nordul kurd a fost mult mai organizată, producând inițial mai puțini refugiați și persoane strămutate în interiorul țării (PSI) în comparație cu sudul șiit.

Cu toate acestea, la sfârșitul lunii martie 1991, administrația Bush a permis guvernului irakian să folosească elicoptere, care au fost utilizate pentru a teroriza populația kurdă. Aproximativ 450.000 de kurzi au fugit în zonele muntoase de la granița cu Turcia și Iranul, iar regimul lui Hussein a recuperat controlul asupra principalelor orașe kurde până la 3 aprilie 1991. Turcia a refuzat inițial să le permită kurzilor intrarea în țară, însă criza acestei populații de refugiați a fost puternic mediatizată. Kurzii de la granița cu Iranul au fost mai izolați și au primit mai puțină atenție din partea presei, însă Iranul a primit grupuri mari de refugiați, iar condițiile geografice de acolo au fost mai puțin dure decât la granița turcă.

Ca răspuns la această criză umanitară, la 8 aprilie 1991, ONU a decis înființarea unei zone de securitate (safe haven) în nordul Irakului. Două zile mai târziu, SUA și aliații săi au instituit zona de interdicție aeriană în nord, acțiune corelată cu inițiativa britanică de succes numită Operațiunea Provide Comfort.

Deși SUA au încercat inițial să trimită lucrători umanitari neînarmați în nordul Irakului, kurzii au refuzat inițial să se întoarcă de la granițe. Ulterior, SUA, Regatul Unit, Franța, Țările de Jos și Turcia au creat o zonă sigură între orașele Amadiya, Dihok și Zakho, excluzând armata și poliția irakiană din regiune. Lângă Zakho, armata americană a construit o tabără de corturi pentru adăpostirea refugiaților, însă aceasta nu a fost folosită pe scară largă, deoarece kurzii au preferat să se reinstaleze direct în localitățile din zona securizată.

La 15 februarie 1991, președintele George H.W. Bush chemase poporul irakian să îl înlăture pe Saddam Hussein, însă acest lucru s-a realizat abia în 2003, sub administrația fiului său, președintele George W. Bush, în cadrul Războiului din Irak.

Războiul din Irak (2003–2011) și războiul civil (2006–2008)

Numărul refugiaților din Irak a crescut după invazia Irakului condusă de SUA în martie 2003. După căderea lui Saddam Hussein din 2003, peste 30.000 de refugiați s-au întors acasă în decurs de doi ani. Dar până în 2006, aceștia fugeau din nou din cauza violențelor sectare care au culminat cu atentatul cu bombă de la moscheea al-Askari din februarie 2006. Ocupația americană și conflictul etnic dintre irakieni au pus capăt guvernării minorității sunnite și au permis majorității șiite să recâștige controlul, ceea ce i-a îngrijorat pe vecinii Irakului, cu majoritate sunnită, inclusiv Arabia Saudită. Organizații teroriste precum Al-Qaeda au profitat de haos și violență pentru a-și stabili o prezență în Irak.

Până la 16 februarie 2007, António Guterres, Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, a declarat că numărul celor care au fugit din țară din cauza războiului a ajuns la 2 milioane, în timp ce în interiorul Irakului existau aproximativ 1,7 milioane de persoane strămutate intern. Exodul refugiaților s-a intensificat odată cu escaladarea războiului civil.

Cel puțin 110.000 de irakieni ar putea deveni ținte din cauza colaborării lor cu forțele coaliției. Un articol din 25 mai 2007 menționa că, în precedentele șapte luni, doar 69 de cetățeni irakieni primiseră statutul de refugiat în Statele Unite. De asemenea, se estimează că aproximativ 40% din clasa de mijloc din Irak a fugit din țară; majoritatea acestor oameni încearcă să scape de o persecuție sistematică și nu intenționează să se mai întoarcă.

Note

Irak

Categorie:Irak