Genocidul populației Taíno a fost comis împotriva poporului indigen Taíno de către spanioli în timpul colonizării lor asupra Caraibilor în timpul secolului al XVI-lea. Populația Taíno înainte de sosirea Imperiului Spaniol pe insula Quisqueya sau Ayití în 1492, pe care Cristofor Columb a numit-o Hispaniola (actualmente Haiti și Republica Dominicană), se estimează că număra între 10.000 și 1.000.000 de oameni. După detronarea ultimei căpetenii Taíno în 1504, spaniolii au început să supună populația locală sclaviei, masacrelor și altor forme de violență. Până în 1514, populația Taíno se redusese, potrivit estimărilor, la aproximativ 32.000 de persoane, iar până în 1565 la 200; în 1802, autoritățile coloniale spaniole i-au declarat oficial dispăruți. Cu toate acestea, continuă să existe descendenți Taíno și persoane de origine mixtă, iar dispariția lor din evidențe ar putea fi mai degrabă rezultatul practicilor coloniale de clasificare decât o dovadă a dispariției lor efective.

Istorie Populația Taíno era urmașa populației Arawak, sosită în regiunea Caraibilor cu aproximativ 4000 de ani înaintea cuceririi, și locuia în arhipelagul Bahamas, precum și în Antilele Mari și Antilele Mici. În 1492, Cristofor Columb căuta o rută maritimă directă care să lege Europa de Asia de Est, sperând să deschidă rețele comerciale maritime profitabile. Când a debarcat pe insula San Salvador, a crezut inițial că ajunsese în arhipelagul Indiilor de Est. După ce a realizat că descoperise un continent necunoscut până atunci, a început să ia în considerare alte surse potențiale de profit, concentrându-se în primul rând pe aur și sclavi. Odată ajuns pe insula Hispaniola, a avut loc o confruntare între echipajul navei Santa María și populația Taíno, declanșată de abuzurile sexuale comise de membri ai echipajului asupra femeilor Taíno.

Deși bolile au jucat un rol semnificativ în scăderea populației Taino, violența și foametea au fost, de asemenea, factori importanți. Sistemul de tribut a fost impus pentru a obține aur și alte bunuri, însă a avut consecințe devastatoare pentru populația Taino. Prezența spaniolilor a dus la distrugerea culturilor și a animalelor, agravând și mai mult condițiile atât pentru populația Taino, cât și pentru spanioli. Rezervele spaniolilor au început să se epuizeze. Pentru a-și asigura hrana, aceștia negociau cu cacicii furnizarea de alimente prin intermediul sistemului de tribut. Alții preferau să fure hrană de la băștinași, agravând astfel foametea. Totuși, pe măsură ce condițiile se deteriorau, cacicii refuzau să mai plătească tributul, ca formă de protest. Spaniolii îi capturau în mod deliberat pe cacici pentru a-și spori controlul și puterea asupra populației Taino. Pe măsură ce tensiunile dintre cele două grupuri creșteau, populația Taino a început să se revolte tot mai des împotriva spaniolilor, fapt ce a contribuit la creșterea numărului de victime în rândul acestora.

Hispaniola

Când a aflat că Caonabo, cacicul din Maguana, plănuia un atac, Columb a trimis patru sute de oameni în interiorul teritoriului pentru a-i ataca pe băștinași și a le insufla teamă, amplificând astfel tensiunile.

Într-un incident petrecut la începutul anului 1495, o sub-căpetenie a ucis zece oameni și a incendiat colibele în care se aflau spanioli bolnavi. Ca răspuns, Cristofor Columb a condus o expediție soldată cu capturarea a peste 1.500 de indigeni Taino – destinați a fi trimiși în Spania pentru a fi vânduți – și cu un număr necunoscut de decese, marcând astfel începutul primei forme deschise de sclavie pe insula Hispaniola. Întrucât navele puteau prelua doar 150 de persoane, din ordinul lui Columb – potrivit căruia „oricine îi dorea îi putea lua în ce număr voia” – peste 600 dintre aceștia au fost repartizați spaniolilor. Cei 400 rămași urmau să fie eliberați, însă aproximativ jumătate dintre captivii aflați la bordul navelor au murit.

La sfârșitul lunii februarie 1495, Caonabo a condus o expediție împotriva așezărilor Magdalena și Santo Tomas, care au fost ținute sub asediu timp de o lună. Ulterior, Caonabo a fost capturat de Alonso de Ojeda. Capturarea lui Caonabo a stârnit furia multor Taíno, ducând la formarea unei alianțe între cacici. Pe 24 martie 1495, sute de soldați și aproximativ 20 de câini au atacat și ucis numeroși Taíno, capturându-l totodată pe fratele lui Caonabo; în urma acestor evenimente, regiunea Vega Real a trecut sub control spaniol. Caonabo și fratele său urmau să fie trimiși în Spania ca prizonieri, însă au murit fie în timpul călătoriei pe mare, fie în momentul în care un uragan a lovit portul La Isabela. Anacaona, văduva lui Caonabo și sora lui Behechio, s-a întors în Jaragua pentru a guverna alături de fratele ei — cacicul în funcție — devenind ulterior ea însăși cacică. Potrivit lui Ferdinand Columb, atacul „a îmbunătățit poziția creștinilor... El [Cristofor Columb] i-a adus pe indieni într-o asemenea stare de supunere și liniște, încât toți au promis să plătească tribut”. Cristofor Columb a dispus ca persoanele în vârstă de cel puțin 14 ani care locuiau în apropierea minelor de aur să furnizeze aur, iar toți ceilalți să predea douăzeci și cinci de livre de bumbac. Cei care plăteau tributul erau obligați să poarte un semn distinctiv la gât, iar oricine era găsit fără acesta risca să fie pedepsit.

În timpul unei vizite în Jaragua, Bartolomeo Columb a cerut plata unui tribut din partea lui Behecchio și a Anacaonei. Behecchio a mințit, susținând că nu pot plăti tributul deoarece poporul său nu știe unde se găsește aurul sau ce este acesta și că în Jaragua nu exista aur. Întrucât spaniolii întâmpinau dificultăți în a-și hrăni oamenii, valoarea alimentelor era foarte ridicată. Aceștia au convenit să furnizeze produse precum bumbacul, maniocul și peștele uscat.

Masacrul de la jaragua Înrobirea populației din Hispaniola a dus la numeroase revolte și la fuga multor membri ai populației Taino în Jaragua, începând cu anul 1496. Samuel M. Wilson, arheolog și antropolog istoric, sugerează că masacrul de la Jaragua nu a fost comis pentru a înăbuși o revoltă, ci pentru a „supune o comunitate cu tendințe separatiste”.

În 1503, când Anacaona – care conducea acum Jaragua după moartea fratelui ei în 1502 – a primit vestea că Nicolás de Ovando sosește în regiune, i-a convocat la Jaragua pe liderii și cacicii locali Taino, precum și pe locuitorii așezărilor din împrejurimi. Ovando a venit însoțit de 300 de soldați și 70 de călăreți. Se spune că mulți oameni au venit și au sărbătorit prin ospețe, dansuri și jocuri. Bartolomé de las Casas a relatat despre masacrul de la Jaragua în lucrarea *Historia de las Indias*. Potrivit lui Las Casas, într-o duminică, Ovando le-a cerut tuturor liderilor să se adune la locuința Anacaonei, întrucât aceasta dorea să discute cu ei. Când aceștia au sosit, el și oamenii săi și-au scos săbiile împotriva Anacaonei și a aproximativ optzeci de lideri. Toți au fost legați, iar Anacaona a fost scoasă cu forța din casă. Apoi, spaniolii au blocat toate ieșirile și au incendiat locuința. Localnicii și persoanele venite la Jaragua pentru festivități au fost uciși, spintecați, trași în țeapă și dezmembrați. Călăreții au străbătut așezarea, atacându-i pe indigenii Taino cu sulițe. Au fost atacați și spaniolii care locuiau în Jaragua; aproximativ 50 dintre aceștia au fost uciși în timpul masacrului. Las Casas a relatat că unii spanioli își urcau copii pe cai – nefiind sigur dacă o făceau pentru a-i proteja sau pentru a-i ucide chiar ei –, dar călăreții veneau din spate și îi străpungeau cu sulițele. Când copiii cădeau de pe cai, spaniolii îi imobilizau la pământ și le tăiau picioarele.

Circumstanțele sfârșitului vieții Anacaonei sunt disputate. Unele surse sugerează că a fost spânzurată de spanioli – ca semn de respect – în loc să fie arsă pe rug împreună cu ceilalți lideri. Alte surse afirmă că a fost dusă la Santo Domingo pentru a fi judecată, fiind ulterior spânzurată după trei luni. Puține surse, în special cele franceze, menționează că ar fi fost torturată la Santo Domingo înainte de a fi spânzurată.

Timp de câteva luni după masacru, Nicolás de Ovando a continuat o campanie de persecuție împotriva populației Taíno până când numărul membrilor acesteia a scăzut drastic, potrivit istoricului Samuel M. Wilson în lucrarea sa Hispaniola: Căpeteniile Caraibiene în Epoca lui Columb. Populația Taíno a fost supusă abuzurilor fizice în minele de aur și pe plantațiile de trestie de zahăr, precum și persecuțiilor religioase din timpul Inchiziției spaniole, fiind totodată expusă bolilor aduse de colonizatori. Alții au fost capturați și duși în Spania pentru a fi vânduți ca sclavi, ceea ce a dus la numeroase decese din cauza condițiilor inumane din timpul călătoriei.

În decurs de treizeci de ani, între 80% și 90% din populația Taíno a pierit. Din cauza numărului tot mai mare de spanioli de pe insulă, cererea de alimente a crescut. Metodele agricole ale populației Taíno au fost înlocuite cu cele spaniole. În încercarea de a le crea dificultăți spaniolilor, unii membri ai populației Taíno au refuzat să cultive sau să recolteze plantele. În anii 1495 și 1496, penuria de alimente a devenit atât de severă, încât aproximativ 50.000 de oameni au murit de foame. Unii istorici au stabilit că acest declin masiv a fost cauzat mai degrabă de epidemiile de boli infecțioase decât de conflictele armate sau atacurile directe. Până în anul 1507, numărul lor scăzuse la 60.000. Specialiștii consideră că bolile epidemice (variola, gripa, rujeola și tifosul) au reprezentat principala cauză a declinului populației indigene, atribuind totodată un „număr mare de decese în rândul populației Taíno... sistemelor de sclavie și servitute” existente la acea vreme.

Discurs academic Specialiști precum istoricul Andrés Reséndez, de la Universitatea din California, Davis, susțin că bolile, luate izolat, nu explică distrugerea populațiilor indigene din Hispaniola. În timp ce populațiile Europei și-au revenit după declinul demografic devastator asociat cu moartea neagră, o astfel de redresare nu a avut loc în cazul populațiilor indigene din Caraibe. El concluzionează că, deși spaniolii cunoșteau boli letale precum variola, nu există nicio mențiune a acestora în Lumea Nouă înainte de 1519 – ceea ce sugerează că, poate, nu s-au răspândit atât de rapid pe cât se credea inițial – și că, spre deosebire de europeni, populațiile indigene au fost supuse sclaviei, exploatării și muncii forțate în minele de aur și argint la o scară uriașă. Reséndez afirmă că „sclavia s-a dovedit a fi o cauză majoră a mortalității” în rândul populațiilor indigene din Caraibe. Antropologul Jason Hickel estimează că munca forțată cu consecințe letale din aceste mine a ucis o treime din populația indigenă locală la fiecare șase luni.

Ulterior, în Statele Unite, Universitatea Yale a clasificat atrocitățile comise de Imperiul Spaniol împotriva populației Taíno drept „genocid” și a inclus, de asemenea, genocidul populației Taíno în cadrul programului de studii privind genocidul.

Raphael Lemkin a considerat că abuzurile Spaniei asupra populației indigene din Americi – inclusiv cele asociate sistemului encomienda – au constituit un genocid cultural și chiar un genocid propriu-zis. Istoricul David Stannard, de la Universitatea din Hawaii, descrie encomienda drept un sistem genocidar care „a dus la o moarte prematură și agonizantă milioane de membri ai populațiilor indigene din America Centrală și de Sud”. Cercetătorii Bridget Conley și Alex de Waal subliniază faptul că folosirea înfometării ca armă de către conchistadori împotriva populației Taíno a contribuit la genocid, iar istoricul Harald E. Braun evidențiază masacrul de la Jaragua din 1503 drept un caz de masacru genocidar.

Vezi și Masacrul haitian din 1804 Masacrul de la Jaragua Colonialism și genocid Genocidul băștinașilor Genocidul în istorie Amerindieni Lista genocidelor Genocidul amerindienilor

Note

Referințe

Lucrări citate