Soluționarea alternativă a litigiilor

Soluționarea alternativă a litigiilor (SAL; în engleză alternative dispute resolution, ADR), denumită și, în anumite contexte, soluționarea litigiilor printr-un organism extern (în engleză external dispute resolution, EDR), desemnează, în general, un ansamblu larg de proceduri și tehnici prin care părțile încearcă să soluționeze un litigiu cu ajutorul unui terț.Australian Securities and Investments Commission – Complaints resolution schemes. Arhivat la Wayback Machine la 6 ianuarie 2009. Accesat la 14 iulie 2013. Aceste proceduri sunt folosite atunci când părțile aflate în dezacord nu ajung singure la o înțelegere, dar doresc să evite sau să limiteze recurgerea la un proces. SAL este utilizată tot mai des și în cadrul sistemului judiciar, ca mijloc de soluționare a cauzelor aflate deja pe rolul instanțelor.Islam, Sharia and Alternative Dispute Resolution: Mechanisms for Legal Redress in the Muslim Community, IB Tauris & Co., Londra, 30 iunie 2013, .

Deși, în trecut, numeroase părți și reprezentanții lor s-au opus unor asemenea proceduri, SAL a dobândit o acceptare largă atât în rândul publicului, cât și în profesia juridică. În 2008, unele instanțe obligau părțile să participe la o procedură de SAL, precum medierea, înainte ca procesul să poată continua. Directiva europeană privind medierea din 2008 admite expres o asemenea „mediere obligatorie”: obligația privește participarea la procedură, nu ajungerea la o înțelegere. Părțile implicate în fuziuni și achiziții recurg, de asemenea, din ce în ce mai frecvent la SAL pentru litigiile apărute după încheierea tranzacției.

În Anglia și Țara Galilor este folosită tot mai des denumirea non-court dispute resolution (NCDR), adică „soluționarea litigiilor în afara instanței”, pentru a sublinia că aceste proceduri ar trebui privite ca o cale obișnuită, nu doar ca o alternativă excepțională. În cauza Churchill v Merthyr Tydfil County Borough Council din 2023, EWCA Civ 1416. Curtea de Apel a stabilit că observațiile din Halsey potrivit cărora părțile lipsite de consimțământ nu puteau fi constrânse să participe la mediere nu constituiau un precedent obligatoriu. Instanțele pot suspenda judecata sau pot dispune participarea la NCDR, cu condiția ca măsura să fie proporțională și să nu afecteze esența dreptului părților de acces la instanță. EWCA Civ 576.

Popularitatea crescândă a SAL este explicată prin volumul tot mai mare de cauze al instanțelor, percepția că aceste proceduri sunt mai puțin costisitoare decât procesul, preferința pentru confidențialitate și dorința părților de a avea un control mai mare asupra alegerii persoanei sau persoanelor care vor examina litigiul.Totaro, Gianna, „Avoid court at all costs”, The Australian Financial Review, 14 noiembrie 2008. O parte a conducerii sistemului judiciar din anumite jurisdicții, inclusiv din Anglia și Țara Galilor, susține în mod ferm folosirea medierii și a altor proceduri NCDR.Clift, Noel Rhys, „The Phenomenon of Mediation: Judicial Perspectives and an Eye on the Future”, 3 mai 2010, SSRN 1599420. Din anii 1990, numeroase instanțe americane au încurajat și ele utilizarea SAL. Totuși, nu este sigur că justițiabilii pot identifica și utiliza corect programele disponibile, ceea ce le poate reduce eficacitatea.

Istoric Termenul englez ''alternative dispute resolution'' își are originea în lucrarea lui Frank Sander, „Varieties of Dispute Processing”.

În Evul Mediu și în epoca modernă timpurie, arbitrajul comercial era adesea legat de organizațiile profesionale ale negustorilor. În Anglia și în alte regiuni, conducătorii breslelor soluționau litigii atât între membrii acestora, cât și între membri și clienții lor. Începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea și mai ales în primele decenii ale secolului al XX-lea, s-au dezvoltat instituții permanente care administrau proceduri arbitrale. De exemplu, Camera de Arbitraj a City of London a fost inaugurată în 1892, iar în anii 1920 au fost înființate mai multe dintre instituțiile care au contribuit la dezvoltarea arbitrajului comercial modern.

Un exemplu de soluționare a litigiilor în cadrul unei organizații profesionale este oferit de tribunalul breslei lânarilor din Padova, care examina conflicte privind contractele de ucenicie și contribuia la renegocierea raporturilor dintre părți. Funcționarea tribunalului reflecta însă raporturile de putere din cadrul breslei, care îi favorizau adesea pe negustori și pe meșterii patroni.

SAL poate fi realizată și prin mijloace electronice, sub denumirea de soluționare online a litigiilor (în engleză online dispute resolution, ODR). ODR cuprinde proceduri de soluționare a litigiilor care utilizează tehnologia informației și comunicațiilor pentru transmiterea și organizarea documentelor, comunicarea la distanță și desfășurarea unor etape de negociere, mediere, arbitraj sau adjudecare. Aceste mecanisme pot funcționa atât în afara instanțelor, cât și în cadrul sistemelor judiciare, autoritățile publice putând integra proceduri ODR în serviciile de justiție.

Un exemplu de procedură online cu aplicare transfrontalieră este Uniform Domain-Name Dispute-Resolution Policy (UDRP), administrată prin furnizori autorizați de ICANN pentru litigiile privind înregistrarea abuzivă a numelor de domeniu. Politica se aplică tuturor domeniilor generice de nivel superior aflate sub regimul ICANN și a fost adoptată și pentru anumite domenii naționale. În accepțiunea largă adoptată de OCDE, ODR poate sprijini soluționarea litigiilor atât în cadrul sistemelor judiciare, cât și în afara acestora; prin urmare, noțiunea nu se limitează la procedurile „alternative” desfășurate în afara instanțelor.

În Anglia și Țara Galilor, Online Procedure Rule Committee a fost creat în temeiul Judicial Review and Courts Act 2022 pentru a elabora norme aplicabile anumitor proceduri online desfășurate în instanțe și tribunale, în materie civilă, familială și administrativ-jurisdicțională. Comitetul este un organism public consultativ, nesubordonat unui minister, dar finanțat de Ministerul Justiției. Acesta este prezidat de Master of the Rolls, șeful justiției civile din Anglia și Țara Galilor.

Definiție În mod tradițional, SAL cuprinde mai multe proceduri prin care părțile încearcă să soluționeze un litigiu în afara judecării sale printr-un proces obișnuit. Aceste proceduri pot fi alese direct de părți sau pot fi recomandate ori dispuse de instanță în cursul unui litigiu. Negocierea, medierea și arbitrajul sunt considerate în mod obișnuit principalele forme de SAL; alte mecanisme includ concilierea, evaluarea neutră și procedura juridică colaborativă, aceasta din urmă fiind utilizată mai ales în litigiile de dreptul familiei.

În anumite domenii, precum litigiile privind investițiile, arbitrajul nu este considerat o formă de SAL, deoarece reprezintă principalul mijloc de soluționare a acestor cauze. Terminologia nu este uniformă. UNCITRAL tratează medierea și concilierea drept denumiri interschimbabile ale aceluiași tip de procedură, în timp ce în unele sisteme juridice sau domenii de practică acestea sunt prezentate ca mecanisme distincte.

Unul dintre obiectivele principale ale procedurilor SAL este soluționarea conflictului. O procedură care conduce la rezolvarea acestuia este, prin definiție, o procedură de soluționare a litigiului.Pe baza unei prezentări a lui Stephen R. Marsh, reprodusă cu permisiune: Mediation Essays, Mediation Forms and Mediation Materials, arhivată la Wayback Machine la 4 februarie 2009; accesată la 28 ianuarie 2009. În mod obișnuit, caracterul „alternativ” se raportează la judecarea cauzei de către o instanță.

În mediul corporativ, soluționarea litigiilor poate însemna, de exemplu, examinarea reclamațiilor privind propriile produse de către serviciul pentru clienți, tratarea neînțelegerilor dintre consumatori și vânzători terți independenți ori participarea la mecanisme de respectare a regulilor bazate pe reputație. Expresia poate fi folosită și colocvial pentru renunțarea la continuarea unui conflict sau pentru alegerea unei căi pașnice în locul violenței.

A fost propusă și o abordare sistemică, prin care persoanelor aflate în conflict să le fie oferite mai multe opțiuni și să se urmărească o soluționare adecvată a litigiilor.Lynch, J., „ADR and Beyond: A Systems Approach to Conflict Management”, Negotiation Journal, vol. 17, nr. 3, iulie 2001, p. 213. Unele cauze și plângeri trebuie îndreptate către o procedură oficială de reclamație, o instanță, poliție, un responsabil cu conformitatea sau un inspector general. Alte conflicte pot fi rezolvate chiar de părți dacă beneficiază de sprijin și îndrumare, iar altele necesită mediere sau arbitraj. Astfel, „soluționarea alternativă” desemnează de regulă o metodă din afara instanțelor, pe când „soluționarea adecvată” presupune alegerea responsabilă dintre toate opțiunile relevante pentru problema concretă.

Negociere

În negociere, participarea este voluntară și nu există un terț care să faciliteze soluționarea ori să impună o soluție. Totuși, un terț — de exemplu un capelan, un ombudsman intern, un asistent social sau o persoană apropiată cu experiență — poate îndruma discret una ori ambele părți. Această formă de sprijin a fost descrisă drept „a-i ajuta pe oameni să se ajute singuri” și poate include, de pildă, sprijin pentru redactarea unei scrisori către persoana despre care se consideră că a produs prejudiciul.„Helping People Help Themselves”, Negotiation Journal, iulie 1990, pp. 239–248.

Mediere În mediere intervine un terț independent și imparțial, mediatorul, care facilitează comunicarea și negocierea dintre părți pentru a le ajuta să ajungă la o soluție acceptată de comun acord. Mediatorul nu decide asupra litigiului și nu poate impune părților rezultatul.

Un model distinct este medierea transformativă, care pune accentul pe capacitatea părților de a lua propriile decizii și de a înțelege perspectiva celeilalte părți. Acest model este utilizat de Serviciul Poștal al Statelor Unite în cadrul programului formal REDRESS, destinat conflictelor de muncă și plângerilor privind egalitatea de șanse.

În formele tradiționale, părțile rămâneau în contact direct pe durata majorității sau a tuturor ședințelor. În practica mai recentă, părțile pot fi separate după — ori uneori înainte de — o ședință comună, iar restul procedurii se poate desfășura prin reuniuni separate cu mediatorul. Cercetările asupra acestor reuniuni separate, denumite și caucusuri, le-au asociat cu reducerea ostilității directe, obținerea mai multor informații și formularea mai multor soluții posibile.

Mediere asistată de avocați Medierea asistată de avocați este o metodă necontencioasă de soluționare alternativă, folosită, între altele, în probleme familiale apărute la divorț sau separare, precum întreținerea copiilor, stabilirea locuinței ori exercitarea autorității părintești și împărțirea bunurilor.Arbitration and Mediation Definition, US Legal; arhivat la Wayback Machine la 12 februarie 2023; accesat la 30 martie 2014.

Mediere condusă de părți Medierea condusă de părți (în engleză party-directed mediation, PDM) urmărește să ofere fiecărei părți o influență mai directă asupra modului de soluționare a conflictului. Procedura pune la dispoziție mijloace pentru dezvoltarea abilităților de negociere ale participanților și urmărește să le îmbunătățească atât capacitatea, cât și disponibilitatea de a gestiona neînțelegerile viitoare.

Procedura juridică colaborativă În procedura juridică colaborativă, inclusiv în așa-numitul „divorț colaborativ”, fiecare parte este asistată de un avocat, în condiții stabilite printr-un acord special. Părțile ajung la o înțelegere cu sprijinul avocaților instruiți în această metodă și al experților acceptați de comun acord. Nicio persoană din afara părților nu le impune soluția.

Arbitraj