Sunnah (scris și Sunna; , al-sunna; plural sunan, ) desemnează, în sensul său islamic principal, modelul normativ și precedentul atribuit profetului Muhammad. În tradiția islamică, acesta cuprinde cuvintele, acțiunile și aprobările sale tacite, precum și, într-un sens mai larg, conduita profetică privită ca exemplu pentru comunitatea musulmană.
În islamul sunnit, Sunna constituie, alături de Coran, una dintre principalele surse textuale ale dreptului și doctrinei islamice. Ea explică sau precizează numeroase prescripții coranice și furnizează precedentul normativ pe baza căruia juriștii au elaborat o mare parte a jurisprudenței islamice.
Sunna este cunoscută în principal prin literatura de hadith, însă termenii nu sunt identici. Un hadith este o relatare atribuită profetului, compusă în mod tradițional dintr-un lanț de transmitere (isnad) și un text (matn), în timp ce Sunna reprezintă precedentul sau modelul normativ pe care asemenea relatări îl transmit.
Cuvântul sunna are și un sens tehnic în jurisprudență, unde poate desemna o faptă recomandată, dar neobligatorie, sens apropiat de termenii mandub, mustahabb și nafl.
Etimologie și utilizări timpurii
Cuvântul arab sunna avea un sens normativ încă înainte de apariția islamului, putând desemna o cale urmată, un precedent, un obicei sau modul de viață al unei persoane ori comunități. Jonathan A. C. Brown leagă utilizarea islamică a termenului de această noțiune arabă pre-islamică de „mod de viață” sau precedent.
Termenul apare și în Coran, dar nu exclusiv cu sensul ulterior de „Sunna profetului Muhammad”. Coranul folosește expresii precum sunnat Allah („calea” sau „modul de acțiune al lui Dumnezeu”) și se referă la sunan ale popoarelor din trecut. În aceste contexte, sensul este acela mai general de cale, model sau precedent.
În primele generații musulmane, termenul a continuat să aibă o sferă mai largă decât noțiunea clasică ulterioară de Sunna profetică. Potrivit istoricului dreptului islamic Wael B. Hallaq, în mare parte din primul secol islamic referirile la sunna și sunna madiya („precedent anterior”) puteau desemna precedente asociate nu numai profetului, ci și califilor, Companionilor și altor figuri respectate ale comunității timpurii.
În timp, precedentul lui Muhammad a dobândit o poziție preeminentă. Diferitele forme de precedent acceptate în comunitățile juridice timpurii au fost tot mai frecvent raportate la profet, iar în teoria juridică sunnită matură termenul „Sunna”, atunci când este folosit fără alte precizări, ajunge să desemneze în primul rând Sunna profetică.
Sunna profetică
Cuvinte, acțiuni și aprobări tacite
În teoria juridică clasică, materialul care formează Sunna profetului este împărțit în mod obișnuit în trei categorii:
Sunna verbală (sunna qawliyya), reprezentată de afirmațiile atribuite lui Muhammad; Sunna practică (sunna fi'liyya), reprezentată de acțiunile și comportamentul său; Sunna prin aprobare tacită (sunna taqririyya), în care Muhammad ar fi cunoscut o acțiune sau afirmație a altei persoane fără să o condamne.
Hallaq observă că aprobarea tacită a ajuns să fie conceptualizată drept una dintre cele trei modalități majore prin care o practică putea fi integrată în Sunna profetică, alături de cuvintele și acțiunile profetului.
Sunna nu constă, așadar, numai în porunci și interdicții juridice explicite. Ea include comportamentul profetului într-un sens mai larg, iar juriștii au trebuit să determine ce consecință juridică avea fiecare categorie de comportament.
Caracterul normativ al acțiunilor profetului
Faptul că Muhammad este descris într-o relatare ca efectuând o anumită acțiune nu înseamnă automat că acea acțiune este obligatorie pentru toți musulmanii.
Juriștii au făcut distincții între comportamente considerate obligatorii, recomandate, permise, specifice profetului sau legate de împrejurările sale personale. În sistemul clasic al normelor juridice, acțiunile sunt încadrate în categorii precum wajib sau fard (obligatoriu), mandub (recomandat), mubah (permis), makruh (reprobabil) și haram (interzis).
Această distincție explică și sensul juridic secundar al cuvântului sunna. Atunci când un jurist afirmă că o anumită faptă „este sunna”, el poate indica fie apartenența ei la precedentul profetic, fie statutul ei tehnic de faptă recomandată, în funcție de context.
Sunna și hadith
Diferența dintre concepte
Deși termenii Sunna și hadith sunt strâns legați și uneori utilizați aproape interschimbabil în limbajul religios, literatura juridică și academică face o distincție conceptuală între ei.
Sunna reprezintă modelul sau precedentul normativ, în timp ce hadithul reprezintă o relatare prin care este transmisă o afirmație, o acțiune, o aprobare sau o altă informație despre profet.
Rumee Ahmed descrie hadithul drept principalul mijloc textual prin care juriștii și teoreticienii dreptului islamic reconstruiau modelul profetic și încercau să determine conținutul Sunnei.
Isnad și matn
Un hadith este alcătuit în forma sa clasică din două elemente principale:
isnad — lanțul persoanelor despre care se afirmă că au transmis relatarea; matn — textul sau conținutul propriu-zis al relatării.
Existența unei relatări nu însemna automat acceptarea ei ca reprezentare autentică a Sunnei. Învățații au dezvoltat discipline complexe pentru examinarea transmițătorilor, continuității lanțurilor, relațiilor dintre diferitele versiuni ale unei relatări și conținutului acesteia.
Critica hadithului
Specialiștii în hadith au acordat o atenție deosebită isnad-ului, examinând biografiile transmițătorilor, posibilitatea întâlnirii dintre aceștia și existența unor lanțuri paralele.
Conținutul (matn) a fost de asemenea evaluat. Jonathan A. C. Brown a argumentat, pe baza corpusurilor timpurii de critică a transmițătorilor, că primii critici ai hadithului practicau examinarea conținutului mai des decât ar putea sugera limbajul predominant al criticii de isnad.
Juriștii și specialiștii în hadith puteau aplica criterii diferite atunci când evaluau utilitatea juridică a unei relatări. Mutaz al-Khatib arată că toate cele patru mari școli juridice sunnite recunoșteau autoritatea hadithului, dar juriștii hanafiți și malikiți erau, în anumite contexte, mai dispuși decât cei șafi'iți și hanbaliți să testeze unele relatări prin criterii externe, precum concordanța cu Coranul și practica juridică stabilită.
Colecțiile de hadith și canonizarea
Odată cu dezvoltarea științelor hadithului, relatările despre Muhammad au fost organizate în colecții de diferite tipuri. În tradiția sunnită, unele dintre acestea au dobândit în timp un prestigiu deosebit.
Sahih al-Bukhari și Sahih Muslim au ajuns să ocupe poziția cea mai înaltă în canonul sunnit de hadith. Jonathan A. C. Brown arată că această autoritate canonică nu a apărut instantaneu în momentul redactării lor, ci s-a consolidat istoric prin receptarea lucrărilor de către juriști și specialiștii în hadith.
Canonizarea colecțiilor nu a eliminat practica criticii hadithului. Chiar relatările din colecții de mare prestigiu au făcut obiectul analizei, comentariilor și discuțiilor privind modul în care trebuie înțelese și aplicate.
Prin urmare, Sunna nu trebuie confundată cu o anumită carte sau colecție. Colecțiile de hadith constituie mijloace textuale pentru transmiterea și reconstruirea Sunnei, în timp ce Sunna este conceptul normativ mai larg.
Autoritatea religioasă a Sunnei
Raportul cu Coranul
În teoria juridică sunnită, Coranul ocupă primul loc în ierarhia surselor, iar Sunna profetului îi urmează ca principală sursă textuală de drept.
Autoritatea Sunnei este întemeiată în tradiția musulmană pe versetele coranice care cer ascultare față de Dumnezeu și Mesager și care prezintă comportamentul lui Muhammad ca model pentru credincioși.
Sunna poate îndeplini mai multe funcții în raport cu textul coranic. Ea poate:
confirma o normă exprimată în Coran; explica sau preciza o poruncă formulată general; furniza detalii privind modul de realizare a unor practici religioase; constitui baza unor norme care nu sunt formulate explicit în textul coranic.
Un exemplu clasic este rugăciunea rituală. Coranul prescrie rugăciunea, însă o mare parte din detaliile privind modul în care aceasta este efectuată sunt stabilite în tradiția juridică prin precedentul profetic.
Sursele dreptului sunnit
În forma sa clasică, teoria sunnită a usul al-fiqh recunoaște în mod obișnuit Coranul și Sunna drept surse textuale fundamentale și acordă de asemenea un rol consensului (ijma) și raționamentului analogic (qiyas).
Această enumerare nu înseamnă că întregul drept islamic constă în reguli citate direct din Coran sau hadith. Juriștii au elaborat numeroase norme prin interpretare, analogie, consens și alte forme de raționament juridic pornind de la sursele fundamentale.
Evoluția istorică a autorității Sunnei
Precedentul în primele comunități musulmane
În perioada formativă a dreptului islamic, precedentul normativ putea proveni din mai multe surse. Hallaq arată că judecătorii și juriștii timpurii puteau invoca o sunna madiya — un precedent consacrat — care putea fi asociat cu Muhammad, cu un calif sau cu alte figuri respectate.
Această situație este importantă pentru a înțelege că identificarea aproape completă dintre Sunna normativă și hadithurile profetice este rezultatul unui proces istoric, nu o terminologie care a avut în toate perioadele exact aceeași semnificație.
Ascensiunea hadithului profetic
În secolele al VIII-lea și al IX-lea, autoritatea precedentului atribuit direct lui Muhammad a devenit tot mai dominantă în argumentația juridică.
Grupurile asociate cu ahl al-hadith au susținut că practica autentică a profetului putea fi recuperată în principal prin relatările transmise despre el și au criticat formele de jurisprudență pe care le considerau prea dependente de opinie (ra'y).
În paralel, școlile juridice regionale și tradițiile juridice deja existente au integrat treptat corpusul tot mai extins al hadithului profetic în propriile lor metodologii.
Rolul lui al-Shafi'i
Muhammad ibn Idris al-Shafi'i (d. 820) ocupă un loc central în istoria autorității Sunnei.
Al-Shafi'i a susținut într-o manieră sistematică autoritatea obligatorie a Sunnei profetului și importanța hadithurilor atribuite lui Muhammad în stabilirea acesteia. În lucrarea sa al-Risala, el a încercat să articuleze raportul dintre Coran, Sunna, consens și raționamentul juridic.
Joseph E. Lowry arată că una dintre preocupările fundamentale ale Risalei este modul în care revelația coranică și precedentul profetic funcționează împreună în exprimarea legii divine.
Cercetarea modernă nu mai acceptă însă fără rezerve imaginea simplificată potrivit căreia al-Shafi'i ar fi creat singur întreaga disciplină a usul al-fiqh. Hallaq subliniază că, deși influența sa a fost majoră, maturizarea deplină a teoriei juridice sunnite a avut loc în generațiile și secolele următoare.
Sunna în cele patru școli juridice sunnite
Cele patru mari școli juridice sunnite — hanafită, malikită, șafiită și hanbalită — recunosc autoritatea Coranului și a Sunnei profetice.
Diferențele istorice dintre ele au privit mai degrabă modul în care autenticitatea și forța juridică a unei relatări trebuiau stabilite decât acceptarea sau respingerea Sunnei.
Școala hanafită
Juriștii hanafiți au acceptat hadithurile drept dovezi juridice, dar puteau examina anumite relatări și prin raportare la principii coranice, reguli juridice bine stabilite și alte criterii metodologice.
Acest fapt a produs uneori diferențe între hotărârile hanafite și cele ale unor juriști mai apropiați de metodologia specialiștilor în hadith.
Școala malikită
În tradiția malikită, practica locuitorilor din Medina (amal ahl al-Madina) a avut o importanță deosebită.