Kutub al-Sittah (, al-kutub al-sitta, „Cele șase cărți”) este denumirea convențională a celor șase colecții de hadithuri care au dobândit un statut canonic deosebit în islamul sunnit. În forma devenită standard, acestea sunt Sahih al-Bukhari, Sahih Muslim, , , și .
Cele șase colecții nu au fost desemnate ca un canon fix imediat după redactarea lor. Canonizarea lor a fost un proces istoric gradual, rezultat din utilizarea, transmiterea, comentarea și acceptarea lor de către generații succesive de specialiști în hadith și juriști sunniți. Componența exactă a canonului a variat o perioadă, iar unele surse medievale se refereau la cinci, nu la șase, colecții principale.
Dintre cele șase, Sahih al-Bukhari și Sahih Muslim au dobândit cel mai înalt statut și sunt cunoscute împreună drept al-Sahihayn (, „cele două Sahih-uri”). În tradiția sunnită matură, ele au fost considerate cele mai autoritative colecții individuale de hadith, statut care s-a consolidat în cursul mai multor secole după moartea compilatorilor lor.
Expresia al-Sihah al-Sittah (, aproximativ „cele șase [colecții] autentice”) este de asemenea întâlnită pentru acest grup de lucrări. Denumirea nu trebuie însă înțeleasă ca afirmând că fiecare relatare din toate cele șase colecții are gradul tehnic sahih. Cele patru lucrări din afara Sahihayn conțin relatări de grade diferite, iar Sunan Ibn Majah, în special, a fost criticată de numeroși savanți sunniți pentru prezența unor relatări considerate slabe sau nesigure.
Cele șase colecții
Sahih al-Bukhari
Sahih al-Bukhari () a fost compilată de Muhammad ibn Ismail al-Bukhari (d. 256 AH/870). Lucrarea este o colecție de tip jamiʿ, acoperind o gamă largă de teme precum credința, ritualurile, jurisprudența, etica, biografia profetică și exegeza coranică.
Al-Bukhari a urmărit selectarea relatărilor pe care le considera conforme cu criteriile sale de autenticitate. Colecția nu reprezintă însă numai un depozit de relatări: organizarea pe capitole, repetarea hadithurilor în contexte diferite și titlurile capitolelor exprimă frecvent interpretări juridice și teologice ale compilatorului.
Prestigiul extraordinar al lucrării s-a format treptat. Jonathan Brown arată că Sahih al-Bukhari și Sahih Muslim au trecut printr-un proces istoric de canonizare în urma căruia au devenit puncte comune de referință pentru diferitele școli juridice sunnite.
Sahih Muslim
Sahih Muslim () a fost compilată de Muslim ibn al-Hajjaj al-Naysaburi (d. 261 AH/875). Împreună cu colecția lui al-Bukhari, formează al-Sahihayn.
Una dintre caracteristicile metodologice cunoscute ale lucrării este tendința lui Muslim de a reuni într-un singur loc diferitele lanțuri de transmitere și variante textuale ale aceleiași tradiții, ceea ce facilitează compararea acestora.
În ierarhia devenită dominantă în sunnism, Sahih Muslim a fost plasat în mod obișnuit după Sahih al-Bukhari, deși au existat savanți care au preferat organizarea colecției lui Muslim.
Sunan Abu Dawud
() a fost compilată de Abu Dawud Sulayman ibn al-Ash'ath al-Sijistani (202–275 AH/817–889). Este una dintre colecțiile de tip sunan, organizate în special în jurul temelor juridice și rituale.
Potrivit tradițiilor citate de James Robson, Abu Dawud ar fi selectat pentru lucrarea sa aproximativ 4.800 de relatări dintr-un corpus mult mai larg. Materialul ales nu era limitat exclusiv la relatări de grad sahih; descrierile metodei sale vorbesc despre relatări considerate solide, apropiate de acest nivel sau utile pentru argumentația juridică.
Prin urmare, statutul Sunan Abu Dawud ca parte a canonului nu presupune că fiecare relatare din volum are aceeași clasificare tehnică.
Jami al-Tirmidhi
(), numită frecvent și Sunan al-Tirmidhi, a fost compilată de Abu Isa Muhammad ibn Isa al-Tirmidhi (d. 279 AH/892).
Lucrarea se distinge prin faptul că al-Tirmidhi nu se limitează la transmiterea hadithurilor. El oferă frecvent comentarii privind gradul relatărilor, variantele de transmitere și pozițiile juriștilor asupra problemelor discutate. Prin aceasta, colecția reprezintă atât o sursă de hadith, cât și o mărturie importantă asupra dezvoltării timpurii a terminologiei criticii hadithului și a dezbaterilor juridice.
Al-Tirmidhi a studiat cu numeroși savanți ai Khorasanului, Irakului și Hijazului și s-a numărat printre elevii lui al-Bukhari.
Sunan al-Nasa'i
Colecția atribuită lui Abu Abd al-Rahman Ahmad ibn Shu'ayb al-Nasa'i (d. 303 AH/915) care este inclusă în mod obișnuit în cele șase cărți este , cunoscută și sub titlul al-Mujtaba.
Al-Nasa'i a fost atât specialist în hadith, cât și jurist. Christopher Melchert arată că metoda sa critică se baza în mod considerabil pe compararea lanțurilor de transmitere și a variantelor relatărilor.
Lucrarea trebuie deosebită de colecția mai extinsă a lui al-Nasa'i, al-Sunan al-Kubra. În literatura sunnită, al-Mujtaba/al-Sunan al-Sughra este cea enumerată în mod normal printre Kutub al-Sittah.
Sunan Ibn Majah
() a fost compilată de Muhammad ibn Yazid Ibn Majah al-Qazwini (d. 273 AH/887).
Dintre cele șase lucrări, statutul ei canonic s-a stabilit cel mai târziu și a rămas cel mai controversat. Jonathan Brown arată că Sunan Ibn Majah a fost integrată în canonul celor șase cărți abia spre sfârșitul secolului al XI-lea.
Colecția conține un număr important de relatări care nu apar în celelalte cinci lucrări. Tocmai acest material suplimentar a contribuit la utilitatea ei pentru specialiști, însă o parte a acestor relatări a fost considerată slabă sau nesigură de criticii sunniți.
Brown argumentează că includerea lui Ibn Majah demonstrează că formarea canonului sunnit nu s-a bazat exclusiv pe gradul de autenticitate al fiecărei relatări, ci și pe utilitatea unui corpus limitat și practic de texte pentru studiul Sunnei.
Formarea canonului
Cele șase colecții nu au fost redactate ca părți ale unui proiect comun. Fiecare compilator a lucrat separat, iar lucrările au dobândit ulterior autoritate prin transmiterea, studiul și receptarea lor de către comunitățile de savanți.
În primele secole de după compilarea lor, nu exista o listă complet fixată de exact șase lucrări. Helen Pfeifer observă că sursele puteau vorbi despre „cele cinci cărți”, iar configurația exactă a celor șase varia. Un nucleu de colecții, în special lucrările lui al-Bukhari, Muslim, Abu Dawud și al-Nasa'i, era însă foarte larg recunoscut.
Un moment important în cristalizarea formulei de șase colecții a fost activitatea specialistului în hadith Abu al-Fadl Muhammad ibn Tahir al-Maqdisi, cunoscut și ca Ibn al-Qaysarani (d. 507 AH/1113). Lucrarea sa Shurut al-a'imma al-sitta („Condițiile celor șase imami”) tratează al-Bukhari, Muslim, Abu Dawud, al-Tirmidhi, al-Nasa'i și Ibn Majah ca un grup de șase compilatori.
Brown identifică tocmai sfârșitul secolului al XI-lea drept perioada în care Sunan Ibn Majah începe să fie tratată stabil ca a șasea lucrare a canonului.
Problema celei de-a șasea cărți
Poziția ocupată astăzi de Sunan Ibn Majah nu a fost întotdeauna incontestabilă.
În diferite clasificări medievale, savanții au acordat o importanță comparabilă altor colecții, în special al-Muwatta lui Malik ibn Anas și . Cercetarea asupra istoriei canonului arată astfel că noțiunea de „șase cărți” trebuie înțeleasă drept rezultatul unei evoluții, nu drept o listă stabilită în timpul vieții compilatorilor.
Al-Muwatta este cronologic mult mai veche decât cele șase colecții standard și a exercitat o influență majoră asupra dezvoltării jurisprudenței malikite. Sunan al-Darimi a fost, de asemenea, considerată de unii savanți o candidată potrivită pentru poziția a șasea.
Avantajul particular al lucrării lui Ibn Majah a fost numărul de relatări suplimentare (zawa'id) pe care le oferea în raport cu celelalte cinci colecții. Brown consideră această utilitate suplimentară un factor major în succesul canonizării sale.
Sahihayn și celelalte patru colecții
O distincție fundamentală există între Sahih al-Bukhari și Sahih Muslim, pe de o parte, și celelalte patru colecții, pe de altă parte.
Al-Bukhari și Muslim și-au construit lucrările în jurul selectării unui corpus de hadithuri pe care le considerau conforme cu criterii ridicate de autenticitate. Cele două cărți au devenit ulterior cunoscute simplu drept al-Sahihayn și au dobândit o autoritate care depășea statutul celorlalte colecții.
Sunan Abu Dawud, Jami al-Tirmidhi, Sunan al-Nasa'i și Sunan Ibn Majah nu trebuie înțelese ca lucrări în care fiecare hadith are automat gradul sahih. Acestea includ materiale evaluate la niveluri diferite și, în anumite cazuri, compilatorii sau comentatorii identifică explicit relatări slabe.
Din acest motiv, denumirea populară al-Sihah al-Sittah poate fi înșelătoare dacă este interpretată în sensul tehnic strict al termenului sahih.
Canonizare și autenticitate
Statutul canonic nu echivalează cu o afirmație că fiecare relatare din cele șase colecții este necontestată.
Chiar Sahih al-Bukhari și Sahih Muslim au făcut obiectul criticii tehnice din partea unor savanți medievali. Un exemplu important este Ali ibn Umar al-Daraqutni (d. 385 AH/995), care a analizat și criticat anumite relatări din cele două Sahih-uri.
Jonathan Brown arată că procesul de canonizare a presupus tocmai negocierea raportului dintre autoritatea generală a colecțiilor și posibilitatea criticării tehnice a unor relatări individuale.
În cazul Sunan Ibn Majah, această diferență este și mai evidentă: lucrarea a rămas parte a canonului în ciuda recunoașterii tradiționale a existenței unui număr semnificativ de relatări slabe.
Organizarea colecțiilor
Cele șase lucrări sunt organizate în principal tematic, spre deosebire de colecțiile de tip musnad, care grupează hadithurile în funcție de Companionul prin care sunt transmise.
Termenul jamiʿ desemnează o colecție care urmărește acoperirea unei game largi de teme religioase. Sahih al-Bukhari, Sahih Muslim și lucrarea lui al-Tirmidhi sunt asociate acestui tip de organizare.
Colecțiile intitulate sunan sunt structurate în mod deosebit în jurul capitolelor relevante pentru practica religioasă și dreptul islamic. Abu Dawud, al-Nasa'i și Ibn Majah sunt cunoscuți în primul rând pentru asemenea lucrări.
Această clasificare nu este absolută. Colecțiile conțin materiale care depășesc granițele unei singure categorii literare, iar denumirile istorice ale lucrărilor pot varia între manuscrise și surse bibliografice.
Rolul în studiul hadithului
Canonizarea celor șase cărți a contribuit la transformarea lor într-un corpus de referință comun pentru savanții sunniți.
Acest lucru a avut avantaje practice importante. În loc ca juriștii și specialiștii în hadith să lucreze exclusiv cu un număr enorm de tradiții dispersate în sute de colecții, Kutub al-Sittah ofereau un corp de texte larg recunoscut și relativ delimitat.
În perioada medievală târzie, comentarea colecțiilor canonice a devenit o activitate importantă a specialiștilor în hadith. Helen Pfeifer arată că, în centrele de învățământ din perioada mamelucă și otomană, studiul și comentarea marilor colecții de hadith reprezentau o componentă centrală a pregătirii savante.
S-au dezvoltat vaste tradiții de comentarii, dintre care exemple celebre sunt Fath al-Bari al lui Ibn Hajar al-Asqalani asupra Sahih al-Bukhari și al-Minhaj fi Sharh Sahih Muslim al lui al-Nawawi asupra Sahih Muslim.
Transmitere și ediții
Cele șase colecții au circulat timp de secole printr-o combinație de manuscrise, audiere de la profesori, recitare și autorizare de transmitere.
Studiile asupra istoriei textuale a lucrărilor individuale arată că fiecare colecție a avut propriile linii de transmitere și propriile variante textuale. De exemplu, cercetarea lui James Robson asupra Sunan Abu Dawud și Jami al-Tirmidhi documentează complexitatea căilor prin care textele au fost transmise generațiilor ulterioare.