Alegeri generale în România, 1911

Alegerile parlamentare din România în 1911 s-au desfășurat în Regatul României între 1 și 14 martie 1911 și s-au încheiat cu o majoritate pentru Partidul Conservator (PC), condus de Petre P. Carp. Opoziția unită era formată din Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Conservator-Democrat (PCD), conduse de Ion I. C. Brătianu, respectiv Take Ionescu.

PCD, înființat în 1908 în urma desprinderii unei grupări din Partidul Conservator, participa pentru prima dată la alegeri generale. Aflat într-o ascensiune rapidă ca a treia forță politică, partidul a încheiat o alianță cu PNL, contribuind la menținerea și consolidarea liberalilor. La scrutin au participat și alte două formațiuni politice recent înființate: Partidul Naționalist-Democrat, de dreapta, și Partidul Social Democrat, de stânga. Niciuna dintre ele nu a obținut mandate.

Alegerile s-au desfășurat pe baza votului cenzitar, corpul electoral fiind exclusiv masculin. Partidele mai mici și o facțiune de stânga a PNL începuseră însă să susțină introducerea votului universal masculin. Partidul Conservator a răspuns acestor revendicări și perspectivei revenirii liberalilor la putere prin adoptarea unui program amplu de reforme sociale și economice, care includea și măsuri în favoarea muncitorilor. Campania electorală și numărarea voturilor au fost marcate de controverse, ministrul de interne Alexandru Marghiloman fiind acuzat de intimidarea alegătorilor și de fraudă electorală.

Victoria neașteptat de amplă a conservatorilor a fost însoțită de conflicte interne puternice, manifestate atât înainte și în timpul campaniei, cât și după alegeri. După confirmarea majorității conservatoare, regele Carol I l-a presat în repetate rânduri pe Carp să reia negocierile cu PCD, în încercarea de a asigura stabilitatea politică și un sprijin popular mai larg pentru guvern. Proiectul a fost împiedicat de refuzul lui Carp de a face compromisuri în principalele chestiuni politice și de scandaluri precum „Afacerea tramvaielor”, care au consolidat opoziția împotriva sa. Carp a demisionat la începutul anului 1912, iar regele l-a desemnat pe Titu Maiorescu să formeze un nou cabinet conservator. Guvernul Maiorescu a ajuns ulterior la o înțelegere cu PCD și a organizat noi alegeri în noiembrie 1912.

Context În urma alegerilor din 1907, România fusese guvernată de PNL, cu Ion I. C. Brătianu în funcția de prim-ministru. Cabinetul fusese format la scurt timp după Răscoala țărănească din 1907, iar una dintre principalele probleme politice ale perioadei era reforma agrară, asupra căreia conservatorii și liberalii aveau poziții diferite. Carp, principalul doctrinar al Partidului Conservator, se opunea împroprietăririi țăranilor și extinderii dreptului de vot asupra acestora, preferând reduceri de impozite pentru activitățile considerate favorabile dezvoltării individuale. Negocierile, la care din partea conservatorilor participa și Ioan Lahovary, reprezentant al intereselor marilor proprietari funciari, au ajuns într-un impas.Ornea, pp. 364–370. Sub conducerea lui Carp, conservatorii au îndepărtat aripa democratizantă a partidului, Take Ionescu fiind exclus în ianuarie 1908. Conflictul a dus la înființarea Partidului Conservator-Democrat, condus de Ionescu. Noua formațiune s-a impus rapid pe scena politică și a atras sprijinul mai multor intelectuali și oameni politici, între care Alexandru D. Xenopol, Nicolae Xenopol, Ion Luca Caragiale, Ovid Densusianu și Constantin Rădulescu-Motru.Ornea, pp. 370–374.

PCD obținuse deja rezultate bune în alegerile parțiale: dintre cele 18 scrutinuri desfășurate între 1907 și 1911, conservator-democrații câștigaseră nouă, PNL opt, iar PC numai unul.Corespondent, „În fața urnei” și „Alegerile de Miercuri”, în Tribuna, 4 martie 1911, pp. 3–4. Ascensiunea lui Take Ionescu îi îngrijora pe Carp și pe susținătorii săi. Potrivit unor relatări, Carp i-ar fi permis omului său de încredere, Alexandru Marghiloman, să folosească toate mijloacele disponibile pentru a împiedica PCD să obțină noi avantaje electorale.Ornea, pp. 372–373. Carp nu se baza în primul rând pe un succes electoral obținut din opoziție, ci pe sprijinul regelui Carol I. El le-ar fi explicat adepților săi că era suficient ca monarhul să-l numească prim-ministru, iar „numărul [alegătorilor] va veni de la sine”.Ornea, p. 373.

thumb|260px|Caricatură de Ion Theodorescu-Sion, publicată în revista Furnica în iunie 1910. Petre P. Carp, în postura elevului încăpățânat al regelui Carol I, își exprimă dorința de a ajunge la putere „pe calea Palatului”. În stânga sa, Alexandru Marghiloman încearcă să-i reducă la tăcere pe conservator-democrații Take Ionescu, Alexandru Bădărău și Nicolae Fleva.

Cauza imediată a alegerilor din 1911 a fost campania îndelungată împotriva guvernului Brătianu, pe care conservatorii îl acuzau de clientelism politic și de folosirea administrației în avantajul PNL. Conservator-democrații au susținut aceste acuzații, sperând că regele Carol îi va chema pe ei, în calitate de „a treia forță”, să formeze guvernul.Bacalbașa, pp. 6–7, 9–10, 92–93.

La 22 decembrie, Brătianu a anunțat în Parlament demisia cabinetului său, în ciuda criticilor venite chiar din propriul partid. Prin această decizie, el renunța la avantajul de a organiza alegerile din postura de șef al guvernului, dar susținea că PNL era suficient de puternic pentru a câștiga în orice condiții.Bacalbașa, pp. 7–10. Brătianu prezenta retragerea atât drept un gest politic, cât și drept o tactică electorală: „am hotărât, așa cum cer interesele politicii înalte, să ne retragem astfel încât adversarii noștri să privească [aceasta] nu numai cu respect, ci și cu teamă. Alții pot avea guvernul, dar puterea rămâne tot la noi”.Bacalbașa, p. 7.

Tot în decembrie, regele l-a desemnat pe Carp să formeze un cabinet conservator, fără a apela la PCD. Carol a insistat însă ca noul guvern să nu desființeze legislația agrară adoptată de liberali și i-a sugerat lui Carp să înceapă negocieri de reconciliere cu Take Ionescu.Ornea, p. 374. Numirea lui Carp i-a împins pe conservator-democrați spre o alianță cu PNL. Decizia regelui ar fi putut avea însă și scopul de a-l pune la încercare pe Carp. Deși îl prefera pe liderul conservator, Carol îl considera arogant și dificil în negocierile pentru formarea unei majorități stabile și este posibil să fi presupus că acesta nu va reuși să-și câștige propriile alegeri.Bacalbașa, pp. 8–9.

Noul cabinet reflecta totuși un compromis între principalele facțiuni ale Partidului Conservator. Carp reprezenta gruparea Junimea, alături de miniștrii săi Marghiloman, Constantin C. Arion și Titu Maiorescu. Mihail G. Cantacuzino și Dimitrie S. Nenițescu erau apropiați de Gheorghe Grigore Cantacuzino, iar Nicolae Filipescu și Barbu Ștefănescu Delavrancea reprezentau aripa național-conservatoare a partidului. Ioan Lahovary, ministrul agriculturii, aparținea curentului conservator tradiționalist.Bacalbașa, pp. 7–8.Bacalbașa, p. 10.

Campanie Brătianu și Take Ionescu au încheiat un pact electoral prin care PNL și PCD formau opoziția unită. Înțelegerea era deosebit de avantajoasă pentru liberali, care traversau o perioadă de slăbire electorală. Ionescu a acceptat ca PNL să primească jumătate dintre candidaturile considerate eligibile, inclusiv în unele circumscripții în care PCD dispunea de un sprijin mai puternic.Bacalbașa, pp. 9–12.

La scurt timp după numirea sa ca prim-ministru, Carp i-a vizitat pe Brătianu și Ionescu și le-a promis că nu va abuza de controlul guvernului asupra administrației pentru a influența scrutinul. El s-a oferit să garanteze împreună PNL și PCD un total de 55 de mandate parlamentare, dintre care 35 în Camera Deputaților.Ornea, pp. 374–375. Ambii lideri ai opoziției au refuzat propunerea.Bacalbașa, p. 9.

În paralel cu negocierile cu PCD, conducerea liberală se confrunta cu nemulțumirea propriei aripi democratizante, care considera insuficiente reformele adoptate după 1907. Grupată în jurul lui Spiru Haret, aceasta îi cuprindea pe poporaniști și pe foști socialiști precum antropologul George Diamandy.Sorin Radu, „Liberalii și problema reformei electorale în România (1866–1914) (I)”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 4–5, 2000–2001, pp. 142–143. Diamandy a susținut, deși cu prudență, introducerea votului universal masculinM., „Noutăți. Svonul despre revizuirea Constituției”, în Noua Revistă Română, nr. 8/1910, pp. 105–106. și a propus deschis fuziunea cu PCD. Brătianu a reușit să-și reafirme controlul asupra partidului și, între altele, nu l-a mai propus pe Diamandy pentru un nou mandat în Camera Deputaților.A.C.C., „Noutăți. Doi copii teribili în politica noastră”, în Noua Revistă Română, nr. 7/1911, p. 97.

Pe acest fundal, Partidul Naționalist-Democrat (PND), înființat în 1910 și situat la dreapta spectrului politic, a început la rândul său o „puternică agitație electorală”. Naționalist-democrații susțineau extinderea dreptului de vot, dar doreau ca acesta să fie acordat numai bărbaților de etnie română.Coresp., „Scrisori din București”, în Tribuna, 12 martie 1911, pp. 3–4. Formațiunea era condusă de Nicolae Iorga și A. C. Cuza și negociase inițial o alianță cu Partidul Conservator, pe care ulterior a denunțat-o.„Cronici bucureștene”, în Unirea, nr. 6/1911, p. 70.

Campania PND a fost marcată de controverse. Autoritățile ar fi împiedicat candidatura lui A. C. Cuza mai întâi în Prahova,Coresp., „Scrisori din București”, în Tribuna, 2 martie 1911, pp. 4–5. iar apoi în Dorohoi, prin „manevre nedemne de o administrație cinstită”. În cele din urmă, Cuza a candidat alături de Ion Zelea Codreanu în Județul Baia, unde printre agenții electorali ai grupării se afla și Ilie Cătărău, cunoscut ulterior ca spion și autor de atentate. Statura sa impresionantă ar fi fost folosită pentru intimidarea alegătorilor.„Atentatul dela Dobrițin. 4 Martie”, în Românul, nr. 41/1914, p. 5.

Cu puțin timp înaintea alegerilor, Carp provocase o puternică reacție publică prin contestarea unor principii ale naționalismului românesc radical, prin exprimarea respectului față de Austro-Ungaria și prin atitudinea favorabilă față de comunitatea evreiască din România. La stânga spectrului politic, Partidul Social Democrat se consolida la Galați și în împrejurimi, după ce fusese reprimat de administrația liberală. Liderul său, Cristian Racovski, originar din Bulgaria, își obținuse drepturile de cetățenie în urma legislației adoptate de guvernul Carp.

Partidul Conservator a încercat să atragă și alegători care nu aparțineau electoratului său tradițional printr-un program reformist. Conservatorii promiteau reducerea impozitelor pentru proprietățile rurale mici și mijlocii, în beneficiul țăranilor, precum și introducerea breslelor, a despăgubirilor pentru accidente de muncă și a asigurărilor sociale. PNL și PCD au calificat programul drept demagogic, însă acesta era acceptat de majoritatea liderilor conservatori. O excepție importantă a fost Lahovary, care se opunea acestor propuneri. Popularitatea programului a fost verificată înaintea alegerilor generale în câteva alegeri locale, câștigate de conservatori cu ușurință la Giurgiu și la diferențe mai mici la Constanța și Sulina.

Rezultate Alegerile generale au început la 1 martie 1911, corespunzător datei de 16 februarie pe stil vechi, și s-au desfășurat în patru etape până la 14 martie, respectiv 24 februarie pe stil vechi. Din cei 126.912 alegători înscriși au votat 91.678, ceea ce reprezenta o prezență de 72,6%. Cea mai ridicată participare s-a înregistrat în Colegiul I al Camerei Deputaților, care reprezenta categoriile cele mai înstărite: 78,4% dintre cei 15.298 de alegători înscriși s-au prezentat la urne.Anuarul Statistic, pp. 10–12. Conservatorii au primit 133.287 de voturi, reprezentând 61,4% din total, iar alianța PNL–PCD a obținut 81.139 de voturi, adică 37,8%. Alte 2.486 de voturi au fost declarate nule.