Indicele de percepție a corupției (2025)border|150px|Drapelul statului Cuba Scor obținut 40 / 100 Loc global 84 / 182 Schimbare scor −1 (față de 2024) Organizație Transparency International Vulnerabilități principale Utilizarea abuzivă și insușirea resurselor de stat Fragilități legate de proprietatea publică și control Rădăcini istorice și moșteniri instituționaleSursă date: Transparency International (2025)

Corupția în Cuba este o problemă gravă. Cuba s-a confruntat cu o corupție generalizată încă de la înființarea în 1902. Lucrarea Corruption in Cuba afirmă că proprietatea publică a dus la „o lipsă de proprietate identificabilă și la utilizarea abuzivă și furtul pe scară largă a resurselor statului... când li se oferă ocazia, puțini cetățeni ezită să fure de la guvern”. În plus, relația complexă dintre instituțiile guvernamentale și cele economice le face pe acestea deosebit de „predispuse la corupție”.

Acuzațiile și dezbaterile privind cauzele corupției din Cuba, atât din prezent, cât și din trecut, continuă să fie un subiect de discuție printre specialiști. Se remarcă principiile tradiționale de guvernare moștenite din Spania, care era cunoscută ca un regim notoriu de corupt în interacțiunile sale cu Lumea Nouă. Jules R. Benjamin sugerează că politica coruptă a Cubei a fost un produs al moștenirii coloniale a politicii cubaneze și al ajutorului financiar furnizat de Statele Unite, care a favorizat prețurile internaționale ale zahărului la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, se spune că nivelul corupției din Cuba, ca și în multe alte țări din America Latină și Caraibe, a crescut semnificativ. Unii cercetători, cum ar fi Eduardo Sáenz Rovner, atribuie acest lucru implicării crescute a Americii de Nord în Cuba după Primul Război Mondial, care i-a izolat pe muncitorii cubanezi. Cubanezii au fost excluși dintr-un sector amplu al economiei și nu au putut participa la roluri de conducere, care au fost preluate de angajatori din Statele Unite. În mod similar, Louis A. Pérez a scris că „Al Doilea Război Mondial a creat noi oportunități pentru dezvoltarea economică a Cubei, dar puține dintre acestea au fost fructificate pe deplin. Fondurile au fost folosite irațional. Corupția și luarea de mită au crescut și au contribuit într-o măsură deloc neglijabilă la ratarea oportunităților, dar la fel au făcut-o și proasta gestionare și calculele eronate.”

În Indicele de percepție a corupției din 2025 al Transparency International, Cuba a obținut un scor de 40 pe o scară de la 0 („extrem de coruptă”) la 100 („foarte curată”). În funcție de scor, Cuba s-a clasat pe locul 84 din cele 182 de țări incluse în Indice, unde țara clasată pe primul loc este percepută ca având cel mai cinstit sector public. Pentru comparație cu scorurile regionale, cel mai bun scor dintre țările din cele două Americi a fost 75, scorul mediu a fost 42, iar cel mai slab scor a fost 10. Pentru comparație cu scorurile la nivel mondial, cel mai bun scor a fost 89 (locul 1), scorul mediu a fost 42, iar cel mai slab scor a fost 9 (locul 181, la egalitate).

Istorie

Perioada prerevoluționară

În deceniile care au urmat invaziei Cubei de către Statele Unite din 1898 și față de SUA la 20 mai 1902, Cuba a trecut printr-o perioadă de instabilitate semnificativă, confruntându-se cu o serie de revolte, lovituri de stat militare și o perioadă de . Republica Cuba a devenit în mare măsură caracterizată printr-o tradiție profund înrădăcinată a corupției, în care participarea politică oferea elitelor oportunități de acumulare de bogăție. Primul mandat prezidențial al Cubei sub conducerea lui (1902–1906) a fost considerat ca fiind cel care a menținut cele mai înalte standarde de integritate administrativă din istoria Republicii Cuba. Cu toate acestea, o intervenție a Statelor Unite din 1906 a dus la preluarea guvernării de către diplomatul american până în 1909. Deși guvernul lui Magoon nu a încurajat practicile corupte, există dezbateri cu privire la măsura în care s-a acționat pentru oprirea acestui fenomen generalizat, în special odată cu afluxul masiv de bani americani în mica țară. Hugh Thomas sugerează că, deși Magoon dezaproba practicile corupte, corupția a persistat sub administrația sa, iar el a subminat autonomia sistemului judiciar și a deciziilor instanțelor.

La 29 ianuarie 1909, guvernul suveran al Cubei a fost restaurat, iar a devenit președinte. Nu a apărut nicio dovadă explicită a corupției lui Magoon, dar gestul său de despărțire de a acorda contracte cubaneze lucrative firmelor din SUA a rămas un motiv continuu de dispută. Următorul președinte al Cubei, José Miguel Gómez, a fost primul care s-a implicat într-o corupție atotprezentă și în guvernamentale de corupție. Aceste scandaluri au implicat mite care ar fi fost plătite funcționarilor și legislatorilor cubanezi în cadrul unui contract pentru dragarea portului Havana, precum și plata unor comisioane către apropiați ai guvernului și funcționari de rang înalt. Succesorul lui Gómez, , a dorit să pună capăt scandalurilor de corupție și a susținut că este dedicat integrității administrative, candidând sub sloganul „onestitate, pace și muncă”. În ciuda intențiilor sale, corupția s-a intensificat în timpul guvernării sale din 1913 până în 1921. Cazurile de fraudă au devenit mai frecvente, în timp ce actorii privați și contractorii s-au înțeles frecvent cu funcționarii publici și legislatorii. Charles Edward Chapman atribuie creșterea corupției care a avut loc în Cuba sub administrația Menocal. În plus, izbucnirea Primului Război Mondial a permis guvernului cubanez să manipuleze prețurile zahărului, vânzările de exporturi și permisele de import. În timpul mandatului, García Menocal a găzduit frăția sa studențească la Convenția Națională Delta Kappa Epsilon din 1920, prima conferință internațională a unei frății în afara SUA, care a avut loc în Cuba. El a fost responsabil pentru crearea pesoului cubanez; până la președinția sa, Cuba folosise atât realul spaniol, cât și dolarul american. Președintele Menocal a lăsat trezoreria națională a Cubei în descoperit de cont și, prin urmare, într-o situație financiară precară. Se presupune că Menocal a cheltuit 800 de milioane de dolari în cei 8 ani de mandat și a lăsat o datorie flotantă de 40 de milioane de dolari.

i-a succedat lui Menocal din 1921 până în 1925 și s-a angajat în ceea ce Calixto Masó numește „expresia maximă a corupției administrative”. Atât mica, cât și marea corupție s-au extins la aproape toate aspectele vieții publice, iar administrația cubaneză s-a caracterizat în mare măsură prin nepotism, Zayas bazându-se pe prieteni și rude pentru a obține ilegal un acces mai mare la bogăție. i-a urmat lui Zayas din 1925 până în 1933 și a preluat președinția cu o largă popularitate și cu sprijinul principalelor partide politice. Cu toate acestea, sprijinul său a scăzut în timp. Din cauza politicilor anterioare ale lui Zayas, Gerardo Machado a urmărit să diminueze corupția și să îmbunătățească performanța sectorului public printr-o „administrație cinstită”, proces numit moralización, între 1925 și 1933. Deși a reușit să reducă nivelul micii corupții, marea corupție a persistat în mare măsură. Machado a inițiat proiecte de dezvoltare care au permis menținerea marii corupții prin costuri umflate și crearea unor „marje mari” ce le permiteau funcționarilor publici să își însușească bani în mod ilegal.

Sub guvernul său, oportunitățile de corupție s-au concentrat în mai puține mâini, prin „proceduri centralizate de achiziții guvernamentale” și colectarea mitelor de către un număr mai mic de birocrați și administratori. Prin dezvoltarea infrastructurii imobiliare și creșterea industriei turismului din Cuba, administrația lui Machado a putut folosi informații privilegiate pentru a profita de pe urma afacerilor din sectorul privat. Mulți oameni s-au opus candidaturii sale pentru , deoarece victoria sa a încălcat promisiunea de a efectua un singur mandat. Pe măsură ce protestele și rebeliunile au devenit mai vehemente, administrația sa a restrâns libertatea de exprimare și a folosit tactici polițienești represive împotriva opozanților. Machado a declanșat un val de violență împotriva criticilor săi, fiind comise numeroase crime și asasinate de către poliție și armată sub administrația Machado. Gradul implicării sale în acestea este disputat, deși Russell Porter susține că Machado ar fi recunoscut că a fost implicat. Deși amploarea participării lui Machado la astfel de acte violente nu este pe deplin cunoscută, el a fost descris ulterior ca fiind un dictator. În mai 1933, Machado a fost înlăturat odată cu sosirea noului ambasador al SUA, , care a inițiat negocieri cu grupurile de opoziție pentru formarea unui guvern succesor. Un guvern provizoriu condus de (fiul eroului independenței cubaneze ) și care includea membri ai organizației ABC a fost intermediat, preluând puterea la 12 august 1933 în mijlocul unei .

Lui Carlos Manuel de Céspedes y Quesada i s-a oferit ulterior funcția de președinte de către ambasadorul Sumner Welles. A preluat funcția la 12 august 1933, iar Welles a propus ca „alegerile generale să poată avea loc peste aproximativ 3 luni, astfel încât Cuba să aibă din nou un guvern constituțional în adevăratul sens al cuvântului”. Céspedes a fost de acord și a declarat că alegerile generale vor avea loc la 24 februarie 1934, pentru ca noul mandat prezidențial să înceapă la 20 mai 1934. Cu toate acestea, în perioada 4–5 septembrie 1933, a avut loc , în timp ce Céspedes se afla la Matanzas și Santa Clara după ce un uragan devastase acele regiuni. Junta de ofițeri condusă de sergentul Fulgencio Batista și de studenți a proclamat că a preluat puterea pentru a îndeplini scopurile revoluției; aceasta a prezentat succint un program ce includea restructurarea economică, pedepsirea infractorilor, recunoașterea datoriei publice, crearea de instanțe, reorganizarea politică și orice alte acțiuni necesare construirii unei noi Cube bazate pe justiție și democrație.

La doar cinci zile după lovitura de stat, Batista și Directoratul Studențesc l-au promovat pe în funcția de . Guvernul celor o sută de zile care a urmat a emis o serie de declarații reformatoare, dar nu a obținut niciodată recunoașterea diplomatică din partea SUA; a fost răsturnat în ianuarie 1934 sub presiunea lui Batista și a ambasadorului SUA. Grau a fost înlocuit de , iar în termen de cinci zile SUA au recunoscut noul guvern al Cubei. Corupția nu a fost redusă sub Mendieta, iar acesta a demisionat în 1935, după ce tulburările au continuat, urmat de o serie de președinți interimari și slabi sub îndrumarea lui Batista și a SUA. Batista, sprijinit de , care includea al lui , desfășurate conform noii în 1940 și a servit un mandat de patru ani ca președinte al Cubei. Batista a fost susținut de Partidul Comunist original din Cuba (cunoscut ulterior sub numele de Partidul Socialist Popular), care la acea vreme avea o importanță redusă și nicio șansă de victorie electorală. Acest sprijin s-a datorat în principal legilor muncii introduse de Batista și sprijinului acordat de acesta sindicatelor, cu care comuniștii aveau legături strânse. De altfel, comuniștii i-au atacat pe opozanții lui Batista, susținând că Grau și alții erau „fasciști” și „reacționari”.

thumb|Senatorul și luptătorul anticorupție în 1950