Omul elefant (film din 1980)

Omul elefant (în ) este un film dramatic biografic din 1980, regizat de David Lynch, inspirat în mod liber din viața lui Joseph Merrick, numit „John Merrick” în film. Coproducția britanico-americană a fost produsă de Jonathan Sanger, iar Mel Brooks a fost producător executiv, fără a fi menționat pe generic, pentru ca publicul să nu creadă că filmul era o comedie.

Scenariul, scris de Lynch, Christopher De Vore și Eric Bergren, are la bază volumele The Elephant Man and Other Reminiscences (1923) de chirurgul Frederick Treves și The Elephant Man: A Study in Human Dignity (1971) de antropologul Ashley Montagu. În rolurile principale apar John Hurt, Anthony Hopkins, Anne Bancroft, John Gielgud, Wendy Hiller, Michael Elphick, Hannah Gordon și Freddie Jones. Filmul a fost turnat alb-negru de directorul de imagine Freddie Francis, iar machiajul protetic al lui Merrick a fost realizat de Christopher Tucker.

Filmul a avut succes critic și comercial, fiind remarcată regia lui Lynch și interpretarea lui Hurt. A obținut trei premii BAFTA, inclusiv pentru cel mai bun film, și a primit opt nominalizări la Premiile Oscar și patru la Globurile de Aur. Reacțiile provocate de absența unei distincții pentru machiaj au contribuit la instituirea, în anul următor, a premiului Oscar competitiv pentru cel mai bun machiaj.

Rezumat Chirurgul Frederick Treves îl descoperă pe John Merrick într-un spectacol de curiozități umane din estul Londrei victoriene. Merrick este ținut de domnul Bytes, impresarul brutal care îl prezintă publicului drept „Omul elefant”. În afara reprezentațiilor, capul îi este acoperit cu o glugă. Bytes îl consideră lipsit de inteligență deoarece nu vorbește, dar acceptă bani de la Treves pentru a-l duce la spital, unde medicul îl examinează.

Treves le prezintă colegilor săi deformările lui Merrick. Din cauza formei craniului, acesta trebuie să doarmă așezat, cu capul sprijinit pe genunchi și pe perne; dacă s-ar întinde pe spate, s-ar asfixia. După întoarcerea la Bytes, Merrick este bătut atât de rău încât băiatul care îl ajută pe impresar îl cheamă pe Treves. Chirurgul îl internează din nou. Celelalte infirmiere se tem de el, iar îngrijirea îi este încredințată matroanei Mothershead. Francis Carr Gomm, administratorul spitalului, se opune găzduirii lui Merrick, deoarece instituția nu primește bolnavi considerați incurabili.

Treves îl învață pe Merrick câteva formule de conversație și o parte din Psalmul 23, pentru a demonstra că poate progresa. Carr Gomm își dă seama că răspunsurile au fost repetate mecanic, însă, când se pregătește să plece, Merrick continuă singur psalmul. El le spune medicilor că știe să citească și că a învățat întregul text fiindcă este psalmul său preferat. Carr Gomm îi permite să rămână. Merrick își petrece timpul construind macheta unei catedrale pe care o vede numai parțial de la fereastră.

Invitat la ceai de Treves și de soția acestuia, Anne, Merrick privește fotografiile familiei lor și le arată, la rândul său, portretul mamei sale. Crede că a dezamăgit-o, dar speră că ea ar fi mândră să-l vadă înconjurat de prieteni. În camera lui încep să vină vizitatori, printre care actrița Madge Kendal. Ea îi oferă un exemplar din Romeo și Julieta, interpretează împreună cu el câteva replici și îl sărută.

Merrick devine repede o curiozitate pentru înalta societate. Mothershead îl avertizează pe Treves că, deși împrejurările s-au schimbat, acesta continuă să fie expus privirilor. Medicul începe să se îndoiască de moralitatea propriilor acțiuni. Între timp, Jim, un portar de noapte, vinde bilete unor localnici pe care îi introduce în ascuns în camera lui Merrick.

Consiliul spitalului discută din nou dreptul lui Merrick de a locui acolo. Șederea lui devine permanentă după ce regina Victoria, prin nora ei, prințesa Alexandra, își exprimă aprecierea pentru ospitalitatea conducerii. În timpul uneia dintre vizitele clandestine organizate de Jim, Bytes îl răpește pe Merrick. Un alt portar îl informează pe Treves, iar Mothershead îl concediază pe Jim.

Bytes îl prezintă din nou pe Merrick drept atracție de circ. În Belgia, slăbit și bolnav, Merrick se prăbușește în timpul unei reprezentații. Bytes, beat, îl închide într-o cușcă și îl abandonează. Ceilalți artiști îl eliberează și îl ajută să se întoarcă la Londra. În gara Liverpool Street, câțiva băieți îl hărțuiesc. Merrick lovește din greșeală o fetiță, este urmărit, demascat și încolțit de mulțime. Înainte să se prăbușească, strigă: „Nu sunt un elefant! Nu sunt un animal! Sunt o ființă umană! Sunt un om!”

Polițiștii îl readuc la spital. Treves își cere iertare pentru suferințele prin care a trecut, însă Merrick îi spune că este fericit și că, datorită lui, viața sa este împlinită. Însoțiți de prințesa Alexandra, Treves și Mothershead îl duc la o pantomimă. După spectacol, Kendal îi dedică reprezentația, iar publicul îl ovaționează în picioare.

Întors la spital, Merrick își ia rămas-bun de la Treves și termină macheta catedralei. Dorind să doarmă asemenea copilului dintr-o imagine de pe perete, își scoate pernele și se întinde pe spate. Moare, iar într-o viziune mama lui rostește versuri din poemul „Nothing Will Die” de Alfred Tennyson.

Distribuție

Producție

Dezvoltare Jonathan Sanger a obținut drepturile asupra scenariului scris de Christopher De Vore și Eric Bergren, după ce dădaca sa îi dăduse textul. Sanger lucrase ca asistent de regie al lui Mel Brooks la High Anxiety. Sanger i-a arătat lui Brooks scenariul. Brooks a afirmat că îl citise dintr-o dată și că plânsese, fiind prima operă care îl emoționase astfel după The Miracle Worker. Brooks a hotărât să contribuie la finanțare prin noua sa companie, Brooksfilms, care tocmai produsese Fatso. Asistentul personal al lui Brooks, Stuart Cornfeld, i l-a recomandat lui Sanger pe David Lynch.

Sanger și Lynch și-au citit reciproc proiectele, Omul elefant, respectiv scenariul nerealizat Ronnie Rocket. După ce a citit textul, Lynch și-a exprimat dorința de a-l regiza, iar Sanger l-a susținut. Brooks nu îl cunoștea pe cineast. Sanger și Cornfeld au organizat pentru el o proiecție a filmului Eraserhead; Brooks a aprobat apoi alegerea lui Lynch. Brooks a explicat că Eraserhead îi demonstrase că Lynch putea trata melancolia, personajele diforme și imaginea alb-negru. El dorea ca filmul să fie alb-negru pentru a atenua caracterul șocant al deformărilor și pentru a reda atmosfera Angliei victoriene. La cererea sa, Brooks nu a apărut pe generic ca producător executiv, pentru ca numele său să nu creeze așteptarea unei comedii.

Piesa The Elephant Man de Bernard Pomerance, prezentată pentru prima dată în 1977 și ajunsă pe Broadway în 1979, a fost adaptată pentru televiziune în 1982, dar nu a fost folosită ca sursă pentru film. Producătorii piesei l-au dat în judecată pe Brooks din cauza titlului, iar acesta a formulat o cerere reconvențională, susținând că denumirea aparținea domeniului public.

Alegerea actorilor Dustin Hoffman și-a dorit rolul lui Merrick, dar Sanger a respins ideea, afirmând că publicul ar fi încercat permanent să distingă unde se termina Omul elefant și unde începea Dustin Hoffman. Lynch s-a gândit inițial la prietenul său Jack Nance, protagonistul din Eraserhead, dar l-a ales pe John Hurt după ce îl văzuse în filmul de televiziune The Naked Civil Servant. Hurt participa atunci la filmările întârziate ale producției Heaven's Gate, întârziere provocată de perfecționismul regizorului Michael Cimino. Actorul a petrecut atât de mult timp așteptând să fie solicitat, încât l-a interpretat între timp pe Merrick, apoi s-a întors pentru încheierea filmărilor la Heaven's Gate.

Filmări și machiaj Bugetul a fost de cinci milioane de dolari. Patru milioane au fost obținute de la Fred Silverman de la NBC. Înțelegerea prevedea ca Brooks să realizeze pentru NBC o emisiune specială de o oră. Restul finanțării a provenit de la EMI Films. Omul elefant a fost al doilea lungmetraj al lui Lynch și primul său film realizat pentru un studio, deși finanțarea era independentă. Regizorul a asigurat orientarea muzicală și concepția sonoră.

Lynch a încercat inițial să creeze singur machiajul lui Merrick, dar rezultatul nu a putut fi folosit. Sarcina i-a revenit lui Christopher Tucker, care și-a bazat creația pe mulajele corpului lui Merrick păstrate în muzeul particular al Royal London Hospital. Aplicarea machiajului dura zilnic șapte sau opt ore, iar îndepărtarea sa aproximativ două ore. Hurt ajungea la platou la ora 5:00 și filma de la prânz până la ora 22:00. După prima experiență cu machiajul, și-a sunat prietena și i-a spus că realizatorii reușiseră în cele din urmă să-l facă să urască actoria. Din cauza solicitării fizice, lucra o zi da și una nu.

Filmul începe și se încheie cu secvențe suprarealiste legate de mama lui Merrick și de moartea acesteia, o structură neobișnuită pentru un film biografic. Pentru punctul culminant și moartea personajului, Lynch a folosit Adagio pentru coarde de Samuel Barber. Compozitorul John Morris s-a opus, temându-se că folosirea repetată a piesei în alte filme avea să reducă efectul scenei.

După întoarcerea din Anglia cu o copie a filmului, Lynch și Sanger i l-au proiectat lui Brooks. Acesta a sugerat câteva tăieturi minore, dar le-a spus că filmul urma să fie lansat în forma realizată de ei.

Proces privind titlul În timpul producției filmului, piesa omonimă prezentată inițial în West End se bucura de succes pe Broadway. Producătorii spectacolului au dat în judecată Brooksfilms pentru folosirea titlului.

Lansare și încasări Filmul a avut premiera la New York la 3 octombrie 1980 și a intrat în distribuția americană la 10 octombrie. Clasificarea britanică indică o durată de 123 de minute. A obținut încasări de 26 de milioane de dolari în America de Nord. În Japonia s-a clasat pe locul al doilea între filmele străine ale anului după veniturile distribuitorilor, cu 2,45 miliarde de yeni, fiind depășit numai de Imperiul contraatacă.

Receptare Pe Rotten Tomatoes, filmul are un procentaj de aprobare de 91%, calculat din 67 de cronici, și o medie de 8,6/10. Consensul critic publicat de site descrie filmul drept o îmbinare a compasiunii cu reținerea și evidențiază interpretările lui John Hurt și Anthony Hopkins. Metacritic indică un scor mediu ponderat de 78 din 100, întemeiat pe 16 cronici, corespunzător unor aprecieri „în general favorabile”. Publicul chestionat de CinemaScore i-a acordat calificativul „A+” pe scara de la A+ la F; este singurul film al lui Lynch care a obținut acest calificativ.

Criticul Vincent Canby de la The New York Times a apreciat interpretarea lui Hurt, aspectul vizual al producției și imaginea alb-negru realizată de Freddie Francis. Roger Ebert a acordat filmului două stele din patru și a considerat că acesta nu clarifică ce dorește să afirme despre condiția umană prin povestea lui Merrick.

În volumul The Spectacle of Deformity: Freak Shows and Modern British Culture, istoricul Nadja Durbach a descris filmul drept mai moralizator și mai sentimental decât ar fi fost de așteptat de la Lynch și a pus această orientare pe seama folosirii memoriilor lui Treves ca sursă.

Filmul a fost inclus ulterior în clasamente ale celor mai bune producții ale anilor 1980: locul 19 în lista Time Out, locul 56 în lista Paste și locul 38 în cea alcătuită de Rolling Stone. A fost inclus și în clasamente ale celor mai bune filme biografice. În sondajul Sight and Sound din 2012 a primit cinci voturi. În februarie 2020, New York Magazine l-a inclus între cele mai bune filme care au pierdut Oscarul pentru cel mai bun film. Premii și nominalizări Cu opt nominalizări, Omul elefant s-a aflat, alături de Taurul furios, printre filmele cu cele mai multe nominalizări la cea de-a 53-a ediție a Premiilor Oscar.