Ioan Nemoianu

Ioan Nemoianu (menționat în documentele maghiare ca Nemoian János; n. 6 ianuarie 1847, Agadici, Comitatul Caraș-Severin – d. 1906, Agadici) a fost un avocat, pedagog și om politic român din Banat, primul primar român al orașului Caransebeș (între anii 1886 și 1891). Personalitate marcantă a vieții publice bănățene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Nemoianu s-a distins prin activitatea didactică, promovarea cauzelor naționale și modernizarea edilitară a Caransebeșului, introducând iluminatul public electric.

Originea și familia Familia Nemoianu își trage obârșia din satul Nemoiu din zona muntoasă a județului Vâlcea. În perioada scurtei stăpâniri imperiale habsburgice asupra Olteniei (1716–1739), un grup de locuitori din clanul Măriseștilor a trecut munții și s-a așezat în Banat, în satul Petrilova din Caraș. În noua așezare, aceștia au fost identificați sub numele de Nemoianu.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, familia s-a separat în două ramuri principale: O ramură clericală, preoțească, transmisă din tată în fiu; din această descendență a făcut parte tatăl lui Ioan, preotul ortodox Avram Nemoianu, precum și preotul Vasile Nemoianu din Agadici (tatăl viitorului medic Virgil Nemoianu). O ramură de agricultori (țărani sau „paori”), din care s-au ridicat ulterior juristul și publicistul Petre Nemoianu și dr. Iosif Nemoianu.

Între cele două ramuri s-au păstrat relații cordiale de-a lungul generațiilor; ulterior, Petre Nemoianu a fost mentorul și nașul nepotului său, eseistul și criticul literar Virgil Nemoianu.

Ioan Nemoianu a jucat un rol decisiv în ascensiunea socială și intelectuală a familiei. El a sprijinit material studiile tinerilor din familie, inclusiv pe cele ale nepotului său, dr. Virgil Nemoianu, pe care l-a susținut la liceul din Debrețin și la Facultatea de Medicină din Budapesta.

Studii Ioan Nemoianu a început școala primară în satul natal, iar în anul 1859 a fost înscris în clasa I a gimnaziului din Lugoj. Clasele a II-a – a IV-a le-a urmat la Timișoara, iar clasele a V-a și a VI-a la Beiuș. Pentru a deprinde temeinic limba maghiară, tatăl său l-a trimis la Colegiul Reformat din Debrețin, unde a absolvit clasele a VII-a și a VIII-a (1865–1867).

Tot la Debrețin a urmat cursurile juridice între 1867 și 1869 (primul an și primul semestru din anul al doilea). În baza legii de reorganizare a forțelor armate, a efectuat stagiul militar ca voluntar cu termen redus de un an la Praga, de unde a fost lăsat la vatră cu gradul de sublocotenent (hadnagy). După satisfacerea serviciului militar, și-a reluat studiile de drept la Debrețin, iar în anul 1871 a promovat examenul de stat pentru cariera judecătorească. În perioada anilor de studenție, a lucrat o perioadă ca preceptor particular în cadrul familiei nobiliare Gencsi.

În anul 1871 a fost numit subnotar onorific la tribunalul comitatului Caraș, iar odată cu organizarea tribunalelor regale a fost transferat la Tribunalul Regal din Lugoj.

La îndemnul episcopului ortodox de Caransebeș, Ioan Popasu, Nemoianu a decis în 1872 să întrerupă temporar cariera judiciară pentru a se specializa în teologie și pedagogie. A plecat la studii în străinătate, frecventând cursurile universităților din Leipzig, Geneva și Budapesta, unde a aprofundat discipline teologice, pedagogice, filosofice și filologice.

Activitatea pedagogică și culturală Întors în țară în toamna anului 1874, a fost numit profesor la Institutul Teologic (Seminarul Diecezan) și la Institutul Pedagogic (Preparandia) din Caransebeș, unde a predat timp de șapte ani.

În paralel cu activitatea didactică, a manifestat un deosebit interes pentru istorie și arheologie. Împreună cu profesorul și arheologul Károly Torma și cu Josef Klein, profesor de arheologie la Universitatea din Praga, a cercetat traseele drumurilor romane, castrele și vestigiile antice de pe teritoriul comitatelor Caraș-Severin și Hunedoara.

În vara anului 1879, Nemoianu a fost însărcinat de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice să predea cursuri practice de limba maghiară pentru cadrele didactice române, în cadrul primului curs de vară organizat la Arad. Cursul a reunit circa 500 de învățători din comitatele Caraș-Severin, Torontal, Timiș, Arad, Bihor și Hunedoara. Această inițiativă a stârnit critici aspre în presa românească a vremii, care l-a acuzat de promovarea politicii de maghiarizare. În urma polemicilor aprinse apărute în ziare, Nemoianu a decis să renunțe la cariera ecleziastică și didactică și să revină în domeniul juridic.

Carieră juridică și administrativă După plecarea din învățământ, a lucrat timp de doi ani în birouri avocațiale și a efectuat stagii practice la instanțele judecătorești. În anul 1884 a promovat examenul de avocat (cenzura de avocat) și a deschis un birou de avocatură propriu la Caransebeș.

Primar al Caransebeșului În decembrie 1886, comitetul reprezentativ al orașului Caransebeș l-a ales în funcția de primar, devenind primul etnic român care a condus administrația acestei urbe bănățene. A deținut funcția până la sfârșitul anului 1891, când a demisionat pentru a reveni la avocatură. A fost succedat de viceprimarul Constantin Burdia, care a prelust funcția interimar.

Mandatul său a fost marcat de măsuri de modernizare edilitară, cea mai importantă fiind introducerea iluminatului public electric în Caransebeș. În urma acestui proiect, Caransebeșul a devenit al doilea oraș din Banat și din întregul regat (după Timișoara) care a beneficiat de iluminat stradal electric.

Translator imperial Grație erudiției și cunoștințelor sale lingvistice deosebite, Ioan Nemoianu a funcționat ca translator oficial al Împărătesei Elisabeta a Austriei (Sisi) în timpul vizitelor acesteia la stațiunea balneară Băile Herculane.

În memoria locală s-a păstrat un dialog anecdotiv petrecut în timpul unei astfel de vizite: câteva femei din satul vecin Pecinișca i-au oferit împărătesei spre vânzare păstrăvi la un preț considerat exorbitant. Mirată, suverana a exclamat: „Așa de rari sunt păstrăvii aici?”, la care Ioan Nemoianu i-a răspuns prompt: „Majestate, nu păstrăvii sunt rari, împărătesele sunt rare!”.

A încetat din viață în satul natal, Agadici, în anul 1906.

Lucrări Pentru uzul școlilor confesionale și al cadrelor didactice, a publicat o serie de manuale și gramatici: Gramatica magiară romană, Caransebeș și Lugoj, 1879; Manual de limba magiară pentru scolele poporale, Lugoj, 1880; Conductor la manualul de limba magiară pentru scoalele poporale, Lugoj, 1880.

Note

Categorie:Nașteri în 1847 Categorie:Nașteri pe 6 ianuarie Categorie:Decese în 1906 Categorie:Avocați români Categorie:Pedagogi români Categorie:Primari ai Caransebeșului Categorie:Oameni din județul Caraș-Severin Categorie:Politicieni din Transleithania Categorie:Politicieni români în Austro-Ungaria