Alexandru Talex, născut Atanase Alexandrescu (prenumele apare și sub formele Al., Alex. sau Alexandre; ), a fost un jurnalist militant, promotor cultural, traducător și istoric literar român, cunoscut îndeosebi ca prieten și apologet al romancierului Panait Istrati. A debutat în presă la puțin peste 20 de ani, devenind un discipol postum al istoricului și gânditorului naționalist român Vasile Pârvan, ale cărui idei le-a apărat împotriva opiniilor depreciative exprimate de Eugen Lovinescu. Prieten cu Mihail Stelescu, Talex s-a asociat grupării proletar-fasciste a acestuia, Cruciada Românismului. Timp de doi ani a fost redactor al ziarului mișcării, obținând colaborarea și sprijinul intelectual al lui Istrati; cei doi au fost prieteni apropiați în ultimele cinci luni din viața scriitorului, Talex devenind ulterior unul dintre principalii păstrători ai moștenirii sale. A întreținut, de asemenea, o relație de o viață cu văduva lui Istrati, Margareta, pe care a sprijinit-o material.
La începutul anului 1936, Talex s-a aflat în centrul confruntării dintre Cruciada Românismului și mult mai puternica Garda de Fier, susținând însă o atitudine nonviolentă. Stelescu a fost asasinat de o echipă a morții legionară în luna iulie, iar mișcarea a început să se destrame; Talex a părăsit-o în septembrie, imediat după publicarea unui articol favorabil comunismului nesovietic. Deși a fost pentru o perioadă afiliat partidului unic Frontul Renașterii Naționale și s-a înscris în Uniunea Ziariștilor Profesioniști, continuând să colaboreze la diferite publicații, principala sa preocupare a devenit conservarea moștenirii lui Istrati. În 1944, în timp ce România participa la luptele de pe Frontul de Răsărit, Talex a publicat o biografie a lui Istrati, în care a evidențiat antisovietismul din ultimii ani ai scriitorului. În paralel, a fost atras în rețeaua rezistenței antinaziste, alăturându-se redacției ziarului clandestin România Liberă, legat de Partidul Comunist Român. După lovitura de stat de la 23 august 1944 și restabilirea temporară a democrației, a activat în Partidul Social Democrat Român, susținând alianța acestuia cu comuniștii.
Regimul comunist din România l-a tolerat pe Talex și i-a permis să-și continue activitatea de jurnalist, deși cenzura i-a interzis biografia lui Istrati. În anii 1960, odată cu orientarea României către național-comunism, Istrati a început să fie reevaluat ca scriitor și gânditor important. Acest proces a fost inițiat de Alexandru Oprea și Eugen Barbu, însă în condiții pe care Talex le considera inacceptabile. Criticile sale publice au dus la redescoperirea sa ca specialist în opera lui Istrati, iar Talex s-a implicat direct în publicarea cărților acestuia, de la reeditarea romanelor până la volume de corespondență. A participat și la efortul similar desfășurat în Franța de Roger Grenier, dobândind recunoaștere internațională. A trăit până după Revoluția Română din 1989, care i-a permis să publice opere ale lui Istrati interzise anterior de cenzură. În ultimii ani ai vieții, a fost criticat pentru monopolizarea imaginii publice a lui Istrati, inclusiv pentru încercările de a împiedica discutarea legăturilor lui Istrati și ale sale cu fascismul, precum și pentru calitatea slabă a unora dintre traducerile sale din franceză.
Biografie Tinerețea Talex s-a născut cu numele Atanase Alexandrescu la București, capitala Regatului României, la 7 decembrie 1909;Teodor Vârgolici, „Talex, Alexandru”, în Dicționarul general al literaturii române. S/T, p. 618. București: Editura Univers Enciclopedic, 2006. avea un frate și o soră.Corina Costopol-Dima, „Confession à la mort de mon père”, în Les Amis de Panaït Istrati, nr. 48, primăvară-vară 1999, p. ix. Potrivit propriilor mărturii, a urmat Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București, unde profesor de latină i-a fost criticul cultural Eugen Lovinescu.Mugur Popovici, „Interviu. «Panait Istrati m-a ajutat să rămân om într-o lume de lupi». O convorbire inedită cu Alexandru Talex”, în România Literară, nr. 48/2009. A intrat în viața literară la scurt timp după înscrierea la Facultatea de Litere a Universității din București, primele sale texte fiind „note critice” publicate în revista studențească Licăriri, în februarie 1931. Talex a fost coleg cu romancierul Pericle Martinescu, alături de care frecventa cafenelele boeme de pe Calea Victoriei. Cei doi au lucrat împreună la săptămânalul Timpul Nostru al lui Petre Bănescu, unde Alexandrescu a devenit secretar de redacție.Martinescu, p. 276.
Alexandrescu a publicat apoi numeroase articole în presa vremii, inclusiv în Azi, Adevărul, Dimineața și Vremea, și a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Lovinescu.Neagu Rădulescu, „Evocări. Colivia cu poeți”, în Tribuna, vol. XI, nr. 48, noiembrie 1967, p. 4. A aderat la modernism, iar în decembrie 1931 l-a prezentat pe poetul avangardist Sașa Pană în cadrul unei conferințe la Institutul de Literatură. Modul său de exprimare ar fi fost considerat de neînțeles de o parte a publicului, astfel încât i s-a cerut să coboare de la tribună.„Viața literară, teatrală și artistică. Institutul de Literatură”, în Ordinea, 4 decembrie 1931, p. 2.
În anii 1931-1932, Alexandrescu a colaborat pentru o perioadă, alături de Lovinescu, la revista Cristalul, editată la Pitești de Mihail Ilovici.„Mihail Ilovici”, în Argeș, vol. XVIII, nr. 2, februarie 1983, p. 12. Principalul său obiect de admirație era istoricul și gânditorul politic Vasile Pârvan (1882-1927), căruia i-a dedicat lucrarea de absolvire. Impresionat de personalitatea acestuia, Talex a încercat în special să facă cunoscute publicului pozițiile anti-ruse ale lui Pârvan, pe care le considera justificate din punct de vedere moral și istoric. De aceea, a fost indignat de atacul lui Lovinescu împotriva lui Pârvan și mai ales de virulența acestuia.Alexandru Zub, „Cronica ideilor. Centenar Vasile Pârvan. Meandrele posterității (III)”, în Cronica, vol. XVII, nr. 40, octombrie 1982, p. 2.
Dorind să se afirme ca specialist în literatură, Alexandrescu a câștigat încrederea Elvirei Apăteanu, sora lui Pârvan, care i-a încredințat scrisorile rămase de la fratele său. Talex susținea că i le-a împrumutat ulterior istoricului literar George Călinescu și s-a arătat indignat când acesta le-ar fi prezentat drept propriile descoperiri, încercând să deschidă o polemică publică pe această temă. Cu ajutorul secretarului de redacție al revistei Vremea, Alexandru Sahia, și-a publicat propria versiune a scrisorilor în această publicație. Tot Sahia a fost cel care i-a propus pseudonimul „Talex”, folosit de Alexandrescu de atunci înainte.
În perioada studenției, Alexandrescu-Talex i-a cunoscut și s-a împrietenit cu colegii Mihail Stelescu și Doru Belimace, ambii activi în cadrul Gărzii de Fier. Potrivit amintirilor sale, această situație făcea dificilă menținerea prieteniei, întrucât el însuși se considera complet neștiutor în materie de politică, dar avea o preferință „vagă” pentru democrație, pe care o înțelegea drept îmbinarea dintre „libertate și justiție socială”, fiind totodată impresionat de anti-autoritarismul lui Julien Benda. În 1936 își descria astfel fascinația persistentă față de Stelescu:
M-a izbit puterea fermecătoare și umană a privirilor lui. Și mai ales m-a surprins tonul cald al vocii sale, când moale ca o șoaptă, când vijelios și puternic ca tunetul. [...] Când mă retrăsesem într-o bibliotecă, urând lumea de afară, Mihail Stelescu m-a scos de acolo, pentru ca împreună să gustăm frumusețea care se găsește în lupta cu ceilalți, în lupta cu viața, în lupta cu noi înșine.„Trista înmormîntare a lui Mihail Stelescu”, în Cruciada Românismului, vol. II, nr. 82, iulie 1936, p. 2.
Talex își amintea că a întrerupt orice legătură cu Belimace atunci când acesta s-a alăturat unei echipe a morții legionare care l-a asasinat pe prim-ministrul Ion Gheorghe Duca. La scurt timp a început să colaboreze cu Cruciada Românismului, fondată de Stelescu în opoziție cu Garda de Fier. Potrivit istoricului literar Grigore Traian Pop, Talex ar fi explicat la un moment dat că Stelescu fusese deopotrivă entuziasmat de nazism și de troțkism, dar că, în urma unui incident neprecizat, renunțase la susținerea celui dintâi.Pop, p. 44. Într-o altă mărturie, Talex preciza că reconcilierea sa cu Stelescu avusese loc la scurt timp după plecarea acestuia din Garda de Fier și după ce fusese denunțat drept „trădător”; Talex i-ar fi spus atunci că aceasta însemna: „ți-ai recâștigat condiția de om”.
Deși istoricul literar Teodor Vârgolici indică anul 1935 ca dată a absolvirii lui Alexandrescu, acesta își amintea că obținuse diploma încă din 1934 și că rămăsese șomer. Locuia în cartierul muncitoresc Lemaître, în apropierea Abatorului din București, își câștiga existența dând meditații copiilor și primea un ajutor suplimentar din partea părinților.Constantin Vișan, „Centenar Panait Istrati. Convorbire cu Alexandru Talex: Opera marelui scriitor este profund românească prin rădăcinile ei”, în Ateneu, vol. 21, nr. 4, aprilie 1984, p. 4.
La Cruciada Românismului Talex a fost redactor-șef al publicației Cruciada Românismului între 1934 și 1936. Publicația și gruparea din jurul acesteia au fost probabil finanțate de Carol al II-lea, care urmărea să diminueze popularitatea Gărzii de Fier,Roland Clark, Sfîntă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, p. 122. Iași: Polirom, 2015. beneficiind totodată, într-un mod mai transparent, de sprijinul financiar al moșierului Constantin A. Caradja.Ornea, p. 306. Potrivit mai multor comentatori, mișcarea stelistă imita în mare măsură Garda de Fier,Iorgulescu (1991), p. 4; Mitchievici, pp. 85-86. însă avea o orientare mai de stânga sau „social-fascistă”,Y., „Political Mosaic. The Murder of Stelescu”, în Danubian Review, vol. IV, nr. 3, august 1936, p. 12. fiind comparată cu strasserismul.Sándor Cseresnyés, „Társadalmi erőcsoportosulások Romániában: Seregszemle a jobboldali fronton. Zsidóprogram megalkuvással”, în Brassói Lapok, 4 noiembrie 1935, p. 12; Sanda Golopenția, „Pagini despre tineret și revistele lui în corespondența dintre Anton Golopenția și Octavian Neamțu. Document inedit”, în Transilvania, nr. 1-2/2012, p. 104.
Talex însuși definea „românismul” drept o „doctrină nouă”, creată de Stelescu, dar inspirată de Pârvan și, mai îndepărtat, de Bogdan Petriceicu Hasdeu și Mihai Eminescu, invocându-l ca reper și pe Constantin Rădulescu-Motru. Era, în formularea sa, „o mișcare socială, formată pe o luptă spirituală, socializată, doctrinară, din care va rezulta un nou legământ pentru poporul român”. Privind retrospectiv, Talex considera că propria contribuție se limitase la „latura spirituală”, în timp ce Stelescu se ocupa de mesajul politic, care consta în principal în denunțarea imoralității Gărzii de Fier.
În această perioadă, la 6 decembrie 1934, Talex l-a cunoscut și pe Panait Istrati. Fost simpatizant comunist, Istrati provocase o controversă internațională după publicarea impresiilor negative din călătoria sa în Uniunea Sovietică din 1927. În urma scandalului, Cominternul și Direcția Politică de Stat participaseră la o campanie internațională pentru compromiterea reputației sale.Mitchievici, pp. 84-88. Întâlnirea a avut loc la scurt timp după ce Talex publicase în primul număr al Cruciadei o cronică a romanului Le bureau de placement.Iorgulescu (1991), p. 5. Potrivit amintirilor lui Talex din ultimii ani ai vieții, lui Istrati îi plăcuse publicația și dorise să-i cunoască pe autorii acesteia.