Bertalan Szemere () a fost un politician naționalist maghiar, jurist, poet și prozator, figură marcantă a Revoluției Maghiare de la 1848 și al treilea prim-ministru al Ungariei în perioada scurtei independențe a țării față de Imperiul Austriac.

Biografie Primii ani și educația Szemere s-a născut în localitatea Vatta într-o familie din mica nobilime sărăcită, care își trăgea originile, conform tradiției de familie, din spița căpeteniei Huba din secolul al IX-lea. Tatăl său a fost maiorul László Szemere, iar mama sa Erzsébet Karove.

Și-a efectuat studiile la Miskolc, Késmárk și Sárospatak. Încă din tinerețe s-a arătat pasionat de literatură și poezie, creațiile sale fiind publicate în revista literară periodică Felső-Magyarországi Minerva („Minerva Ungariei Superioare”). Formația sa literară și viziunea civică au fost puternic influențate de scriitorii Ferenc Kölcsey și Mihály Vörösmarty.

Epoca reformelor În 1832 a absolvit studiile juridice și s-a stabilit ca practicant la Pressburg (în prezent Bratislava), unde a devenit membru activ al grupului tinerilor parlamentari liberali, pledând pentru principii democratice și reformiste. După încheierea stagiului de practică, s-a întors în comitatul Borsod, unde a fost numit notar public onorific.

În 1835 a întreprins o călătorie extinsă în Europa Occidentală, vizitând orașe precum Berlin, Amsterdam, Dublin, Lausanne, Paris și Londra. În timpul acestei călătorii, a conștientizat decalajul de dezvoltare dintre Ungaria și statele vest-europene, precum și prejudecățile existente în străinătate la adresa țării sale. A studiat în profunzime instituțiile publice occidentale și a consemnat aceste experiențe în volumul Utazás külföldön („Călătorie în străinătate”). Deși lucrarea fusese finalizată în 1839, cenzura imperială i-a amânat publicarea până în 1840. Succesul acestei cărți i-a adus o largă notorietate publică și alegerea ca membru al Academiei Maghiare de Științe.

Între anii 1841 și 1847 a activat ca judecător în Comitatul Borsod. Ulterior, a fost ales deputat în Dieta Ungariei de la Pressburg alături de László Palóczy. Szemere s-a impus rapid drept unul dintre liderii de frunte ai Opoziției liberale în dietele din 1843–1844 și 1847–1848; în cadrul acesteia din urmă a îndeplinit și funcția de secretar (redactor al proceselor-verbale).

Rolul în Revoluția de la 1848 Ministru și șef al guvernului În aprilie 1848 a fost numit ministru de interne în primul guvern responsabil maghiar, condus de contele Lajos Batthyány. Szemere a avut misiunea de a organiza alegerile și de a pune bazele noului parlament reprezentativ modern. În aceeași perioadă a înființat publicația oficială a guvernului, Közlöny („Monitorul”). În cadrul comitetului militar a răspuns de domeniul justiției.

După ofensiva condusă de generalul austriac Franz von Schlik, Szemere a fost trimis ca împuternicit politic în Ungaria Superioară, stabilindu-se la Miskolc pentru a reorganiza trupele corpului de armată de pe Tisa Superioară.

La 2 mai 1849, după proclamarea detronării dinastiei de Habsburg, a preluat conducerea noului executiv republican, devenind atât prim-ministru, cât și ministru de interne, funcționând în strânsă legătură cu guvernatorul-președinte Lajos Kossuth. Guvernul Szemere a desființat curțile marțiale și a accelerat măsurile practice pentru emanciparea iobagilor.

Înțelegând că, fără sprijinul minorităților etnice, revoluția va fi înfrântă, Szemere a încercat o reconciliere cu celelalte națiuni din Ungaria Mare. A negociat, alături de Kossuth, cu pașoptiștii români Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac un proiect de pacificare, ce a fost semnat la 14 iulie 1849. La 29 iulie 1849, parlamentul reunit la Szeged a adoptat, la propunerea cabinetului Szemere, legea naționalităților, prin care se recunoștea dreptul la folosirea liberă a limbii materne în administrația locală și în învățământ pentru comunitățile etnice nemaghiare (români, sârbi, slovaci etc.), precum și dreptul la unități militare proprii și amnistie totală, guvernul încercând astfel să ralieze minoritățile cauzei revoluționare în fața intervenției armatelor austriece și țariste. Totuși, demersul a avut loc prea târziu, fără a avea vreun efect real. Avram Iancu, de exemplu, a refuzat invitația lui Kossuth și Szemere de a conduce o Legiune Română în cadrul honvezilor, cu gradul de general al Armatei Maghiare, înțelegând că revoluția maghiară era pierdută și alegând astfel neutralitatea.

Emigrația și ascunderea Coroanei După înfrângerea trupelor revoluționare și capitularea de la Șiria (Világos) din august 1849, Szemere a organizat ascunderea tezaurului național maghiar. La 23 august 1849, în apropiere de Orșova, a îngropat într-o pădure de sălcii Sfânta Coroană a Ungariei, sceptrul, globul cruciger și mantia de încoronare, pentru a preveni căderea lor în mâinile forțelor austriece (regaliile aveau să fie descoperite de autoritățile imperiale abia în 1853).

Szemere a reușit să fugă în Imperiul Otoman, de unde a emigrat ulterior la Paris. În 1851, un tribunal militar austriac l-a condamnat la moarte în contumacie și i-a executat sentința simbolic (in effigie).

În perioada exilului parizian a intrat în divergențe politice profunde cu Lajos Kossuth. El a criticat politica intransigentă a lui Kossuth în privința naționalităților până în vara anului 1849, susținând că aceasta a fost cauza înfrângerii Ungariei. Szemere a devenit un susținător al reconcilierii cu dinastia habsburgică și al ideii care va sta la baza creării Austro-Ungariei. În broșurile sale politice, precum Magyar emigráció („Emigrația maghiară”) și Politikai jellemrajzok („Schițe de caractere politice”), a criticat dur deciziile luate de conducerea revoluției din 1848–1849 și a atacat deschis pozițiile lui Kossuth, acuzându-l de demagogie și catalogându-l drept principalul vinovat pentru înfrângerea Ungariei, din cauza deciziilor sale. Tot în exil a publicat note de călătorie din spațiul mediteranean și otoman, reunite sub titlul Utazás keleten („Călătorie în Răsărit”).

Ultimii ani și sfârșitul În 1865 a obținut grațierea din partea împăratului Franz Joseph și i s-a permis reîntoarcerea în patria sa. La acea dată însă starea sa de sănătate mintală se deteriorase grav.

A decedat la 18 ianuarie 1869 la Buda, la vârsta de 56 de ani. Rămășițele sale pământești au fost înhumate inițial în cimitirul din Buda, însă la 1 mai 1871 au fost deshumate și mutate cu onoruri la biserica reformată de pe dealul Avas din Miskolc.

Citate

Scrieri Utazás külföldön („Călătorie în străinătate”), 2 volume, Pesta, 1840. Magyar emigráció („Emigrația maghiară”), Paris, 1853. Politikai jellemrajzok a magyar szabadságharcból („Schițe politice din timpul războiului de independență maghiar”), Hamburg, 1853. Utazás keleten („Călătorie în Răsărit”), Pesta, 1855. Hungary from 1848 to 1860 („Ungaria din 1848 până în 1860”), Londra, 1860.

Note

Categorie:Nașteri în 1812 Categorie:Nașteri pe 27 august Categorie:Decese în 1869 Categorie:Decese pe 18 ianuarie Categorie:Prim-miniștri ai Ungariei Categorie:Miniștri maghiari Categorie:Miniștri ai afacerilor interne Categorie:Participanți la Revoluțiile de la 1848 Categorie:Revoluționari maghiari Categorie:Prozatori maghiari Categorie:Poeți maghiari Categorie:Membri ai Academiei Maghiare de Științe Categorie:Deputați în Dieta Ungariei Categorie:Juriști maghiari Categorie:Condamnați la moarte care nu au fost executați Categorie:Nobili maghiari