Splendoarea Ambersonilor (în ) este un film dramatic american din 1942, scris, produs și regizat de Orson Welles, după romanul omonim din 1918 al lui Booth Tarkington, laureat al Premiului Pulitzer. Titlul românesc Splendoarea Ambersonilor este folosit în sursele cinematografice românești. Filmul prezintă declinul unei familii înstărite din Vestul Mijlociu al Statelor Unite, pe fundalul transformărilor sociale și urbane produse de răspândirea automobilului. În rolurile principale apar Joseph Cotten, Dolores Costello, Anne Baxter, Tim Holt, Agnes Moorehead și Ray Collins, iar Welles asigură narațiunea.

A fost al doilea lungmetraj regizat de Welles după Cetățeanul Kane (1941). Versiunea montată inițial avea aproximativ 131 de minute, însă, în absența regizorului, studioul RKO a remontat filmul, a eliminat peste 40 de minute și a realizat un final nou. Materialul tăiat a fost ulterior distrus, astfel încât versiunea de autor a lui Welles nu mai poate fi reconstituită din pelicula originală cunoscută. Muzica lui Bernard Herrmann a fost de asemenea modificată substanțial, iar compozitorul a cerut ca numele său să fie scos de pe generic.

Filmul a primit patru nominalizări la Premiile Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film și pentru interpretarea lui Agnes Moorehead. În 1991 a fost inclus în National Film Registry al Bibliotecii Congresului Statelor Unite, pentru conservare.

Rezumat În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, familia Amberson este cea mai bogată și mai influentă familie din orașul în care locuiește. În tinerețe, Eugene Morgan o curtează pe Isabel Amberson, dar aceasta îl respinge după ce el o pune într-o situație jenantă în public. Isabel se căsătorește în schimb cu Wilbur Minafer, un bărbat pe care nu îl iubește, și își concentrează afecțiunea asupra fiului lor, George, pe care îl răsfață.

La începutul secolului al XX-lea, maiorul Amberson organizează o recepție fastuoasă pentru George, întors de la colegiu în vacanță. Eugene, acum văduv și revenit în oraș după douăzeci de ani, participă împreună cu fiica sa, Lucy. George este atras de Lucy, dar îl privește cu dispreț pe Eugene, pe care îl consideră un parvenit, și ironizează interesul acestuia pentru noua industrie a automobilelor.

În ziua următoare, George și Lucy ies cu sania. Îi întâlnesc pe Eugene, Isabel, Fanny Minafer și Jack Amberson, rămași cu automobilul împotmolit în zăpadă. După ce sania lui George se răstoarnă, Eugene îi duce pe toți acasă cu mașina. George este umilit de întâmplare și devine tot mai ostil față de apropierea dintre Eugene și Isabel.

Wilbur pierde o parte importantă din avere în investiții neinspirate și moare la scurt timp. Eugene, devenit între timp un prosper fabricant de automobile, reîncepe să o curteze pe Isabel. Ea ezită să-i vorbească deschis lui George despre relație, de teamă să nu-l tulbure. În același timp, Lucy respinge cererea în căsătorie a lui George, reproșându-i că nu are altă ambiție decât să rămână bogat și să păstreze lumea neschimbată.

Fanny îi spune lui George că Eugene o curtează pe Isabel. Furios, George se confruntă cu o vecină care răspândește zvonuri despre mama lui și, apoi, îi interzice lui Eugene să o vadă. Eugene îi scrie lui Isabel, cerându-i să aleagă între dragostea lor și supunerea față de fiul ei. Isabel îl alege pe George și pleacă împreună cu el într-o călătorie îndelungată în Europa.

Câteva luni mai târziu, Isabel se îmbolnăvește grav. George amână întoarcerea acasă, temându-se că ea își va relua relația cu Eugene, și cedează abia când starea ei devine critică. Chiar și atunci îi refuză lui Eugene accesul la camera mamei sale, deși Isabel dorește să-l vadă înainte de a muri.

După moartea lui Isabel, maiorul Amberson intră într-un declin mintal și moare, iar averea familiei se dovedește aproape dispărută. Jack pleacă din oraș pentru a-și lua o slujbă. George intenționează să studieze dreptul și să trăiască din veniturile lui Fanny, dar aceasta îi mărturisește că și-a pierdut economiile. Rămas fără bani, George renunță la slujba de stagiar într-un cabinet juridic și se angajează într-o fabrică de produse chimice, pentru a putea întreține gospodăria.

În ultima noapte petrecută în conacul Amberson, înainte ca acesta să fie vândut, George se roagă lângă patul mamei sale. Curând după aceea este grav rănit de un automobil. Lucy și Eugene îl vizitează la spital, iar vechile conflicte se sting. Eugene îi spune lui Fanny că simte că dorința lui Isabel l-a îndemnat să-l ajute pe George, lăsând să se înțeleagă că el și Fanny nu vor mai rămâne fără sprijin.

Distribuție ActorPersonajObservațiiSurseJoseph CottenEugene MorganTatăl lui Lucy Morgan; fost pretendent al Isabellei Amberson și fabricant de automobile.Dolores CostelloIsabel Amberson MinaferFiica maiorului Amberson, sora lui Jack, soția lui Wilbur Minafer și mama lui George.Anne BaxterLucy MorganFiica lui Eugene Morgan și iubita lui George.Tim HoltGeorge Amberson MinaferFiul lui Isabel și Wilbur Minafer și nepotul maiorului Amberson.Agnes MooreheadFanny MinaferSora lui Wilbur și mătușa lui George; este îndrăgostită de Eugene Morgan.Ray CollinsJack AmbersonFratele Isabellei și unchiul lui George.Erskine SanfordRoger BronsonPersonaj secundar din anturajul familiei Amberson.Richard Bennettmaiorul AmbersonCapul familiei Amberson, tatăl Isabellei și al lui Jack.Don DillawayWilbur MinaferSoțul Isabellei, tatăl lui George și fratele lui Fanny.Orson WellesnaratorulVoce; nu apare ca personaj în acțiunea filmului.Bobby CooperGeorge Minafer copilÎl interpretează pe George în secvențele din copilărie.Charles Phippsunchiul JohnMembru al familiei Amberson.

Producție

Adaptarea Welles adaptase deja romanul lui Tarkington pentru radio înainte de realizarea filmului. O versiune de o oră a fost difuzată la 29 octombrie 1939 în cadrul emisiunii The Campbell Playhouse, cu Welles în rolul lui George Minafer și în postura de narator. Dintre interpreții acelei producții radiofonice, Ray Collins a fost singurul care a apărut și în film.

Filmări și montaj stanga|miniatura|Orson Welles în timpul realizării filmului. Filmările principale s-au desfășurat între 28 octombrie 1941 și 22 ianuarie 1942 la studiourile RKO de pe Gower Street din Los Angeles. Decorul conacului Amberson a fost construit ca o casă aproape completă, dar cu pereți care puteau fi deplasați, ridicați sau coborâți, pentru a permite camerei să urmărească personajele în cadre lungi. Filmări în exterior au avut loc în zona Los Angelesului, inclusiv la Big Bear Lake, în San Bernardino National Forest și în East Los Angeles. Scenele cu zăpadă au fost realizate în depozitul frigorific al Union Ice Company.

Prima versiune montată avea aproximativ 131 de minute. După o proiecție de probă organizată la Pomona, la 17 martie 1942, care a primit reacții amestecate, monteurul Robert Wise a scurtat filmul. Welles renunțase între timp, în cadrul negocierilor contractuale cu RKO, la dreptul de a decide singur montajul final. Studioul a preluat controlul asupra filmului, a eliminat peste 40 de minute suplimentare și a refilmat anumite secvențe, inclusiv finalul, în aprilie și mai 1942. La aceste filmări suplimentare au lucrat Fred Fleck, Robert Wise și Jack Moss.

În acea perioadă Welles se afla în Brazilia, unde lucra pentru RKO la proiectul It's All True, legat de politica de bună vecinătate promovată de administrația americană în timpul războiului. Regizorul a încercat să transmită de la distanță instrucțiuni pentru montaj, dar nu a reușit să păstreze versiunea pe care o concepuse.

RKO a înlocuit finalul inițial al lui Welles cu unul mai optimist. Negativele secvențelor eliminate au fost ulterior distruse pentru eliberarea spațiului de depozitare. O copie a montajului lung, trimisă lui Welles în Brazilia, nu a fost găsită și este considerată pierdută. Documentaristul Joshua Grossberg a continuat în anii 2020 căutările în Brazilia, în speranța că o copie ar fi putut supraviețui în afara arhivelor RKO.

În 2026, studioul Fable, condus de Edward Saatchi, a început un proiect experimental de recreare a aproximativ 43 de minute dispărute, folosind scenariile, documentele de producție, fotografiile păstrate, filmări cu actori contemporani și tehnici de inteligență artificială. Proiectul nu recuperează materialul original și a generat discuții privind drepturile, autoratul și limitele restaurării cinematografice.

Buget Bugetul inițial a fost stabilit la 853.950 de dolari. Depășirea din timpul filmărilor a ridicat costul versiunii realizate sub conducerea lui Welles la 1.013.760 de dolari, iar modificările ulterioare ale RKO au costat încă 104.164 de dolari. Costul total a ajuns astfel la 1.117.924 de dolari.

Muzica Bernard Herrmann, care compusese și muzica pentru Cetățeanul Kane, a scris coloana sonoră. RKO a eliminat sau a înlocuit o parte importantă a partiturii odată cu remontarea filmului. După ce mai mult de jumătate din muzica sa nu a mai fost folosită în forma prevăzută, Herrmann a cerut ca numele lui să fie scos de pe generic.

Genericul rostit O particularitate formală a filmului este genericul final aproape integral rostit. Cele mai multe nume ale actorilor și ale membrilor echipei sunt anunțate de vocea lui Welles, în loc să fie afișate în mod obișnuit pe ecran. În timp ce sunt enunțate funcțiile tehnice, imaginile arată aparatura asociată acestora, iar numele lui Welles este rostit peste imaginea unui microfon. La început sunt afișate numai sigla RKO, mențiunea producției Mercury și titlul filmului.

Proiectul lui Welles din anii 1970 În convorbirile cu Peter Bogdanovich realizate între 1969 și 1975, Welles a relatat că încercase să găsească finanțare pentru o nouă încheiere a filmului. Intenția lui era să-i reunească pe actorii principali încă în viață, printre care Joseph Cotten, Anne Baxter, Agnes Moorehead și Tim Holt, și să plaseze secvențele la aproximativ douăzeci de ani după acțiunea originală. Proiectul nu a fost finanțat.

Lansare și încasări Filmul a avut premiera la 10 iulie 1942 și are, în versiunea distribuită de RKO, 88 de minute. Până în ianuarie 1943 obținuse aproximativ un milion de dolari din închirierile cinematografice din America de Nord, fără să-și recupereze costurile de producție. Registrele financiare ale RKO indică o pierdere de aproximativ 620.000 de dolari.

Receptare

Cronici contemporane La lansare, reacțiile criticilor au fost neuniforme. Thomas M. Pryor, în The New York Times, a considerat filmul realizat cu multă măiestrie și a apreciat distribuția, în special interpretările lui Dolores Costello și Agnes Moorehead, deși a apreciat că subiectul nu justifica pe deplin amploarea tratamentului cinematografic. Revista Time a evaluat favorabil filmul și a pus accentul pe tehnica vizuală, iluminare și folosirea perspectivei.

Harrison's Reports l-a descris drept o realizare artistică remarcabilă prin regie, interpretare, producție și imagine. În schimb, Herm Schoenfeld, în Variety, a considerat filmul mai puțin puternic dramatic decât The Little Foxes (1941), reproșându-i acumularea continuă a nenorocirilor fără suficiente contraste.

Evaluări ulterioare Reputația filmului a crescut în deceniile următoare, în pofida formei sale mutilate. Criticul Jonathan Rosenbaum a remarcat construcția vizuală a filmului și calitatea interpretărilor, iar Robert L. Carringer a susținut că versiunea păstrată continuă să demonstreze inovația tehnică și forța cinematografică a proiectului lui Welles.

În sondajul criticilor revistei Sight & Sound, filmul s-a clasat pe locul al optulea în 1972 și la egalitate pe locul al șaptelea în 1982. În 1991, Biblioteca Congresului l-a selectat pentru National Film Registry. Biblioteca Congresului subliniază atât fidelitatea generală față de romanul lui Tarkington, cât și intervenția severă a studioului asupra montajului.

Premii și nominalizări