Regatul Ostrogot, denumit oficial Regatul Italiei (în ), a fost un regat barbar întemeiat de ostrogoți, care a controlat Italia și regiunile învecinate între anii 493 și 553. Conduși de Theodoric cel Mare, ostrogoții l-au ucis pe Odoacru, un soldat germanic și fost lider al foederaților. Odoacru devenise anterior conducătorul de facto al Italiei, în urma detronării lui Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, în anul 476. Sub conducerea lui Theodoric, regatul ostrogot și-a atins apogeul, întinzându-se din sudul Franței în vest până în vestul Serbiei în sud-est. Cele mai multe instituții sociale ale Imperiului Roman de Apus târziu au fost conservate în timpul domniei sale. Theodoric și-a luat titlul de „rege al goților și al romanilor” (în ), demonstrându-și dorința de a fi un conducător pentru ambele popoare.
După Theodoric, alți câțiva ostrogoți au condus Italia pentru perioade mai scurte de timp, primii dintre aceștia fiind în continuare membri ai , la fel ca Theodoric. Totuși, sub Iustinian I, Imperiul Bizantin a lansat în 535 o campanie de recucerire a Italiei. Vitiges, care era conducătorul ostrogot în acel moment, nu a putut apăra regatul cu succes și a fost capturat când capitala Ravenna a căzut. Ostrogoții s-au repliat în jurul unui nou lider, Totila, și au reușit în mare măsură să inverseze cursul cuceririi, dar în cele din urmă au fost înfrânți. Ultimul rege al Regatului Ostrogot a fost Teia.
Istorie Context Ostrogoții Ostrogoții au fost ramura estică a goților. Ei s-au stabilit și au întemeiat un stat puternic în Dacia, însă spre sfârșitul secolului al IV-lea au căzut sub dominația hunilor. După prăbușirea imperiului hunic în 454, un număr mare de ostrogoți au fost așezați de împăratul Marcian în provincia romană Pannonia ca foederați. Spre deosebire de majoritatea celorlalte formațiuni de foederați, goții nu au fost absorbiți în structura și tradițiile armatei romane, ci și-au păstrat propria identitate puternică și coeziunea. În 460, în timpul domniei lui Leon I, deoarece plata sumelor anuale încetase, ei au devastat Illyricum. S-a încheiat o pace în 461, în urma căreia tânărul Theodoric, fiul lui Theodemir din , a fost trimis ca ostatic la Constantinopol, unde a primit o educație romană.
În anii precedenți, un număr mare de goți, conduși mai întâi de și apoi de , intraseră în serviciul armatei romane și reprezentau o putere politică și militară însemnată la curtea din Constantinopol. Perioada 477–483 a fost marcată de o luptă complexă în trei tabere între Theodoric, care îi succedase tatălui său în 474, Theodoric Strabo și noul împărat bizantin Zenon. În acest conflict alianțele s-au schimbat în mod regulat, iar mari părți din Balcani au fost devastate în urma acestuia.
În cele din urmă, după moartea lui Strabo din 481, Zenon s-a înțeles cu Theodoric. Părți din Moesia și Dacia Ripensis au fost cedate goților, iar Theodoric a fost numit magister militum praesentalis și consul pentru anul 484. La nici un an mai târziu, Theodoric și Zenon s-au certat, iar goții lui Theodoric au devastat din nou Tracia. Atât lui Zenon, cât și consilierilor săi le-a venit atunci ideea de a-l îndrepta pe Theodoric împotriva unui alt vecin supărător al Imperiului – regatul italian al lui Odoacru.
Regatul lui Odoacru (476–493) În 476, Odoacru, liderul foederaților din Apus, a dat o lovitură de stat împotriva rebelului magister militum Orestes, care încerca să obțină recunoașterea fiului său Romulus Augustulus ca împărat al Apusului, în locul împăratului Iulius Nepos. Orestes nu și-a respectat promisiunea privind acordarea de pământ în Italia trupelor lui Odoacru, un angajament luat pentru a le asigura neutralitatea în atacul său împotriva lui Nepos. După ce l-a executat pe Orestes și l-a trimis pe tânărul uzurpator în exil intern, Odoacru i-a jurat o loialitate nominală lui Nepos (aflat acum în Dalmația), acționând însă practic în mod autonom, după ce fusese ridicat la rangul de patrician de către Zenon. Odoacru a păstrat sistemul administrativ roman, a colaborat activ cu Senatul Roman, iar domnia sa a fost eficientă și plină de succes. El i-a alungat pe vandali din Sicilia în 477, iar în 480 a ocupat Dalmația după uciderea lui Iulius Nepos.
Cucerirea Italiei de către goți (488–493) S-a ajuns la un acord între Zenon și Theodoric, care stipula ca Theodoric, în caz de victorie, să guverneze în Italia ca reprezentant al împăratului. Theodoric, împreună cu poporul său, a pornit din Moesia în toamna anului 488, a trecut prin Dalmația și a traversat Alpii Iulieni spre Italia la sfârșitul lunii august 489. Prima confruntare cu armata lui Odoacru a avut loc la râul Isonzo (bătălia de la Isonzo), pe 28 august. Odoacru a fost înfrânt și s-a retras spre Verona, unde, o lună mai târziu, s-a purtat o altă bătălie, care s-a soldat cu o victorie gotică sângeroasă, dar zdrobitoare.
Odoacru s-a refugiat în capitala sa de la Ravenna, în timp ce partea cea mai mare a armatei sale, aflată sub conducerea lui Tufa, s-a predat goților. Theodoric l-a trimis apoi pe Tufa și pe oamenii săi împotriva lui Odoacru, dar acesta și-a schimbat din nou loialitatea și s-a întors de partea lui Odoacru. Astfel, în 490, Odoacru a putut să pornească o campanie împotriva lui Theodoric, să cucerească Milano și Cremona și să asedieze principala bază gotică de la Ticinum (Pavia). În acel moment însă, vizigoții au intervenit, asediul de la Ticinum a fost ridicat, iar Odoacru a suferit o înfrângere decisivă la râul Adda, la 11 august 490. Odoacru s-a refugiat din nou la Ravenna, în timp ce Senatul și multe orașe italiene s-au alăturat lui Theodoric.
Theodoric îl ucide pe Odoacru (493) Goții au trecut apoi la asediul Ravennei, însă, întrucât le lipsea o flotă, iar orașul putea fi aprovizionat pe mare, asediul putea fi susținut aproape la nesfârșit, în ciuda lipsurilor. Abia în 492 Theodoric a reușit să procure o flotă și să cucerească porturile Ravennei, tăind astfel în întregime comunicarea cu lumea exterioară. Efectele acestui lucru au apărut șase luni mai târziu, când, prin medierea episcopului orașului, au început negocierile între cele două părți.
S-a ajuns la un acord pe 25 februarie 493, prin care cei doi urmau să împartă Italia între ei. Pentru a sărbători acest tratat, a fost organizat un banchet. La acest banchet, pe 15 martie, Theodoric, după ce a rostit un toast, l-a ucis pe Odoacru cu propria sa mână. A urmat un masacru general al soldaților și susținătorilor lui Odoacru. Theodoric și goții săi deveniseră acum stăpânii Italiei.
Domnia lui Theodoric cel Mare (493–526)
Asemenea lui Odoacru, Theodoric era în mod ostentativ un patricius și un supus al împăratului de la Constantinopol, acționând ca vicerege al acestuia pentru Italia, o poziție recunoscută de noul împărat Anastasiu I în 497. Totodată, el era regele propriului său popor, care nu era alcătuit din cetățeni romani. În realitate, a acționat ca un conducător independent, deși, spre deosebire de Odoacru, a păstrat cu meticulozitate formele exterioare ale poziției sale subordonate.
Mașinăria administrativă a regatului lui Odoacru, în esență cea a fostului Imperiu, a fost păstrată în mare măsură de ostrogoți. Potrivit analizei lui Jonathan J. Arnold, Theodoric s-a prezentat – și a fost acceptat mai mult sau mai puțin – ca un împărat roman. Însă, în ciuda acestei retorici, Italia suferise transformări structurale importante în secolul al V-lea, care au impus adaptarea tradițiilor administrative romane de către curtea lui Theodoric. Senatul și-a continuat activitatea în mod normal și a fost consultat în legătură cu numirile civile, iar legile Imperiului au fost în continuare recunoscute ca reglementând populația romană, în timp ce goții erau judecați în conformitate cu propriile legi tradiționale. De altfel, în calitate de conducător subordonat, Theodoric nu deținea dreptul de a emite propriile legi (leges) în cadrul sistemului dreptului roman, ci doar edicte (edicta) sau clarificări cu privire la anumite aspecte detaliate.
Continuitatea în administrație este ilustrată de faptul că mai mulți miniștri de rang înalt ai lui Odoacru, precum Liberius și Cassiodorus cel Bătrân, au fost menținuți în funcțiile de conducere ale noului regat. Strânsa colaborare dintre Theodoric și elita romană a început să se deterioreze în ultimii ani, în special după soluționarea schismei bisericești dintre Roma și Constantinopol, când senatori de frunte au complotat cu împăratul. Acest lucru a dus la arestarea și executarea lui Boethius, magister officiorum, și a socrului său, Symmachus, în anul 524.
Pe de altă parte, armata și toate funcțiile militare au rămas apanajul exclusiv al goților. Goții s-au stabilit în mare parte în nordul Italiei și s-au menținut în mare măsură separați de populația romană, o tendință accentuată de diferențele religioase: goții erau în majoritate arieni, în timp ce populația peste care domneau era addeptă a creștinismului calcedonian. În ciuda acestui fapt, Theodoric s-a bucurat de relații bune cu Biserica romană, deși chestiunile legate de jurisdicția relativă, în special în controversele care implicau clerici, au rămas potențial tensionate. Evreii din regatul lui Theodoric au fost atât dezavantajați, cât și protejați, la fel ca sub legislația romană, care, printre altele, asigura protecție juridică lăcașurilor lor de cult. Viziunea lui Theodoric a fost exprimată clar în scrisorile sale adresate evreilor din Genova: „Adevărata marcă a civilitas este respectarea legii. Aceasta este ceea ce face posibilă viața în comunități și ceea ce îl separă pe om de fiare. Așadar, dăm curs cu plăcere cererii voastre ca toate privilegiile pe care prevederea antichității le-a conferit obiceiurilor evreiești să vă fie reînnoite...”Cassiodorus, Variae, IV.33 și „Nu putem porunci o religie, deoarece nimeni nu poate fi obligat să creadă împotriva voinței sale.”Cassiodorus, Variae, II.27
Relațiile cu statele germanice din Apus În politica sa externă, mai degrabă decât în afacerile interne, Theodoric s-a prezentat și a acționat ca un conducător independent. Prin intermediul alianțelor matrimoniale, el a urmărit să-și stabilească o poziție centrală printre statele barbare din Apus. Așa cum menționează Iordanes: „...nu mai rămăsese niciun neam în regatele apusene cu care Theodoric să nu se fi aliat sau pe care să nu le fi supus în timpul vieții sale.” Acest lucru a fost conceput parțial ca o măsură defensivă și parțial ca un contracontrol la influența Imperiului. Fiicele sale au fost căsătorite cu regele vizigot Alaric al II-lea și cu principele burgund , sora sa Amalfrida s-a căsătorit cu regele vandal , în timp ce el însuși s-a căsătorit cu Audofleda, sora regelui franc Clovis I.
Aceste politici nu au avut întotdeauna succes în menținerea păcii: Theodoric s-a trezit în război cu Clovis atunci când acesta din urmă a atacat domeniile vizigote din Galia în 506. Franci au obținut rapid succesul, ucigându-l pe Alaric în bătălia de la Vouillé și cucerind Aquitania până în 507. Totuși, începând din 508, generalii lui Theodoric au purtat campanii în Galia și au reușit să salveze pentru vizigoți, extinzând totodată stăpânirea ostrogotă în sudul Galiei (Provența) în detrimentul burgunzilor. Acolo, în 510, Theodoric a reînființat defuncta prefectură pretoriană a Galiei. Astfel, Theodoric a ajuns să aibă o frontieră comună cu regatul vizigot, unde, după moartea lui Alaric, a domnit și ca regent al nepotului său minor, .
Legăturile de familie au contat la fel de puțin și în cazul lui Sigismund, care, în calitate de adept convins al creștinismului calcedonian, a cultivat relații strânse cu Constantinopolul. Theodoric a perceput acest lucru ca pe o amenințare și a intenționat să pornească o campanie împotriva sa, însă francii au acționat primii și au invadat Burgundia în 523, supunând-o rapid. Theodoric nu a putut decât să reacționeze prin extinderea domeniilor sale din Provența la nord de râul Durance până la Isère.