În al doilea război mondial, frontul mediteraneean a acoperit o zonă întinsă în care s-au desfășurat luptele dintre Aliații occidentali și Forțele Axei pentru controlul asupra Mediteranei și a țărilor riverane. Acțiunile navale au fost caracterizate de lupte sporadice ale Marinei Italiei Fasciste condusă de Benito Mussolini și Aviației militară și submarinelor Germaniei Naziste condusă de Adolf Hitler pe de-o parte și Marina Regală și Forțele Aeriene Regale ale Regatului Unit. În sudul Europei, campaniile dezastruoase duse de Italia Fascistă în Balcani au dus la intervenția Germaniei Naziste și la ocuparea țărilor din regiune. În Africa de nord, după o primă invazie italiană terminată cu un eșec, aliații lor germani au mobilizat Afrika Korps, care au luptat împotriva englezilor pentru controlul asupra Libiei și Egiptului. Războaiele de partizani care s-au declanșat în Iugoslavia și Grecia, cucerirea de către Aliați a Africii de nord și victoria de pe frontul secundar deschis de către Aliați în Italia au încheiat luptele de pe acest teatru de război.

Luptele pentru eliberarea sudului Europei, Africii de nord și a Mării Mediterane în timpul celui de-al doilea război mondial pot fi împărțite în șase campanii:

Campania Forțelor Axei din Balcani: războiul greco-italian, invadarea Iugoslaviei, Operațiunea Marița și bătălia din Creta; Bătălia Mediteranei; Luptele partizanilor din Balcani; Campania din Africa de nord Campania din Italia Debarcarea din sudul Franței: Operațiunea Dragon

Țările care au fost implicate în luptele de pe acest teatru de război au fost: Australia, Canada, Croația, Franța (Regimul de la Vichy și Forțele Franceze Libere ), Germania Nazistă, India, Italia Fascistă, Noua Zeelandă, Polonia, Regatul Unit, Statele Unite și Uniunea Africii de Sud.

Partizanii din Grecia și Iugoslavia au luptat cu trupele Axei în condiții similare cu cele ale armatelor regulate. Deși o bună parte a luptelor s-au desfășurat pe teritoriul Albaniei, Algeriei, Libiei, Marocului și Tunisiei, contribuțiilor partizanilor sau trupelor regulate din aceste țări sunt considerate sporadice și relativ puțin însemnate.

Originile conflictului din zona mediteraneeană

În timpul primului război mondial, Italia s-a alăturat forțelor Antantei împotriva Imperiului German, promițându-i-se de către britanici drept răsplată stăpânirea asupra coastei de vest a Balcanilor. La încheierea războiului, Italia a pretins ocuparea teritoriilor promise, dar a primit doar un teritoriu minuscul din jurul orașului Triest. Italienii au pierdut aproape cinci sute de mii de soldați în luptele primului război mondial și nu au obținut câștigurile pe care le așteptase la intrarea lor în război. Un guvern slab, care nu a putut face față protestelor de stradă zilnice ale veteranilor și o criză economică gravă au transformat Italia într-una dintre cele mai înapoiate țări ale Europei Occidentale, atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere militar.

În octombrie 1922, Benito Mussolini, în fruntea a aproximativ 10.000 de luptători ai "Cămășilor Negre", a intrat amenințător în Roma și l-a obligat pe regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei să-l numească în funcția de prim-ministru.

Imediat, Mussolini a început să facă planuri pentru cucerirea unor colonii în Africa de nord și Balcani. Premierul italian era însă foarte conștient de slăbiciunea economică și militară a țării și a declanșat o perioadă de industrializare și reînarmare care ar fi trebuit să se încheie în 1945.

Cucerirea puterii în Germania de către Hitler a făcut ca Italia să se grăbească să ocupe Etiopia în 1936 și Albania în 1939. Fiind conștient că țara sa nu era capabilă să concureze cu Germania într-un război de cucerire, Mussolini l-a pus la curent pe Hitler cu dorința sa de a păstra Italia neutră în conflictul european care se prefigura. Ocuparea Poloniei și Franței de către germani au schimbat opțiunile lui Mussolini, care a decis să declare război Aliaților pe 20 iunie 1940, declanșând o invazie eșuată în sudul Franței. Acest eșec nu l-a îngrijorat pe liderul italian, el așteptându-se ca, după căderea Franței, Regatul Unit să fie învins în numai câteva săptămâni, iar uriașul imperiu colonial al acestuia din urmă să fie o pradă ușoară.

Dat fiind faptul că insulele britanice nu au fost ocupate rapid, iar teatrul european de război s-a stabilizat, Mussolini și-a îndreptat atenția spre Africa de nord.

Campania din Africa de nord

După declanșarea războiului, Italia a atacat posesiunile engleze și franceze din Africa de est, eșuând lamentabil în tentativa de a le ocupa. În ciuda acestei înfrângeri, Mussolini a făcut planuri să cucerească Egiptul și să-și deschidă drum spre zonele bogate în petrol din Orientul Mijlociu. Pentru îndeplinirea acestor obiective, liderul italian a atacat pe 13 septembrie 1940 din Libia spre Egipt cu o forță de aproximativ 200.000 de oameni. (Libia era în acel moment colonie italiană). După o înaintare de numai 65 km pe teritoriul Egiptului, forțele italiene s-au postat pe linii defensive la Sidi Barrani.

Forțele britanice, întărite cu militari din Australia și India Britanică, aveau efective de doar 35.000 de oameni, dar se bucurau de o dotare superioară italienilor în tancuri, atât ca număr cât și din punct de vedere tehnic. Pe 8 decembrie, blindatele britanice au atacat în punctele slabe ale liniei defensive de la Sidi Barrani și au izolat și distrus pe rând unitățile italiene. Înfrângerea italiană a fost una de proporții, fiind pierduți pe câmpul de luptă aproximativ 38.000 de luptători, printre care și un general.

Italienii s-au retras în dezordine, preferând drumurile dinspre malul mării, evitând zonele deschide din deșert, unde tancurile britanice stăpâneau câmpurile de luptă. Generalul Archibald Wavell a făcut o mișcare îndrăzneață prin sud și a reușit să taie retragerea italienilor în apropiere de Beda Fomm, luând cam 130.000 de prizonieri.

Această înfrângere a fost o adevărată catastrofă pentru moralul italienilor, iar Mussolini a cerut ajutorul lui Hitler pentru a putea respinge atacul aliat care amenința să ocupe Tunisia, de unde era de așteptat un atac direct împotriva Italiei. Hitler a răspuns cererii aliatului său și i-a trimis pe generalul Erwin Rommel, (poreclit mai apoi „Vulpea deșertului” pentru faptele sale de arme din Africa), și Regimentul V Panzer, cel care, după primirea de întăriri, avea să devină cunoscut ca Afrika Korps. Atunci când generalul Rommel a sosit în Africa, el avea ordine clare să mențină liniile defensive pe care le găsea pe teren. În schimb, premierul britanic Winston Churchill, subestimând amenințarea germană, a retras trupe din Africa pentru a ajuta la apărarea insulei Creta, care era luată cu asalt de parașutiștii germani. Când Rommel a remarcat scăderea numărului de soldați britanici și lungimea foarte mare a liniilor lor de aprovizionare, a preluat inițiativa și a atacat, împingându-i pe englezi pe pozițiile inițiale de plecare de cu mai multe luni în urmă. (Vedeți și: Operațiunea Sonnenblume). În ciuda eforturilor făcute, Afrika Korps nu au reușit totuși să cucerească Tobrukul, pe care l-au asediat.

thumb|left|260 px| Generalul Bernard Montgomery urmărind mișcările tancurilor sale la El Alamein

Britanicii au făcut mai multe tentative de eliberare a Tobrukului, (Operațiunea Brevity, Operațiunea Battleaxe), care nu numai că au eșuat, dar i-au oferit lui Rommel prilejul să contraatace și să recucerească toate teritoriile pe care le ocupaseră britanicii până atunci în ofensivele anterioare. După înfrângerile suferite de britanici, comandantul Archibald Wavell a fost înlocuit de generalul Claude Auchinleck, care a reorganizat din temelii Armata a XIII-a și, după ce a primit o serie de întăriri, s-a lansat în Operațiunea Cruciatul (18 noiembrie 1941), un contraatac împotriva germanilor din Afrika Korps, care se găseau la rândul lor în situația de a avea un front prea larg de acoperit și niște linii de aprovizionare mult prea întinse și vulnerabile. Acest contraatac a fost un succes, iar Rommel a fost obligat la rândul lui să se retragă pe pozițiile de plecare, de pe care atacase cu opt luni mai înainte. Germanii au fost aprovizionați, iar Rommel a organizat un nou atac, prin care a reușit să-i împingă pe britanici spre vest, dincolo de granița de est a Egiptului. Enervat de aceste lupte neîncetate, Churchill l-a înlocuit pe Auchinleck cu generalul Bernard Montgomery. Dându-și seama că germanii sunt din nou într-o situație defavorabilă datorită depărtării de bazele de aprovizionare, Montgomery a organizat atacuri prin care a contracarat toate încercările de înaintare a germanilor, a stabilizat frontul și s-a pregătit de contraofensivă. Rommel a remarcat că a ajuns într-o situație dificilă, de vreme ce tactica folosită până în acel moment, și anume a atacului din flanc nu mai putea fi folosită, aripa sudică a frontului său ajunsese în Depresiunea Kattara, unde înaintarea tancurilor nu mai era posibilă.

În cele din urmă, la sfârșitul lunii octombrie 1942, în a două bătălie de la El Alamein, britanicii, cu un sprijin masiv din partea unităților de tancuri și a escadrilelor de avioane, au reușit să neutralizeze tancurile germane rămase fără combustibil și i-au împins pe germani mult spre vest. După cucerirea portului Trípoli, britanicii au reușit să-i priveze pe germani din Afrika Korps de cea mai importantă sursă de aprovizionare.

thumb|300px|right|Debarcarea trupelor americane la Alger

Între timp, americanii au declanșat Operațiunea Torța, mii de soldații fiind debarcați în nord-vestul Africii. Aici, americanii au trebuit să facă față rezistenței îndârjite a soldaților francezi controlați de Regimul de la Vichy, care ocupau Algeria. După trei zile de lupte grele, comandantul francez François Darlan a capitulat, rămânând însă la conducerea Algeriei, de această dată recunoscând autoritatea Forțelor Libere Franceze.

În timp ce americanii debarcau la nord-vest de Tunis, Rommel își pusese soldații pe poziții defensive, în spatele liniei fortificate Mareth, unde încerca să facă față britanicilor care atacau din Libia. În ciuda faptului că trebuia să facă față unei lupte pe două fronturi, Rommel a încercat să atace pozițiile și depozitele nord-americanilor. În bătălia de la Kasserine, germanii au eșuat în încercarea lor, când, în ciuda ordinelor date de Rommel, o divizie de tancuri nu îndeplinit misiunea încredințată. În momentul în care Hitler a hotărât să acorde întreg controlul trupelor din Tunisia generalului Rommel, era deja prea târziu.

Rommel a părăsit Tunisul îndreptându-se spre Germania, unde, în timpul unei întâlniri cu Hitler, a încercat să-l convingă să aprobe retragerea tuturor trupelor din nordul Africii. Montgomery a încercat pe 20 martie 1943 să străpungă Linia Mareth, dar a fost respins. În cele din urmă, pe 26 martie, britanicii au reușit să ocolească linia defensivă germană. După acest moment, trupele aliate au atacat neîncetat, încercând să-i încercuiască pe germani, care au capitulat până în cele din urmă pe 26 mai. Aproximativ 275.000 de soldați germani au fost făcuți prizonieri. Înfrângerea a fost atât de grea, încât s-au auzit voci care au comparat victoria Aliaților occidentali cu victoria sovietică de la Stalingrad de pe frontul de răsărit.

Campania italo-germană din Balcani Context istoric general