Războiul din Pacific (Al Doilea Război Mondial)

Războiul din Pacific, denumit și Războiul din Asia-Pacific, a fost un front din cel de-al Doilea Război Mondial care s-a desfășurat în Asia, Oceanul Pacific, Oceanul Indian și în Oceania. A fost cel mai mare front de război din istorie căci a cuprins cel mai mare ocean planetar. Al Doilea Război Sino-Japonez și Războiul Sovieto-Japonez au fost incluse în acest conflict.

Cel de-al doilea Război Sino-Japonez s-a declanșat din 7 iulie 1937, între Imperiul Japonez și Republica Chineză, la șase ani după Incidentul Manciurian.

Războiul din Pacific dintre Statele Unite ale Americii administrată de președintele Franklin Delano Roosevelt și Imperiul Japonez condus de împăratul Hirohito a debutat pe 7 decembrie1941, în urma atacului de la Pearl Harbour. În ziua aceea, forțele aeriene japoneze au atacat bazele navale americane din Hawaii, Insula Wake, Guam și Filipine, dar și coloniile britanice din Malaya, Singapore și Hong Kong.

Imperiul Japonez a fost ajutat de Thailanda și de Puterile Axei, Germania Nazistă și Italia Fascistă.

Pe acest front au fost duse cele mai mari bătălii navale din istorie, cu bătălii terestre aprige și crime de război de-a lungul Asiei și insulelor din Pacific, rezultand între 20 și 30 milioane de morți. Războiul a culminat cu bombardamente aeriene intense ale Americii asupra Japoneii, fiind încheiate cu Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki în zilele 6-9 august 1945, urmată de declarația de război din partea Uniunii Sovietice care a invadat Manciuria la 9 august 1945. Japonia a capitulat pe 15 august 1945 și a semnat tratatul de pace și predare necondiționată la 2 septembrie 1945, pe nava americană de luptă USS Missouri din Golful Tokyo.

Japonia a fost nevoită să cedeze toate teritoriile cucerite din Asia și Pacific. Suveranitatea i-a fost limitată la patru insule principale și alte insule mici la decizia Aliaților. Împăratul Hirohito a renunțat la o mare parte din autoritatea și statutul său divin prin Directiva Shinto pentru a deschide calea unor reforme culturale și politice extinse.

Teatre de luptă Între 1942 și 1945, au existat patru teatre principale de conflict în cadrul Războiului din Pacific, și anume: China, Oceanul Pacific central, Asia de sud-est și Asia de sud-vest.

Istoricii militari americani consideră că au existat numai două teatre de operațiuni: Teatrul de operațiuni Pacific (PTO) și Teatrul de operațiuni China-India-Burma (CBI). Această împărțire nu ține seama de faptul că acestor teatre de luptă nu le corespundeau comenduiri operaționale distincte. În cadrul Teatrului de operațiuni Pacific, controlul forțelor lor era împărțit între Comenduirile Regiunilor Oceanului Pacific și Comenduirea Pacificului de sud-vest. Hartă a teatrului de luptă din pacific

În 1945, pentru o scurtă perioadă mai înainte de capitularea Japoniei, Uniunea Sovietică și aliații ei mongoli au atacat forțele japoneze din Manciuria, în nord-vestul Chinei.

Conflictul dintre China și Japonia Contextul general

Rădăcinile conflictului pot fi găsite în secolul al XIX-lea, când haosul politic din China a fost exploatat imediat de o Japonie aflată în plin proces de modernizare și expansiune. În timpul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea și primii ani ai celui de-al XX-a, Japonia a intervenit și în cele din urmă a anexat Coreea și și-a extins influența economică și politică în China, în mod special în Manciuria. Această expansiune niponă a fost favorizată de faptul că în China puterea politică era fragmentată între diferiți dictatori militari locali, iar guvernul central avea doar un control parțial asupra țării.

Totuși, situația a început să se schimbe în deceniul al treilea, China a început să se întărească și s-a dovedit tot mai dornică să reziste presiunilor japoneze. În 1927, generalisimul Chiang Kai-shek și Armata Națională Revoluționară a Kuomintangului (KMT) au organizat Expediția nordestică. Chiang a reușit să învingă dictatorii militari din sudul și centrul țării și a început procesul de supunere a seniorilor războiului din nordul Chinei. Temându-se că dictatorul militar din Manciuria, Zhang Xueliang, era pe punctul de a se supune guvernului central chinez, japonezii au regizat Incidentul Mukden din 1931 și au ocupat Manciuria, proclamând înființarea unui nou stat , Manchukuo, un stat marionetă nipon. În fruntea acestui stat a fost pus fostul împărat al Chinei, Henry Pu Yi.

Obiectivele japoneze în China vizau menținerea aprovizionării cu materii prime, în condiția menținerii în regiune a unor regimuri locale care să nu acționeze împotriva intereselor nipone. Deși acțiunile japoneze nu păreau cu nimic diferite de cele ale altor puteri coloniale care acționaseră în regiune în secolul al XIX-lea, de prin 1930, sub influența celor 14 puncte wilsoniene, folosirea forței militare în sprijinul colonialismului nu mai era considerată de comunitatea internațională o comportare potrivită.

Intervenția japoneză din Manciuria a fost aspru criticată în comunitatea internațională și a dus la retragerea Japoniei din Liga Națiunilor. În deceniul al patrulea, conflictul dintre China și Japonia a ajuns într-un punct mort, Chiang fiind mult mai interesat de elilminarea forțelor comuniștilor chinezi, pe care le considera un pericol mult mai important decât cel reprezentat de japonezi.

Deși la început au cooperat în cadrul Expediției nordice, în perioada 1930-1934, Kuomintangul și comuniștii au intrat într-un conflict deschis. Japonezii au exploatat luptele interne din China pentru a face noi incursiuni precum debarcarea de la Shanghai din 1932.

Între timp, în Japonia, asasinatele făptuite de o serie de organizații secrete și efectele Marii crize economice au dus treptat la pierderea controlului civililor asupra guvernului în favoarea militarilor. În plus, înaltele comandamente militare nu aveau decât un control limitat asupra armatelor terestre, care acționau de cele mai multe ori în propriul lor interes, de multe ori în contradicție cu interesele generale ale națiunii. Pentru justificarea expansiunii, niponii foloseau ca justificare panasianismul. Esența acestei politici a fost sintetizate cel mai bine de "doctrina Amo" din 1934, (după numele lui Eiji Amo, șeful departamentului de informații al Ministerului de Externe al Japoniei). Cunoscută și ca "Doctrina Monroe a Asiei", aceasta anunța intenția Japoniei de adoptare în relația cu puterile europene a unei politici a "mâinilor libere" în China, negând astfel politica porților deschise. Noua doctrină afirma că Japonia este singurul lider regional în asigurarea securității în Asia de est, arogându-și inclusiv sarcina combaterii comunismului. De faot, motivele economice erau principalii factori care au dus la invadarea Chinei. În timpul Marii Crize Economice, exporturile nipone către Europa și America au scăzut în mod dramatic, iar Japonia a găsit soluția dominării Chinei din punct de vedere politic și economic pentru asigurarea unei piețe stabile. În perioada care a dus la războiul pe scară largă din 1937, japonezii au folosit limitat forța în conflicte locale pentru a obliga China să renunțe la politica protecționistă și să interzică activitățile sau boicoturile antijaponeze, acolo unde apăreau aceste.

Al doilea război chino-japonez

În 1936, Chiang a fost răpit de Zhang Xueliang. Ca o condiție a eliberării sale, Chiang a acceptat să formeze un front unit cu forțele comuniste pentru lupta împotriva japonezilor. La scurtă vreme după aceasta, pe 7 iulie 1937, a izbucnit Incidentul de la podul Marco Polo, care a oferit pretextul pentru declansarea oficială a războiului între Republica China și Imperiul Japonez. Deși naționaliștii și comuniștii aveau să coopereze în mai multe campanii militare împotriva Japoniei și au căutat să creeze un front național unit împotriva invadatorilor, Mao Zedong a refuzat să se subordoneze direct Kuomintangului, obiectivul pe termen lung al comuniștilor rămânând revoluția socială. În 1939, armata comunistă era compusă din aproximativ 500.000 de oameni, total independente de structurile de comandă ale KMT.

În 1939, forțele japoneze au încercat să invadeze Orientul Îndepărtat Sovietic atacând din Manciuria. Atacul lor a fost stopat în timpul luptelor de la Halhin Gol de o forță mixtă sovieto-mongolă condusă de Gheorghi Jukov. Această victorie sovieto-mongolă a oprit expansiunea niponă spre nord, iar Japonia și URSS au păstrat o pace fragilă până în 1945.

De-a lungul deceniului al patrulea, Japonia a reușit să piardă simpatia opiniei publice din țările occidentale, în special din Statele Unite și Regatul Unit. După așa-numitul incident Panay, opinia publică americană a devenit clar antijaponeză.

Pe la 1941, conflictul intrase într-un punct mort. Japonezii ocupaseră cea mai mare parte a nordului și centrului Chinei, Kuomintang se retrăsese spre interiorul țării și stabilise o capitală temporară la Chungking, iar comuniștii controlau zona din Shaanxi. În plus, trebuie spus că japonezii controlau cu anumite limite zonele mai sus-amintite. Niponii controlau căile ferate și principalele orașe, dar nu aveau o prezență semnificativă în vastele zonel rurale chinezești. Orice ofensivă împotriva forțelor regulate chineze, care se retrăgeau și se regrupau, era îngreunată de terenul muntos din sud-vestul țării, în vreme ce forțelor comuniste organizaseră un război de guerilă generalizat și activități de sabotaj în centrul și estul țării, în spatele liniilor nipone.

Japonezii au sprijinit mai multe guverne marionetă, unul dintre cele mai cunoscute fiind cel condus de Wang Jingwei. Comportamentul brutal al forțelor de ocupație și prea puținele responsabilități lăsate guvernelor locale, au făcut ca acestea din urmă să nu reprezinte în ochii populației alternative viabile la guvernul lui Chiang. Japonezii nu erau dispuși să negocieze direct cu Chiang și încercau să creeze fracturi în frontul unit chinez.

Generalizarea războiului în zonă

Pentru a descuraja efortul nipon de război în China, Statele Unite, Regatul Unit și guvernul olandez în exil (care avea controlul asupra coloniei bogate în petrol Indiile Răsăritene Olandeze) au oprit exporturle de țiței și oțel către Japonia. Această acțiune a primit numele de "încercuirea ABCD " (American-British-Chinese-Dutch), fiind gândită pentru a priva Japonia de materiile prime necesare pentru continuarea războiului din China. Japonia a considerat această măsură ca o acțiune de război. Fără aceste materii prime, mașina de război niponă ar fi încetat să funcționeze. Pe 8 decembrie, japonezii au atacat colonia britanică Hong Kong, concesiunea internațională de la Shanghai și Filipinele, care la acea vreme se aflau sub control american. Japonia s-a folosit de bazele navale aflate sub controlul Regimului de la Vichy aflate în Indochina Franceză pentru a invada Tailanda, de unde mai apoi s-au lansat într-un atac împotriva Malaeziei.