A Doua Republică Franceză () a fost regimul politic republican al Franței între 4 noiembrie 1848, data adoptării unei constituții republicane după revoluția din acel an, și 2 decembrie 1852, data proclamării lui Louis-Napoléon Bonaparte ca împărat cu numele de Napoleon al III-lea, după o lovitură de stat a acestuiaBarjot et al. 2014, p. 314 și 422.. A urmat după Monarhia din Iulie și a fost înlocuită de Al Doilea Imperiu, cel al lui Napoleon al III-lea. A Doua Republică se deosebește de celelalte regimuri politice din istoria Franței prin aceea că a durat cel mai puțin și a fost ultimul regim instituit în urma unei revoluții. A fost totodată regimul în care s-a aplicat pentru prima dată în Franța votul universal, deși limitat la bărbați, și în care a fost abolită definitiv sclavia în coloniile franceze.
După o perioadă de tranziție, în care un guvern acceptat de majoritatea populației a luat măsuri sociale cerute de pătura muncitorească a revoluționarilor, regimul s-a stabilizat și a luat o direcție conservatoare, a încercat să limiteze accesul la votul universal abia introdus, i-a eliminat pe socialiști din viața politică și a adoptat o constituție.
Din decembrie 1848, republica l-a avut președinte pe Louis-Napoléon Bonaparte, ales pentru patru ani, cu sprijinul unei grupări numite „partidul ordinii”. Au urmat câțiva ani de politică conservatoare, în care Biserica catolică a fost implicată mai mult în domeniul învățământului și s-a restrâns mult votul universal, pentru a împiedica ajungerea la putere a republicanilor de stânga. Concepțiile sociale ale lui Bonaparte l-au îndepărtat de partidul ordinii care îl făcuse să ajungă la putere, și el a adunat în jurul lui o nouă grupare bonapartistă, în timp ce partidul ordinii spera să aducă la putere, la alegerile din 1852, un președinte monarhist adept al regatului.
Bonaparte, căruia constituția îi interzicea să candideze pentru un nou mandat, a făcut presiuni ca să fie modificată, dar în zadar. De aceea a organizat împreună cu apropiații lui lovitura de stat din 2 decembrie 1851, după care a putut instaura un regim autoritar, aprobat de un referendum. La 14 ianuarie 1852 a fost promulgată o nouă constituție, iar la 2 decembrie 1852, Bonaparte a devenit împărat în urma unui nou referendum, punând capăt regimului republican. Sfârșitul agitat al celei de-a Doua Republici i-a marcat durabil pe politicienii francezi republicani, care vor refuza timp de peste 100 de ani ca președintele republicii să fie ales prin vot universal.
Instaurarea noii republici Criza Monarhiei din Iulie thumb|François Guizot
Mijlocul anilor 1840 a fost marcat de o criză economică, socială și politică ce a afectat Monarhia din Iulie și i-a adus sfârșitul. Recoltele slabe din 1845 și 1846, precum și insuficiența mijloacelor de transport pentru a duce ajutoare în regiunile afectate, au cauzat o criză economică marcată de creșterea prețurilor alimentare. Aceasta a dus la mizerie și răscoale, ca cea din ianuarie 1847, din Buzançais, care s-au soldat cu trei condamnări la moarte. Această criză a cumulat aspecte vechi și noi. A fost în același timp ultima criză de subzistență din Franța, dar și prima adevărată criză capitalistă de supraproducțieDémier 2000, p. 210..
Criza a fost mai întâi agricolă, dar s-a răspândit și în alte sectoareJardin și Tudesq 1973, p. 234.. Exodul populației de la țară a sporit. În plus, sătenii (75% din populație) și-au redus consumul de produse meșteșugărești și industriale. Acest sector, care se dezvoltase mult din 1840, a fost și el zguduit de o criză economicăJardin și Tudesq 1973, p. 237.. Criza economică și monetară a provocat falimentul unor întreprinderi, mai ales în domeniul metalurgiei și cel al construcțiilor de căi ferate, rezultând la sfârșitul lui 1847 aproape 700.000 de muncitori în șomajJardin și Tudesq 1973, p. 238.. Climatul de criză a făcut să scadă natalitatea, să crească mortalitatea, și a creat un puternic sentiment de teamă socială. Lipsa încrederii în viitor a defavorizat ieșirea din criză și multe victime ale ei au căutat vinovați de situația lor îndreptându-se împotriva unei puteri deja slăbiteJardin și Tudesq 1973, p. 240-241., care se arăta incapabilă să găsească soluții. thumb|Banchetul din cartierul parizian , din 9 iulie 1847
Regimul era afectat și de o criză mai veche. Diverse scandaluri care implicau notabilități cu inflență locală sau națională au ruinat prestigiul lor în ochii micii burghezii și legitimitatea le era pusă la îndoialăJardin și Tudesq 1973, p. 242-243.. La aceasta se adăuga dezbaterea tot mai intensă despre reforma electorală. În 1848, în țară erau numai 241.000 de alegători față de 35,5 milioane de locuitori. Un număr tot mai mare de doritori să fie alegători, mai ales din mica burghezie, așteptau să se diminueze din nou censul (adică cuantumul impozitului anual plătit care dădea dreptul de a fi alegător, respectiv ales), după ce fusese diminuat în 1831 la 200 de franci, respectiv 500 de franciBarjot et al. p. 187., să se accepte mai multe categorii de meseriași care să aibă drept de vot fără cens și să se interzică funcționarilor publici să aibă mandat legislativ. Opoziția spera ca astfel să se dubleze numărul de alegători și să se reducă puterea lui François Guizot, șeful guvernului din 1840. Acesta obținuse din nou o majoritate importantă la alegerile din 1846. În 1847, această majoritate a refuzat diminuarea censului de la 200 la 100 de franci, ceea ce a dus la un blocaj inevitabilDémier 2000, p. 213.. thumb|Actul de abdicare din 24 februarie 1848 al regelui Ludovic-Filip
Conștienți de necesitatea unei reforme ca să ajungă la putere, și de imposibilitatea acesteia cu majoritatea de atunci, monarhiștii din așa numita „opoziție dinastică” au organizat peste tot o vastă campanie numită „a banchetelor” prin care, ocolind interzicerea adunărilor publice, au încercat prin apelul la opinia publică să-l convingă pe Guizot să lărgească dreptul de vot. Primul banchet a avut loc la Paris în cartierul , la 9 iulie 1847, cu 1.200 de persoane, printre care 85 de deputați. Au urmat altele în provincie, multe conduse de opozanți renumiți. Participanții la banchete țineau toasturi cu conținut politic, de exemplu „pentru sfârșitul corupției” sau „pentru îmbunătățirea soartei claselor lucrătoare”. Totuși, în ciuda acestei mobilizări considerabile, care l-a determinat pe un conservator să propună în Camera Deputaților și lui Guizot să adopte reforme moderate, șeful guvernului nu a acceptatJardin și Tudesq 1973, p. 246-247..
Revoluția de la 1848
thumb|Alphonse de Lamartine refuzând steagul roșu în fața primăriei Parisului, la 26 februarie 1848
În condițiile refuzului lui Guizot de a accepta reforme, opoziția a hotărât să organizeze un mare banchet la Paris, în februarie 1848, într-un cartier popular. Teama că acest banchet ar putea genera o insurecție i-a făcut pe șefii opoziției dinastice, precum , să dea înapoi, dar era prea târziu. Ca să limiteze riscul, banchetul urma să fie mutat în și amânat de pe duminică 20, pe marți 22 februarie, dar venirea oamenilor din popor în stradă era inevitabilă. Banchetul a fost interzis oficial, dar a rezultat o manifestație. La 23 februarie au fost ridicate baricade și menținerea lui Guizot în fruntea guvernului părea să fie un obstacol pentru liniștirea spiritelorJardin și Tudesq 1973, p. 247.. În plus, Garda Națională, cu sarcina de a menține ordinea, nu-i era favorabilă lui Guizot. Acesta a demisionat în aceeași zi, dar totuși s-a petrecut o dramă. Seara, un grup de manifestanți au venit în fața clădirii Ministerului Afacerilor Externe ca să-și exprime bucuria pentru demisia lui Guizot, dar soldații dintr-un post de gardă au tras în ei și 16 manifestanți au fost ucișiDémier 2000, p. 214.. thumb|Membrii guvernului provizoriu din 1848
Regele Ludovic-Filip a făcut câteva încercări de a împiedica revolta. Într-o perioadă de două ore a numit la șefia guvernului doi dintre prim-miniștrii mai vechi, și Adolphe Thiers, ceea ce nu i-a satisfăcut pe manifestanți, apoi a făcut apel la Odilon Barrot, unul din șefii opoziției dinastice, dar nici acesta nu a putut restabili situația. La 24 februarie, manifestanții deveniți insurgenți s-au îndreptat către palatul Tuileries, și regele deja bătrân a abdicat în favoarea nepotului său, Ludovic-Filip, Conte de Paris, în vârstă de nouă ani, după care s-a refugiat în Anglia. În urma acestor evenimente, Camera Deputaților s-a dizolvatJardin și Tudesq 1973, p. 248..
Liderii republicani au trecut în fruntea insurgenților. Noul rege fiind prea tânăr, trebuia să se instaureze o regență, la care s-a angajat ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin. Având concepții liberale, aceasta a vrut să fie investită de deputați și s-a dus la Cameră, care era deja ocupată de insurgenți. Nehotărâții între monarhie și republică cei mai influenți, precum Alphonse de Lamartine, care ar fi putut face ca regimul să dăinuie, au înclinat până la urmă către revoluție, deci către republică, și au început să formeze un guvern provizoriuAgulhon 1973, p. 31.. În paralel, la primăria Parisului aveau loc pregătiri asemănătoare, de aceea deputații s-au grăbit acolo. În final, acolo a fost organizat guvernul provizoriu, apoi a fost imediat proclamată republicaDémier 2000, p. 215.Agulhon 1973, p. 33..
Istoria celei de-a Doua Republici Crearea unui nou sistem Guvernul provizoriu și tentativele sale sociale thumb|, primul șef de guvern al celei de-a Doua Republici
Guvernul provizoriu cuprindea reprezentanți a două orientări politice. Cea majoritară era a liberalilor nesocialiști, printre care Lamartine și Alexandre Ledru-Rollin. Cealaltă orientare era a socialiștilor. Aceștia se recunoșteau în Ledru-Rollin, dar au cerut o reprezentare mai însemnată a ideilor lor de stânga în guvern. Ca urmare, în guvern au intrat și socialiștii Louis Blanc și , dar fără funcții ministeriale, ca semn al inegalității dintre cele două orientăriAgulhon 1973, p. 31-32.. A fost plasat în fruntea guvernului , reprezentant al primei orientări. Hotărâți să urmeze tradiția Revoluției Franceze, dar nu și a terorii iacobine din timpul ei, reprezentanții republicii, mai ales Lamartine, doreau împăcarea dintre clase, îmbunătățirea condițiilor de viață ale muncitorilor, dar refuzau steagul roșu vrut de mulțime, și voiau să păstreze tricolorul. Acesta provenea de la Revoluția Franceză și fusese reluat în 1830 de Monarhia din Iulie în locul drapelului alb al regatului Bourbonilor restaurat în 1814Démier 2000, p. 216..
Primele măsuri luate de guvernul provizoriu erau reprezentative pentru opiniile acestuia despre cum ar trebui să fie noul regim. La 25 februarie a instituit votul universal (până în 1944 limitat la bărbați). Pedeapsa cu moartea pentru motive politice a fost abolită, în numele dezavuării terorii iacobineAgulhon 1973, p. 33-34.Vigier 1992, p. 10.. Au fost puse în aplicare principiile Revoluției Franceze, precum cel al libertății individuale. Astfel, la 27 aprilie s-a pus capăt definitiv sclaviei în coloniile franceze. S-a exprimat dorința ca popoarele să-și poată alege liber destinul și ca republica să susțină mișcările revoluționare din acel an din Europa. Totuși unii, precum Lamartine, recomandau prudența în această chestiune. Ca ministru de externe, el a definit politica Franței ca una de echilibru între principiile ei și măsura forțelor sale. Astfel, noua republică nu s-a angajat în a susține toate aceste mișcări și a renunțat la războaiele de cucerire din timpul Primei RepubliciAgulhon 1973, p. 42.. thumb|Drapelul folosit între 24 februarie și 5 martie 1848
Socialiștii și ceilalți republicani radicali doreau ca republica să adopte constituția din 1793, care prevedea pentru prima oară votul universal și o democrație semidirectă, cu concentrarea puterii la legislativ și nu la șeful statului, precum și posibilitatea ca poporul să propună direct candidați pentru guvern și să se pronunțe despre legiAprile 2017..