Rezistența germană se referă la acele persoane și grupuri care s-au opus în mod activ lui Adolf Hitler în timpul regimului nazist din Germania anilor 1939 – 1945. Unii dintre ei au acționat în mod activ pentru eliminarea lui Hitler din fruntea statului. Planurile lor au culminat cu tentativa (eșuată) de asasinare a führerului din iulie 1944 (v. și Complotul din 20 iulie).
Termenul „rezistență germană” nu trebuie să ducă gândul la o rezistență organizată de durată pe toată perioada existenței regimului nazist, asemănătoare mișcărilor de rezistență bine organizate de tipul rezistenței franceze. Rezistența germană a fost constituită din grupuri mici și de cele mai multe ori izolate. Aceste grupulețe nu au reușit să mobilizeze o opoziție politică antihitleristă puternică, principala lor tactică fiind aceea a atragerii unor importanți lideri militari naziști în conspirații, care apoi să-l răstoarne prin forță pe dictator. Tentativa de asasinare din 1944 a fost gândită să declanșeze o lovitură de stat care să răstoarne regimul nazist și să scoată Germania din război.
Cadru general Rezistența germană a fost formată din câteva mișcări separate, care au reprezentat diferite segmente ale societății germane și care au colaborat numai sporadic, sau nu au avut niciun fel de contacte între ele.
Una dintre ramurile mișcării de rezistență a fost formată din organizațiile social-democraților (SPD) și comuniștilor (KPD), ale căror partide au fost scoase din lege. Aceste rețele pot fi caracterizate mai degrabă ca „de opoziție” decât „de rezistență”, de vreme ce ele nu s-au angajat în activități de rezistență, altele decât cele care incitau la grevă, membrii de partid trecuți în clandestinitate căutând mai degrabă să păstreze vii organizațiile lor politice decât să lupte activ împotriva regimului. Se pare că social-democrații și comuniștii au încercat doar să supraviețuiască în așteptarea unor schimbări politice în viitor. Una dintre puținele excepții a fost cazul activistului social-democrat Julius Leber, care s-a implicat în rezistența activă antinazistă. Au existat și acțiuni de rezistență din partea sindicatelor anarhiste, ca, de exemplu, Freie Arbeiter Union (FAUD), care a organizat o campanie de distribuire de propagandă antinazistă și s-a ocupat de ajutarea anumitor persoane să părăsească Germania.http://flag.blackened.net/af/org/issue65/faud.html Mișcarea clandestina FAUD în Renania – rezistența antinazistă a anarhiștilor
O altă ramură a rezistenței era cea formată pe o minoritate din rândurile credincioșilor creștini, atât catolici, cât și protestanți. Rolul lor a fost unul mai mult simbolic, doar o mică parte a clerului luând atitudine clară împotriva regimului, așa cum au făcut-o pastorii protestanți Dietrich Bonhoeffer, Martin Niemöller și Edmund Schlink, episcopii catolici Clemens von Galen și Johannes Sproll, iezuiții Alfred Delp, Rupert Mayer etc. Poziția lor a inspirat câteva acte de rezistență, așa cum a fost cea a grupului de studenți münchenezi Trandafirul alb. Biserica Catolică s-a opus regimului nazist numai în măsura în care valorile creștine majore au fost afectate de dictatură, așa cum s-a întâmplat în cazul programului de eutanasiere a persoanelor cu handicap. Bisericile protestante oficiale nu s-au opus în mod direct regimului nazist, însă pastorii și profesorii grupați în Biserica Mărturisitoare s-au opus regimului, motiv pentru care au fost persecutați.
O a treia ramură a fost cea a „rezistenței neorganizate” – cetățeni germani care s-au opus în mod individual sau în grupuri foarte mici politicilor guvernamentale, acțiuni care au fost fi considerate acțiuni subversive. Este vorba în special de acei germani care au ajutat evreii să supraviețuiască Holocaust, care i-au ascuns, le-au obținut acte false sau i-au ajutat să fugă din țară. Peste 300 de germani au fost recunoscuți pentru asemenea activități.Martin Gilbert, The Righteous: The Unsung Heroes of the Holocaust, 181 Se poate vorbi de o anumită formă de rezistență și în cazul tinerilor care, în special în ultimii ani de război s-au eschivat de la recrutarea în Tineretul hitlerist și s-au opus în diferite moduri politicilor naziste.
În cele din urmă mai trebuie menționate organizațiile subversive din cadrul aparatului de stat german, în special în rândurile armatei, Ministerului de Externe și a serviciilor de contrainformații. Aceste grupuri au organizat conspirații împotriva lui Hitler în 1938 și 1939, dar din diferite motive nu au ajuns până în faza de acțiune. După înfrângerea suferită de germani în bătălia de la Stalingrad din 1942, aceste organizații subversive au reușit să ia legătura cu diferiți ofițeri de armată care ajunseseră la concluzia că Hitler conducea Germania la dezastru, dar numai puțini dintre ei au fost de acord să treacă la opoziție activă. Cei care s-au implicat mai activ în rezistența antihitleristă au fost membri din vechea aristocrație prusacă, care a fost singura clasă socială care nu a fost penetrată cu succes de ideologia nazistă.
Rezistența în perioada interbelică 1933-1939
În perioada dintre ianuarie 1933 (când Hitler a devenit cancelar) și 1938 (anul în care a fost invadată Cehoslovacia) nu a existat o mișcare de rezistență organizată împotriva regimului lui Hitler. În momentul în care Hitler a ajuns la putere, toate partidele și sindicatele au fost scoase din lege, presa și radioul au fost trecute sub controlul statului, iar cele mai multe elemente ale societății civile au fost neutralizate. Concordatul dintre Germania și Sfântul Scaun a înlăturat orice posibilitate de rezistență sistematică a bisericii catolice. Cea mai importantă biserică protestantă, biserica evanghelică, a avut o atitudine generală pronazistă, deși a existat o minoritate care a tins să se opună politicii lui Hitler. Dezlănțuirea de violență a SA-ului din „Noaptea cuțitelor lungi” din iulie 1934 a pus cap oricărei încercări de cucerire a puterii din partea aripii „socialiste” a Partidului Nazist și a strâns legăturile dintre regim și armată.
Toți cercetătorii sunt de părere că regimul lui Hitler a fost extrem de popular în rândurile populației germane în această perioadă. Falimentul Republicii de la Weimar a discreditat democrația în ochii majorității germanilor. Succesul aparent al lui Hitler în eliminarea șomajului după perioada dezastruoasă a Marii crize economice (realizat prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu, reînarmare și prin schimbarea rolului femeii într-unul exclusiv de casnică și mamă), politica externă agresivă și succesele precum ocuparea Renaniei în 1936 și anexarea Austriei din 1938 l-au ajutat pe Hitler să primească laudele majorității germanilor.
În această perioadă, social-democrații și comuniștii au reușit să menține o structură clandestină. Moștenirea perioadei de conflicte de dinainte de 1933 a făcut ca social-democrații și comuniștii să nu poată coopera. Rețelele acestor partide au fost infiltrate de agenții Gestapoului, iar rata arestărilor și a eliminării fizice a activiștilor politici a fost foarte ridicată. Cu toate aceste, rețelele social-democrate și comuniste au continuat să existe, să recruteze membri noi din clasa muncitorilor industriali, care se opunea disciplinei cazone impuse de regim în timpul cursei de reînarmare a Germaniei. Conducerea social-democrată exilată la Praga a fost capabilă să primească și să publice rapoarte foarte amănunțite și corecte cu privire la evenimentele din țară. În afară de faptul că au reușit să supraviețuiască perioadei dictaturii lui Hitler, activiștii celor două partide au organizat scurte ridicări la luptă sub forma unor greve și cam atât.
Mai rămăsese o bază substanțială pentru opoziția împotriva regimului lui Hitler. În ciuda faptului că Partidul Nazist preluase controlul asupra statului german, el nu a procedat precum bolșevicii din Uniunea Sovietică, care au distrus întreg aparatul de stat și l-au reconstruit de la zero. Instituții precum Ministerului de Externe, serviciile de spionaj și, mai presus de toate, armata au rămas independente într-o oarecare măsură, deși urmăreau linia generală a partidului. Gradul de independență al armatei a scăzut în 1938, când atât ministrul apărării, generalul Werner von Blomberg, cât și șeful Marelui Stat Major, generalul Werner von Fritsch, au fost înlăturați din funcții, dar, în ciuda acestui fapt, în fruntea armatei a mai rămas o rețea de ofițeri care priveau critic regimul nazist.
În 1936, mulțumită unui informator, raziile Gestapoului au decimat grupurile anarhosindicaliste din toată Germania. 89 de oameni au fost arestați. Cei mai mulți au fost închiși sau au fost asasinați. Aceste grupuri încurajau acțiunile de luptă sindicală precum grevele, tipăreau și distribuiau propagandă antinazistă și recrutau voluntari care să lupte împotriva aliaților naziștilor din războiul civil spaniol.
Ca parte a înțelegerii cu forțele conservatoare cu ajutorul cărora Hitler a ajuns Cancelar în 1933, politicianul de dreapta neîncadrat în niciun partid Konstantin von Neurath a rămas ministru de externe până în 1938. În perioada în care a ocupat această funcție, von Neurath, folosindu-se de rețeaua de diplomați din subordine și de legăturile din serviciile de spionaj, a devenit una dintre gazdele unui cerc de rezistență. Printre cei mai importanți membri ai acestui grup s-au numărat ambasadorii germani la Roma (Ulrich von Hassell) și Moscova (Friedrich Werner von der Schulenburg) și funcționarii superiori Adam von Trott zu Solz, Erich Kordt și Hans-Bernd von Haeften. Acest cerc de opozanți a rezistat fără să fie descoperit chiar și în momentele în care la conducerea ministerului de externe a venit nazistul convins Joachim von Ribbentrop.
Cel mai important centru de opoziție din cadrul aparatului de stat a fost cel din serviciile de spionaj. Operațiile secrete ale spionilor au oferit o acoperire excelentă acțiunilor antinaziste. Cel mai important personaj a fost generalul de brigadă Hans Oster, șeful serviciilor militare de spionaj, un antinazist convins. El era protejat de șeful Abwehrului, amiralul Wilhelm Canaris. Oster a reușit să pună la punct o vastă rețea clandestină de opozanți potențiali atât în armată, cât și în serviciile de spionaj. El a avut un aliat de nădejde în persoana funcționarului din ministerul de interne, guvernatorul Băncii Reichului, Hjalmar Schacht, care a făcut și el parte din această rețea.
Problema acestor grupuri era că, în perioada de început a dictaturii lui Hitler, numeroasele sale succese făceau ca încercările de rezistență să fie sortite eșecului. În cele din urmă, grupurile de rezistență au trebuit să admită că era imposibilă organizarea oricărei rezistențe politice deschise.
Această situație nu a fost determinată, după cum s-a susținut uneori, de omniprezența aparatului represiv, care ar fi făcut imposibil orice protest public. Asemenea proteste au fost posibile, așa cum a fost cazul catolicilor bavarezi, care s-au opus public în 1941 îndepărtării crucilor din școli. În această situație regimul a cedat. Mai degrabă a fost vorba de uriașul sprijin de care s-a bucurat Hitler la începutul regimului său. În vreme ce mișcările de rezistență din țările ocupate se bazau pe sentimentele patriotice ale cetățenilor chemați la luptă împotriva ocupanților germani, în Germania, rezistența risca să fie etichetată drept nepatriotică, mai ales în timp de război. Chiar și ofițerii de armată și oficialii guvernamentali care îl detestau pe Hitler au evitat cu atenție să fie amestecați în orice act care ar fi putut fi considerat „trădător” sau „subversiv” față de guvern.