miniatura|400x400px| Pictura lui Anton von Werner, Congresul de la Berlin (1881), înfățișând ultima întâlnire de la din . Bismarck (reprezentând Germania) este prezentat în centru, între Gyula Andrássy (Austro-Ungaria) și (Rusia). În stânga sunt (Austro-Ungaria), (Rusia) (șezând) și Benjamin Disraeli (Regatul Unit). Congresul de la Berlin ( – ) a fost o conferință diplomatică ținută cu scopul de a reorganiza statele din Peninsula Balcanică după Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, care fusese câștigat de Rusia împotriva Imperiului Otoman. La întâlnire au fost reprezentate cele șase mari puteri ale Europei de atunci: Rusia, Regatul Unit, Franța, Austro-Ungaria, Italia și Germania; otomanii; și patru state balcanice: Grecia, Serbia, România și Muntenegru. Congresul s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Berlin, care a înlocuit tratatul preliminar de la San Stefano care fusese semnat cu trei luni mai devreme. miniatura| Granițele în peninsula Balcanică după tratatul de la Berlin (1878) Liderul congresului, cancelarul german Otto von Bismarck, a căutat să stabilizeze Balcanii, să reducă rolul jucat în regiune de Imperiul Otoman învins și să echilibreze interesele distincte ale Regatului Unit, Rusiei și Austro-Ungariei. El dorea și să evite dominarea Balcanilor de către Rusia sau formarea unei Bulgarii Mari și să mențină Constantinopolul în mâinile otomanilor. Sub influența lui Bismarck, congresul le-a luat otomanilor multe dintre posesiunile lor europene, dar a refuzat să le acorde Rusiei și a redus masiv câștigurile Bulgariei (comparativ cu Principatul Bulgariei prevăzut de tratatul preliminar de la San Stefano).
Teritoriile afectate au primit, în schimb, diferite grade de independență. România, care până atunci se bucura doar de o foarte largă autonomie, a devenit pe deplin independentă, deși a fost nevoită să cedeze o parte din Basarabia Rusiei, în schimbul Dobrogei de Nord. Serbiei și Muntenegrului li s-a acordat, de asemenea, independența deplină, dar pe un teritoriu redus, Austro-Ungaria ocupând regiunea Sangeacului, împreună cu Bosnia și Herțegovina. Regatul Unit a luat în stăpânire Cipru. Din teritoriul care a rămas în Imperiul Otoman, Bulgaria, cu granițe reduse, a devenit un principat semi-independent, Rumelia Orientală a căpătat o administrație specială, iar regiunea Macedoniei a fost retrocedată otomanilor cu condiția reformelor la guvernarea acesteia.
Rezultatele au fost la început salutate ca un succes pentru pacea în regiune, dar majoritatea participanților nu au fost mulțumiți de rezultat. Otomanii au fost umiliți și le-a fost confirmată slăbiciunea ca „bolnavul Europei”. Rusia a fost deranjată de lipsa unor câștiguri semnificative, în ciuda faptului că a câștigat războiul pe care conferința trebuia să-l rezolve, și a fost umilită de celelalte mari puteri care au respins aranjamentul dictat de ei la San Stefano. Serbia, Bulgaria și Grecia au primit mult mai puțin decât credeau că merită, în special Bulgaria, care a rămas cu mai puțin de jumătate din teritoriul prevăzut de tratatul de la San Stefano. Bismarck a ajuns să fie detestat de naționaliștii și panslaviștii ruși, iar mai târziu a constatat că a legat Germania prea strâns de Austro-Ungaria în Balcani.Jerome L. Blum, et al. The European World: A History (1970) p. 841 Deși Austro-Ungaria a câștigat un teritoriu substanțial, fără a participa la conflict, acest lucru i-a înfuriat pe slavii sudici și a dus la decenii de tensiuni în Bosnia și Herțegovina, care au culminat cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand.
Pe termen lung, reglementările au dus la creșterea tensiunilor între Rusia și Austro-Ungaria și la dispute privind naționalismul în Balcani. Nemulțumirile legate de rezultatele congresului au continuat până când au explodat în Primul și al Doilea Război Balcanic (1912 și respectiv 1913). Continuarea naționalismului în Balcani a fost una dintre cauzele Primului Război Mondial izbucnit în 1914.
Context stanga|miniatura| O hartă etnică a Balcanilor de Ioannis Gennadius, publicată de cartograful englez E. Stanford în 1877, care exagerează ponderea etnicilor greci În deceniile care au precedat congresul, Rusia și Balcanii fuseseră cuprinse de panslavism, o mișcare pentru unirea tuturor slavilor balcanici sub o singură guvernare. Tratatul de la San Stefano, care a creat o „Bulgarie Mare”, a atras multă opoziție din partea celor care o vedeau ca o manifestare a ambiției hegemonice panslaviste în sud-estul Europei. În Rusia țaristă, panslavismul însemna crearea unui stat slav unificat, sub conducerea Rusiei, care era, în esență, un eufemism pentru cucerirea Peninsulei Balcanice de către Rusia. Îndeplinirea acestui obiectiv ar fi dat Rusiei controlul asupra Dardanelelor și Bosforului, și astfel controlul economic asupra Mării Negre și o putere geopolitică substanțial mai mare. Această dorință a evoluat în mod similar cu și panitalianismul, care au dus la două unificări, dar a luat forme diferite în rândul diferitelor popoare slave.
Slavii balcanici au simțit că au nevoie, comparativ cu unificarea Italiei, atât de un echivalent al Piemontului care să servească drept bază, cât și de un sponsor extern corespunzător Franței. Statul care trebuia să servească drept nucleu pentru unificarea Balcanilor sub o stăpânire „slavă” nu a fost întotdeauna clar, deoarece inițiativa a basculat între Serbia și Bulgaria. Prin contrast, retorica italiană prezenta România drept latină, un „al doilea Piemont”.
Recunoașterea de către otomani în 1870 a avut scopul de a separa bulgarii, din punct de vedere religios, de patriarhul grec, și din punct de vedere politic de Serbia. Panslavismul necesita sfârșitul stăpânirii otomane în Balcani. Cum și dacă acest obiectiv avea să fie realizat, a fost chestiunea majoră pe care Congresul de la Berlin trebuia să o soluționeze.
Marile puteri în Balcani Balcanii au reprezentat o etapă majoră pentru competiția dintre marile puteri europene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Regatul Unit și Rusia aveau interese în soarta Balcanilor. Rusia era interesată de regiune, atât din punct de vedere ideologic, ca unificator panslavist, cât și practic, să asigure un control mai bun al Mediteranei. Regatul Unit, implicat cu Rusia într-o rivalitate diplomatică și geopolitică la nivel transcontinental, numită Marele Joc, era interesat să împiedice Rusia să-și atingă obiectivele. În plus, unificările Italiei și Germaniei au blocat capacitatea unei a treia puteri europene, Austro-Ungaria, de a-și extinde teritoriul în vest și sud-vest. Germania, ca cea mai puternică națiune continentală după Războiul Franco-Prusac din 1871, nu era interesată direct de problemă și, astfel, a rămas singura putere care putea media în mod credibil problema balcanică.
Rusia și Austro-Ungaria, cele două puteri care aveau cele mai multe interese în soarta Balcanilor, se aliaseră cu Germania în alianța conservatoare a celor trei împărați, care fusese fondată pentru a păstra monarhiile Europei continentale. Congresul de la Berlin a fost astfel în principal o dispută între presupușii aliați ai lui Bismarck, iar Imperiul său German, arbitrul discuției, avea să trebuiască astfel să aleagă înainte de sfârșitul congresului pe care dintre aliații lui să-i susțină. Această decizie urma să aibă consecințe directe asupra viitorului geopoliticii europene.
Brutalitatea otomanilor în și suprimarea violentă a Revoltei din Herțegovina au stimulat presiunea politică din Rusia, care se considera protectoarea sârbilor, spre a acționa împotriva Imperiului Otoman. David MacKenzie a scris că „simpatia pentru creștinii sârbi exista în cercurile Curții, printre diplomații naționaliști și în clasele inferioare, și a fost exprimată activ prin intermediul comitetelor slave”.
În cele din urmă, Rusia a căutat și a obținut angajamentul Austro-Ungariei de în războiul care urma, în schimbul cedării Bosniei și Herțegovinei prin Convenția de la Budapesta din 1877. Congresul de la Berlin a amânat de fapt rezolvarea chestiunii bosniace și a lăsat Bosnia și Herțegovina sub control habsburgic. Acesta fusese obiectivul contelui maghiar Gyula Andrássy.Dimitrije Djordjevic, "The Berlin Congress of 1878 and the Origins Of World War I." Serbian Studies (1998) 12 #1 pp 1–10.
Tratatul de la San Stefano legătură=//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/ff/Ethnic_map_of_Balkans_Kiepert.1878.png/220px-Ethnic_map_of_Balkans_Kiepert.1878.png|miniatura| Harta etnografică realizată de geograful german Heinrich Kiepert, 1878. Această hartă a avut parte de o bună primire în Europa vremii aceleia și a fost folosită ca referință la Congresul de la Berlin. După Răscoala Bulgară din Aprilie 1876 și victoria rusă în Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, Rusia eliberase aproape toate posesiunile otomanilor din Europa. Otomanii au recunoscut independența Muntenegrului, României și Serbiei, iar teritoriile celor trei au fost extinse. Rusia a creat un mare Principat al Bulgariei ca vasal autonom al sultanului. Prin aceasta, se extindea sfera de influență a Rusiei pentru a cuprinde întreaga Peninsulă Balcanică, ceea ce a alarmat alte puteri din Europa. Regatul Unit, care amenințase Rusia cu războiul dacă ar ocupa Constantinopolul,Ragsdale, Hugh, and V. N. Ponomarev. Imperial Russian Foreign Policy. Woodrow Wilson Center Press, 1993, pp. 239–40. și Franța nu doreau ca o altă putere să se amestece nici în Mediterana, nici în Orientul Mijlociu, unde ambele puteri se pregăteau să obțină mari câștiguri coloniale. Austro-Ungaria dorea controlul Habsburgilor asupra Balcanilor, dar Germania dorea să-și împiedice aliatul să intre în război. Cancelarul german Otto von Bismarck a convocat astfel Congresul de la Berlin pentru a discuta despre împărțirea fostelor teritorii otomane din Balcani între puterile europene și pentru a conserva Liga celor Trei Împărați în fața răspândirii liberalismului european.
La Congres au participat Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franța, Germania, Italia, Rusia și Imperiul Otoman. Delegații din Grecia, România, Serbia și Muntenegru au participat la sesiunile care au vizat statele lor, dar ele nu au fost membre.
Congresul a fost solicitat de rivalii Rusiei, în special de Austro-Ungaria și Regatul Unit, și a fost găzduit în 1878 de Bismarck. La congres, a fost propus și ratificat Tratatul de la Berlin. Întâlnirile au avut loc la , a lui Bismarck, fostul Palat , între și . Congresul a revizuit sau a eliminat 18 din cele 29 de articole din tratatul de la San Stefano.
Teama celorlalte puteri de influența rusă stanga|miniatura| Harta compoziției etnice a Balcanilor întocmită de cartograful anglo-german din 1870 Misiunea principală a participanților la Congres a fost să dea o lovitură fatală mișcării emergente a panslavismului. Mișcarea a provocat îngrijorare serioasă la Berlin și mai ales la Viena, care se temea că naționalitățile slave reprimate se vor revolta împotriva Habsburgilor. Guvernele britanic și francez erau îngrijorate atât de diminuarea influenței Imperiului Otoman, cât și de expansiunea culturală a Rusiei spre sud, unde atât Regatul Unit, cât și Franța erau gata să colonizeze Egiptul și Palestina. Prin tratatul de la San Stefano, rușii, în frunte de cancelarul , reușiseră să creeze Bulgaria ca principat autonom, sub stăpânirea nominală a Imperiului Otoman.
Asta a reanimat Marele Joc, răspunsul diplomatic structurat al britanicilor față de influența crescândă a Rusiei în Orientul Mijlociu. Noul principat, inclusiv o porțiune foarte mare din Macedonia, precum și accesul la Marea Egee, puteau amenința cu ușurință Strâmtoarea Dardanele, care separă Marea Neagră de Marea Mediterană.