Libia (în , Lībyā),/ˈlɪbiə/ „LIB-ee-ă”; arabă: ليبيا, romanizat: Lībiyā, pronunțat [liː.bi.jaː], arabă libiană: [ˈliːb.jæ]. Toate dialectele vorbite au doar două silabe și, în mod normal, este pronunțat astfel. cu numele oficial Statul Libia,arabă: دولة ليبيا, romanizat: Dawlat Lībiyāeste un stat suveran republican din nordul Africii. Capitala sa este Tripoli. Se învecinează la nord cu Marea Mediterană, la vest cu Tunisia și Algeria, la sud cu Niger și Ciad, la sud-est cu Sudan și la est cu Egipt.
Până la răsturnarea lui Muammar Gaddafi în 2011, țara avea cea mai mare speranță de viață din Africa (după Ceuta, Melilla, Insulele Canare și Sfânta Elena), cu 77,65 ani. De asemenea, avea cel mai mare PIB (nominal) pe cap de locuitor din Africa și locul al doilea în funcție de PIB la paritatea puterii de cumpărare (PCC). Țara avea și unul dintre cele mai ridicate niveluri ale indicelui dezvoltării umane (IDU), însă după 2011 a înregistrat scăderi semnificative.
De la sosirea arabilor în secolul al VII-lea, Libia a fost o țară predominant islamică, iar limba arabă a devenit dominantă. În secolul al XVI-lea, Imperiul Spaniol și Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta au ocupat Tripoli până la începutul dominației Imperiul Otoman din 1551. Libia a participat la războaiele berbere din secolele XVIII și XIX. Stăpânirea otomană a continuat până la ocuparea italiană, care a dus la perioada colonială a Libiei italiene (1911–1943). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, țara a fost teatru de operațiuni în campania din Africa de Nord.
Libia și-a câștigat independența ca regat în 1951, condus de Idris I, până când a fost răsturnat de o lovitură de stat militară în 1969. Acest eveniment a marcat începutul unei perioade de represiune severă a opoziției. Cel mai important lider al loviturii de stat a fost Muammar Gaddafi, care a preluat puterea în timpul Revoluției Culturale și a condus țara până la războiul din 2011, când NATO a sprijinit rebelii împotriva sa. De atunci, Libia are parte de instabilitate și violență politică, afectând grav comerțul și producția de petrol. Uniunea Europeană a inițiat operațiuni pentru a combate rețelele de trafic de persoane care exploatează refugiații ce încearcă să ajungă în Europa.
Din 2014, există o dualitate de autorități politice care revendică guvernarea Libiei. Camera Reprezentanților din Libia, rezultată din alegerile din iunie 2014, este recunoscută internațional ca parlament legitim, dar nu controlează capitala Tripoli; își desfășoară activitatea în Tobruk și susține un guvern interimar cu sediul în Al Bayda.
La 17 decembrie 2015, în Skhirat, s-a semnat un acord pentru formarea unui guvern unificat provizoriu, care a dus la crearea unui Consiliu Prezidențial (condus de Fayez al-Sarraj) și a Guvernului de acord național. Totuși, Camera Reprezentanților a refuzat să confirme acest consiliu. Astfel, dualitatea actuală persistă între parlamentul din Tobruk și Consiliul Prezidențial și guvernul din Tripoli. Organizația Națiunilor Unite continuă să sprijine dialogul între cele două părți.
Istorie
Primele indicații ce apar în istorie despre Libia, se referă la mercenarii libieni angajați în Egiptul antic, în primul mileniu î.Hr. De asemenea armata cartagineză a lui Hannibal Barca, a angajat numeroși mercenari libieni, care mai târziu au ajuns să constituie partea cea mai puternică a infanteriei ei în faimoasa expediție punică peste Alpi în peninsula italiană. Coasta libiană a fost vizitată de către greci și fenicieni, iar mai târziu, dominată de Imperiul Roman, de vandalii conduși de regele Genseric, de Imperiul Bizantin, apoi de arabi și în sfârșit de Imperiul Otoman.
În 1912, Libia a fost invadată de către Italia. Până atunci, din cauza valorii economice reduse și a poziției strategice mai puțin importante (fiind controlată de șefi beduini) a scăpat de voracitatea puterilor imperiale din Europa, dar italienii, care voiau să-și creeze și ei un imperiu colonial, nu aveau în acea perioadă la dispoziție niciun alt obiectiv mai potrivit pentru a-l anexa, iar proximitatea geografică a Libiei cu peninsula apenină le-a facilitat fără îndoială planurile. Dominația italiană asupra Libiei, sau o numeau ei -Tripolitania, a durat până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, în timpul conflagrației teritoriul Libiei fiind teatrul luptei între Afrika Korps a lui Erwin Rommel, de partea Axei, și trupele Marii Britanii, sub comanda lui Montgomery.
La sfârșitul războiului aliații nu s-au înțeles în privința viitorului fostei colonii italiene. În acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea, populația ei nu depășea un milion de locuitori, ceea ce facea să reprezinte o destinație potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de emigrație după război. Dezacordul dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică a făcut ca ONU să decidă să acorde independența acestei țări, sub conducerea regelui Idris I.
Astfel, Libia a devenit prima colonie africană, care a obținut independența. Mai târziu puterile europene au regretat aceasta, deoarece au ajutat în acest fel să stimuleze și alte colonii africane să revendice independența. În plus, așa s-a pierdut o ultimă șansă de a construi un stat în stil european pe coasta de sud a Mării Mediterane.
Din 1969 până în 2011, Libia a fost guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-democratic. Muammar Gaddafi era o figura emblematică și lider al revoluției, deși nu avea nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică” (jumhuriyya) ca alte state arabe, ci jamahiriyya („statul maselor”) care se pretinde a fi fost un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). În realitate era un sistem de dictatură personală. Inspirat de o ideologie panarabă și islamică sui generis („Cartea verde”), și având la dispoziție mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol, colonelul Gaddafi a sponsorizat în trecut acțiuni de gherilă și atentate împotriva țărilor occidentale și SUA. În urma unor asemenea acte, președintele SUA, Ronald Reagan, a ordonat în anul 1986 bombardarea unor obiective militare în capitala Tripoli și în orașul Benghazi. În aceste bombardamente au pierit și un număr de civili, între care și Jana, o fiică adoptivă a conducătorului libian.
La sfârșitul anilor ’80 ai secolului al XX-lea, două avioane civile au explodat ca urmare a unor atacuri teroriste, unul în Regatul Unit al Marii Britanii (căzând deasupra localității scoțiene Lockerbie și unul în Africa (atacul asupra zborului UTA 772, prăbușit în apropierea oazei Bilma Bilma, Niger, din Niger). Statele Unite, Marea Britanie și Franța au acuzat Libia de aceste acțiuni și au întreprins o serie de sancțiuni care să conducă la izolarea regimului libian.
În tot cursul anilor 1970-2000, Libia, sub conducerea lui Gaddafi a jucat un rol activ în viața continentului african, mai ales în Africa Neagră, în care a căutat să dețină un rol conducător. Ea a fost implicată în mișcări subterane și de gherilă sau în lovituri de stat - în regiuni diferite - Uganda, în Cornul Africii, în Liberia și Sierra Leone, în Ciad, Burkina Faso etc. De asemenea a sprijinit lupta contra regimului de apartheid din Africa de Sud. De asemenea liderul Libiei a încercat, după modelul politicii din trecut a lui Gamal Abdel Nasser și a Partidului Baas din Siria și Irak, să tindă spre unificarea țărilor arabe - astfel a încercat întemeierea de federații, dovedite efemere, cu Egiptul și Sudanul, apoi cu Tunisia și Algeria.
In martie 2001 Uniunea Africană, care a luat locul Organizației Unității Africane O.U.A. a fost întemeiată printr-o ceremonie care a avut loc în orașul libian Sirt.
După atentatele organizației al-Qaida din 11 septembrie 2001, și după lansarea de către SUA și aliații ei a războiului care a dus la răsturnarea regimului taliban în Afghanistan și cea a regimului lui Saddam Hussein în Irak, în anul 2003 guvernul libian și-a recunoscut până la urmă responsabilitatea pentru atentatul de la Lockerbie și pentru cel contra zborului UTA 772 a avionului francez pe teritoriul Africii, și a ajuns la acorduri prin care s-a angajat să acorde despăgubiri familiilor victimelor din cele două avioane. Ca rezultat, în ultimii ani au fost ridicate sancțiunile contra Libiei. Libia a fost vizitată în urma acestei cotituri diplomatice, de primul ministru britanic Tony Blair și de secretarul de stat american Condoleezza Rice, iar colonelul Gaddafi a beneficiat de o primire solemnă la Paris, unde și-a exprimat însă opoziția față de inițiativa președintelui Sarkozy a fondării unei Uniuni mediteraneene.
După ce mișcările populare au răsturnat conducătorii Egiptului și Tunisiei, vecinii săi de vest și est, Libia a experimentat un început de revoltă la scară largă pe 17 februarie 2011. Până la 20 februarie, neliniștea s-a răspândit până la Tripoli. Pe 21 februarie 2011, Saif al-Islam, fiul cel mai mare a lui Gaddafi, a vorbit la televiziune libiană de temerile sale că țara ar fragmentat și se înlocuiește cu „15 emirate islamic fundamentalist”, în cazul în care revolta a cuprins intregul stat. El a admis că „greșelile au fost făcute” reprimând recentele proteste și a anunțat planurile pentru o convenție constituțională, dar a avertizat că bogăția și prosperitatea economică a țării a fost recent la risc și au amenințat „râuri de sânge”, în cazul în care protestele continuă.
La 27 februarie 2011, Consiliul Național de Tranziție a fost stabilit. A fost condus de Mustafa Abdul Jalil, fostul ministru de justiție a lui Gaddafi. Rolul lui a fost de a administra zonele aflate sub control rebelilor. Aceasta a marcat primul efort serios de a organiza opoziția largă bazată pe regimului Gaddafi. În timp ce Consiliul s-a stabilt în Benghazi, a susținut Tripoli drept capitală. Hafiz Ghoga, un avocat al drepturilor omului, mai târziu a asumat rolul de purtător de cuvânt al Consiliului. La 10 martie 2011, Franța a devenit primul stat care a recunoscut oficial consiliul în calitate de reprezentant legitim al poporului libian.
La 19 martie 2011 a fost aprobată rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU, cu zece voturi pentru și cinci abțineri, fiind prevăzută o zonă de excludere aeriană asupra Libiei. China și Rusia s-au abținut de la vot, dar nu și-au folosit dreptul de veto pentru blocarea rezoluției.
După încheierea summit-ului de la Paris, aproximativ 20 de aeronave militare franceze au fost implicate în operațiunea declanșată de armata franceză în Libia, De asemenea, nave americane au lansat primele rachete asupra Libiei, iar un submarin britanic a lansat mai multe rachete Tomahawk spre artileria antiaeriană a Libiei.Război în Libia Rusia și China și-au exprimat regretul față de bombardamentele coaliției internaționale din Libia.După Rusia, și China își exprimă „regretul” față de intervenția militară internațională în Libia După câteva operațiuni militare împotriva orașelor controlate de guvernul socialist, ele sunt capturate și Gaddafi este ucis, marcând victoria revoluționarilor libieni, susținuți de NATO.
Politică
Libia este în prezent guvernată de Consiliul Național de Tranziție.
Districte
Libia a fost împărțită în trecut sub formă de guvernorate sau muhafazat, apoi se organizează teritoriul său în 25 de municipii sau baladiyat. Ulterior, țara a fost împărțită în 34 de sha'biyat. Apoi s-a restrâns la 22 de sha'biyat. thumb|Harta administrativă a Libiei (2007)