Nauru

Nauru, oficial Republica Naoero, este un stat insular situat în regiunea Micronezia, în Oceanul Pacific de Sud. Este singura țară din lume care nu are o capitală desemnată oficial, sediul guvernului fiind în districtul Yaren. Cel mai apropiat teritoriu locuit este Insula Banaba, aparținând Republicii Kiribati, aflată la aproximativ 300 km spre est. Cu o suprafață de numai 21 km², Nauru este cea mai mică țară insulară din lume, cea mai mică republică independentă și al treilea cel mai mic stat suveran, după Vatican și Monaco.

Insula a fost locuită inițial de populații microneziene și polineziene. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Nauru a fost anexată de Imperiul German și transformată în colonie. După Primul Război Mondial, a devenit un teritoriu sub mandatul Ligii Națiunilor, administrat în comun de Australia, Noua Zeelandă și Regatul Unit. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insula a fost ocupată de Imperiul Japonez (1942–1945), iar după război a trecut sub un sistem de tutelă al Organizației Națiunilor Unite, administrat de aceleași trei state. Nauru și-a obținut independența la 31 ianuarie 1968.

Nauru este o insulă coraligenă bogată în fosfați, ale căror zăcăminte aflate aproape de suprafață au făcut posibilă exploatarea lor pe scară largă. Mineritul fosfaților a început în 1907, odată cu activitatea companiei Pacific Phosphate Company, iar timp de mai multe decenii insula s-a numărat printre cei mai importanți exportatori mondiali ai acestei resurse. După independență, controlul asupra exploatării a fost preluat de Nauru Phosphate Corporation, ceea ce a adus statului venituri considerabile. La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, Nauru avea unul dintre cele mai ridicate venituri pe cap de locuitor din lume. Totuși, exploatarea intensivă a dus la epuizarea rezervelor de fosfați în anii 1980 și la degradarea gravă a mediului, aproximativ 80% din suprafața insulei devenind improprie agriculturii și locuirii.

Declinul industriei fosfaților a determinat guvernul să caute noi surse de venit. În anii 1990, Nauru a devenit cunoscut ca paradis fiscal și centru financiar offshore, fiind criticat pentru lipsa controalelor împotriva spălării banilor. Ulterior, sub presiunea comunității internaționale, autoritățile au adoptat reforme pentru combaterea acestor practici.

Din 2001, în cadrul politicii australiene privind migrația, Nauru a găzduit un centru de procesare a solicitanților de azil interceptați de Australia pe mare. Funcționarea acestui centru a reprezentat o sursă importantă de venit pentru economia nauruană, dar a fost, de asemenea, subiectul unor controverse și critici din partea organizațiilor pentru drepturile omului.

Între decembrie 2005 și septembrie 2006, Nauru a fost parțial izolat de restul lumii după suspendarea activității companiei aeriene naționale Air Nauru, singurul operator care asigura zboruri regulate către insulă. În această perioadă, accesul în țară s-a realizat aproape exclusiv pe cale maritimă. Compania și-a reluat ulterior activitatea sub denumirea Our Airline, beneficiind de sprijin financiar din partea Taiwanului.

La 15 decembrie 2009, Nauru a recunoscut independența autoproclamatei Republici Abhazia, iar în ziua următoare a recunoscut și Osetia de Sud, două teritorii separatiste revendicate de Georgia. Potrivit mai multor rapoarte, aceste recunoașteri au fost urmate de acordarea unui ajutor financiar din partea Federației Ruse, estimat la aproximativ 50 de milioane de dolari americani . La 29 iulie 2026, Nauru și-a retras recunoașterea celor două teritorii și, în prezent, recunoaște integritatea teritorială a Georgiei.

Istorie

thumb|200px|left|Un războinic nauruan în 1880 Nauru a fost la început locuită de populații microneziene și polineziene în urmă cu cel puțin 3.000 de ani. Existau în mod tradițional 12 triburi sau clanuri pe Nauru, triburi care sunt reprezentate de cele 12 colțuri ale stelei de pe steagul țării. Nauruanii își trasau descendența după mamă. Nauruanii își asigurau existența culegând nuci de cocos și fructe de pandanus, prindeau pești ibija tineri, îi aclimatizau în apa dulce și îi creșteau în Laguna Buada, furnizând o sursă suplimentară de hrană.McDaniel, C. N. and Gowdy, J. M. Paradise for Sale. Tipografia Universității California, 2000, ISBN 0-520-22229-6, pp. 13–28.

Căpitanul britanic John Fearn, un vânător de balene, a devenit primul vestic ce a vizitat insula în 1798, numind-o Insula Plăcută. De prin anii 1830, nauruanii au avut contact cu europenii prin vânătorii de balene care acostau pe insulă pentru a-și reface proviziile. În acești ani veneau să locuiască pe insulă dezertori și marinari. Băștinașii au făcut comerț cu aceștia, oferind hrană la schimb cu băuturi alcoolice (vin de palmier) și arme de foc; armele au fost folosite în timpul războiului de 10 ani dintre triburile de pe insulă care a început în 1878, iar până în 1888, populația a fost redusă de la 1400 la 900 de locuitori.

Perioada colonială 170px|thumb|Nauru anexată în 1888 de Germania. Insula a fost anexată de Germania în 1888 și introdusă în protectoratul german al Insulelor Marshall; au numit insula Nawodo sau Onawero. Sosirea nemților a încheiat războiul; schimbările sociale aduse de război au instaurat regii drept conducători ai insulei, cel mai cunoscut fiind Regele Auweyida. Misionarii creștini din Insulele Gilbert au ajuns de asemenea pe insulă în 1888.Ellis, A. F. Ocean Island and Nauru - their story. Angus and Robertson Limited, 1935, pp. 29–39. Nemții au condus Nauru timp de aproape 3 decenii.

Fosfații au fost descoperiți pe insulă în 1900 de prospectorul Albert Ellis, iar compania Pacific Phosphate a început exploatarea rezervelor în 1906 în acord cu Germania; au exportat primele încărcături în 1907.Ellis, A. F. Ocean Island and Nauru - their story. Angus and Robertson Limited, 1935, pp. 127–139. După izbucnirea Primului Război Mondial, insula a fost capturată de forțele australiene în 1914. După război, Liga Națiunilor a încredințat Nauru Australiei sub mandat; Regatul Unit și Noua Zeelandă au fost și acestea puteri co-mandatare.Cain, Timothy M., comp. „Nauru.” The Book of Rule. Prima ediție, un volum, New York: DK Inc., 2004.Înțelegere între Australia, Noua Zeelandă și Regatul Unit în privința Naurului. Accesat la data de 10 februarie 2009. Cele trei guverne au semnat Acordul Insulei Nauru în 1919, creând un departament cunoscut ca British Phosphate Commission (BPC) (Comisia Britanică a Fosfatului), care a preluat drepturile asupra exploatării fosfaților.

Al Doilea Război Mondial right|thumb|220px|Insula Nauru bombardată de avioanele B-24 Liberator ale Seventh Air Force ale Statelor Unite. Forțele japoneze au ocupat insula pe 26 august 1942.Lundstrom, John B., The First Team and the Guadalcanal Campaign, Tipografia Institutului Naval, 1994, pag. 175. Japonezii au construit un aerodrom pe insulă care a fost bombardat în martie 1943, ceea ce a împiedicat aprovizionarea cu hrană a insulei. Japonezii au deportat 1.200 de nauruani ca muncitori pe Insula Chuuk, dintre care 463 au murit.Haden, J. D. Nauru: un teren de mijloc în Al Doilea Război Mondial , Pacific Magazine, 2000. Accesat la data de 1 septembrie 2008. Insula a fost eliberată pe 13 septembrie 1945 când nava australiană de război HMAS Diamantina s-a apropiat de insulă, iar trupele japoneze au fost înconjurate. BPC a făcut aranjamentele pentru repatrierea nauruanilor din Chuuk, aceștia fiind aduși pe Nauru de nava BPC Trienza în ianuarie 1946.Garrett, J. Island Exiles. ABC, 1996, ISBN 0-7333-0485-0, pp. 176–181. În 1947, Națiunile Unite au aprobat Australiei, Noii Zeelande și Regatului Unit un nou mandat asupra insulei.

Independența Nauru și-a căpătat autonomia în ianuarie 1966, iar după o perioada de doi ani de convenție constituțională, a devenit în 1968 stat independent, condus de președintele fondator Hammer DeRoburt. În 1967, oamenii din Nauru au achiziționat activele comisarilor British Phosphate și în iunie 1970, controlul a trecut către corporația deținută de localnici, Nauru Phosphate Corporation. Veniturile din exploatarea fosfaților au adus Nauru pe unul din primele locuri din Pacific în ceea ce privește standardul de viață, iar venitul pe cap de locuitor pe unul din primele locuri în lume.Nauru încearcă să-și recâștige avuția pierdută, Nick Squires, BBC News Online, 15 martie 2008. Accesat la data de 1 septembrie 2008.

În 1989, țara a deschis o acțiune juridică împotriva Australiei la Curtea Internațională de Justiție din cauza acțiunilor acestei țări din timpul administrației australiene a Naurului, în particular, împotriva incapacității Australiei de a remedia daunele aduse mediului înconjurător de exploatarea fosfaților.Highet, K and Kahale, H. Certain Phosphate Lands in Nauru. The American Journal of International Law, 1993, 87:282–288. Acțiunea a condus la o înțelegere de reabilitare a zonelor afectate. Diminuarea rezervelor de fosfați a dus la un declin economic în Nauru și la creșterea instabilității politice de la mijlocul anilor 1980. Nauru a avut 17 schimbări de guverne între 1989 și 2003.Departamentul Australian al Afacerilor Externe și Comerțului. Raportul de țară al Republici Nauru - noiembrie 2005 . Accesat la data de 1 septembrie 2008. Între 1999 și 2003, după o serie de voturi de neîncredere urmate de alegeri anticipate, două persoane, René Harris și Bernard Dowiyogo, au condus alternativ țara. Dowiyogo a murit în timpul mandatului, în martie 2003, și Ludwig Scotty a fost ales președinte. Scotty a fost reales pentru încă un mandat în octombrie 2004. După un vot de neîncredere dat de către Parlament împotriva președintelui Scotty la 19 decembrie 2007, Marcus Stefan a devenit președinte.

În ultima vreme, o proporție semnificativă venitului țării a fost sub formă de ajutor din partea Australiei. În 2001, MV Tampa, o navă norvegiană care a salvat 433Bulletin publică pentru ultima dată. Accesat la data de 10 februarie 2009. de refugiați (din diverse țări printre care și Afganistan) dintr-o barcă lungă de 20 de metri naufragiată, a încercat să acosteze în Australia, dar a fost deviată către Nauru, ca parte a „Soluției Pacificului”. Nauru a operat centrul de detenție pentru refugiați în schimbul ajutorului australian. Prin noiembrie 2005, doar doi refugiați, Sagar Mohammed și Muhammad Faisal, au rămas pe Nauru din acest prim transport trimis acolo în 2001,Ultimii doi solicitanți ai Naurului pentru azilul politic resimt presiunea. Gordon, M, The Age, 5 noiembrie 2005. Accesat la data de 1 septembrie 2008. iar Sagar s-a stabilit acolo definitiv la începutul lui 2007. Guvernul australian a trimis mai multe grupuri de solicitanți de azil politic în Nauru la sfârșitul lui 2006 și la începutul lui 2007.Centrul de detenție din Nauru costă 2m de dolari pe lună, ABC News Online, 12 februarie 2007. Accesat la data de 1 septembrie 2008. La sfârșitul lunii ianuarie 2008, în urma deciziei Australiei de a închide centrul pentru refugiați, Nauru a anunțat că va solicita un ajutor nou ajutor pentru a putea ușura consecințele prăbușirii economiei.Nauru solicită o înțelegere privind ajutorul după închiderea taberei, ABC News Online, 31 ianuarie 2008. Accesat la data de 1 septembrie 2008.

Politică