Arta românească în secolele al XIX-lea și al XX-lea

Arta românească în secolele XIX și XX dezvăluie transformările apărute în arhitectură, pictură și sculptură, datorită diverselor curente occidentale ce aduceau aerul modernist și în România. Astfel în arhitectură, neoclasicismul, clasicismul, eclectismul sau linia națională sunt curente ce aduc elemente noi în construcția clădirilor pentru a le da o înfățișare cât mai plăcută. Pot fi amintiți arhitecți de seamă precum: Ion Mincu, Petre Antonescu, Alexandru Orăscu și alții. Sculptura aduce elemente noi, moderniste, prin schimbarea stilului de lucru și al viziunii artistice, fiind realizate numeroase capodopere artistice. Diferiți sculptori realizează sculpturi în piatră, lemn sau modelaj precum: Karl Storck, Carol Storck, Ion Georgescu, Wladimir Hegel, Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși, Ion Vlasiu, Pavel Bucur, Ion Jalea ori Ovidiu Maitec, Constantin Popovici și Ion Irimescu. Pictura aduce o întreagă paletă de schimbări, majoritatea pictorilor români făcându-și studiile la Paris, la München sau în București, încearcând să-și definească propriul stil de lucru prin îmbinarea elementelor modernismului cu cele ale tradiționalismului. În domeniul picturii s-au remarcat mulți artiști români cum ar fi: Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Max H. Maxy, Camil Ressu, Iosif Iser, Victor Brauner, Ion Țuculescu, Aurel Ciupe, Corneliu Baba și alții.

Arta în secolul al XIX-lea Ca și în țările din sud-estul Europei, pe teritoriul României la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se resimte influența culturii bizantine. Îndeosebi în Moldova și Țara Românească, această cultură se dezvoltă mai rapid. Spre deosebire de cele două țări românești, în Transilvania sunt prezente influențe ale curentelor artistice provenite din zona Europei centrale. Astfel, întâlnim influențe și chiar putem vorbi de arta romanică, gotică, renascentistă, sau barocă. În secolul al XIX-lea, numit și „secolul națiunilor”, datorită noilor condiții politice, se pune accent pe legăturile cu Occidentul și astfel, se produce trecerea de la epoca medievală la epoca modernă. Pe teritoriul României, multă vreme au coexistat elementele orientale și occidentale, dând artei românești o imagine pitorească. România face legături directe și cu țări precum Franța și Italia de unde tinerii ce merg să studieze, aduc idei noi ce vor fi puse în practică în timpul revoluției din 1848. Atât Occidentul, cât și Orientul aduc schimbări accelerate determinând un efort de sincronizare a culturii și artei românești cu țările din aceste locuri. Asimilarea în ritm accelerat a schimbărilor în arta și cultura românească, au dat naștere unor fenomene specifice cum ar fi așa-zisa „ardere a etapelor” în care, anumite curente se succed într-un ritm rapid fără a mai urma evoluția normală. V. Florea, în lucrarea „Arta românească modernă”, afirmă în legătură cu acest fenomen:

Dintre curentele artistice de proveniență din Apus, primul curent va fi neoclasicismul, chiar dacă uneori va avea influențe ale academismului. După apariția neoclasicismului, își vor mai face simțită prezența și alte curente occidentale, diminuând simțitor decalajul în timp față de arta Apusului. Arhitectura Neoclasicismul Chiar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea neoclasicismul, este prezent punându-și amprenta în edificii religioase, care adaptează elemente decorative specifice clasicismului pe structuri de tip bizantin. Aceste influențe se observă și în cadrul arhitecturii caselor boierești. După anul 1830, construcția de edificii mari se accentuează, dar din lipsă de specialiști se apelează la arhitecți străini. Clădirea Universității București, a fost construită în stil neoclasic la fel ca Grand Hôtel du Boulevard de primul arhitect român important, Alexandru Orăscu, acesta terminându-și studiile în Germania. Primele cursuri de arhitectură, vor fi predate la Iași și la București.

Eclectismul Numeroși arhitecți francezi, formați în spiritul eclectismului au realizat în București un număr mare de construcții, ce aveau un aer parizian, de aici provenind și supranumele lui de „micul Paris”. Exemple de arhitectură eclectică pot fi: Palatul Băncii Naționale, 1885 (arhitect C. Bernard și A. Galleron), Palatul CEC, 1900, (arhitect Paul Gottereau), toate din București. Specific sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX e stilul eclectic (care combină elemente luate din renascentiste, baroce, rococo și neoclasice).

Neoromânismul

La sfârșitul secolului XIX, în paralel cu arhitectura neoclasică și cea eclectică, se afirmă și arhitectura veche românească, valorificându-se tradițiile arhitecturale românești. Linia națională a fost inițiată de Ion Mincu, aceasta fiind numită și stil neoromânesc. Ion Mincu, îmbină în mod armonios, elemente din arhitectura noastră medievală, punând accent pe pridvorul cu arcade sau arcaturile în acoladă, elemente ce pot fi observate la Casa Lahovari (1884-1886), Bufetul de la Șosea (1892) sau Școala Centrală de fete (1890), toate fiind construite în București. Un alt arhitect român, Petre Antonescu va continua stilul lui Ion Mincu. Acesta a creat clădirea primăriei din București sau Palatul Administrativ din Craiova. Stilul lui I. Mincu este preluat de o serie de arhitecți care pun în valoare elementele ornamentale din stilul brâncovenesc, aceștia fiind: Grigore și Cristofi Cerchez, Nicolae Ghica–Budești sau I. Socolescu.

Art Nouveau

Construcții Art Nouveau, stil specific aniilor 1900 se pot găsi în Transilvania, având influențe ale secesionismului vienez, exemple putând fii: Palatul Culturii din Târgu Mureș terminat în 1913 (de arhitecții Jacab Dezso și Marcel Komor). Curentul Art Nouveau francez, va fi mai prezent în fostul regat, unde putem întâlni ce exemple Hotelul Athenée Palace și Cazinoul din Constanța.

Sculptura

Sculptura în arta medievală românească pune accent pe decorațiuni. După mijlocul secolului al XIX-lea, se dezvoltă în România sculptura ronde-bosse. Karl Storck, german la origine se stabilește în București și având un stil neoclasic, realizează o operă variată, remarcându-se în portretistică („portretul lui Theodor Aman”) dar realizând și numeroase monumente, cum ar fi: „Domnița Bălașa”, „Spătarul Mihail Cantacuzino” (București). Acest sculptor are o contribuție deosebită în ceea ce privește începuturile învățământului academic, predând la catedra de sculptură din București. Fiul său, Carol Storck fiind elevul acestuia, își va continua studiile în Italia și Statele Unite ajungând astfel la un nivel profesional de invidiat. Carol Storck creează portrete („B. P. Hasdeu”), alegorii („Progresul”, „Electricitatea”), și sculptură monumentală („Carol Davilla”).

Ion Georgescu, fiind și el elev al Școlii de Arte Frumoase din București, realizează portrete într-un mod realist datorită unor vaste cunoștințe anatomice(„Actorul Mihail Pascaly”), dar are și înclinații spre romantism („Copiliță rugându-se”). Acesta are realizări și în domeniul sculpturii monumentale, creând statuia lui „Gheorghe Lazăr” din Piața Universității din București și statuia lui „Gheorghe Asachi” de la Iași, dar și figuri alegorice precum „Justiția” și „Agricultura” de la Banca Națională din București. Un oponent al neoclasicismului lui Georgescu este Ștefan Ionescu-Valbudea, ce pune accent pe anatomia umană, caracterizată prin forță și dramatism. Dintre lucrările sale se remarcă „Mihai Nebunul” și „Speriatul” fiind tratate cu un modelaj nervos, anticipând opera îndrăzneață a lui Paciurea.

Un alt sculptor, Wladimir Hegel de origine poloneză, stabilit în București realizează câteva lucrări importante printre care se numără și „Monumentul pompierilor din Dealul Spirii” din București. Acesta, în calitate de profesor îi va avea ca elevi pe Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși.

Pictura

La începutul secolului al XIX-lea, își face simțită prezența tradiția occidentală și pe meleagurile românești. În pictură această tradiție este confirmată prin numărul mare de portrete. La sfârșitul secolului al XVIII-lea pictorii se diferențiază de vopsitorii de tot felul, astfel ei sunt numiți „zugravii de subțire” iar ceilalți „zugravii de gros”. Pictorii de pe meleagurile României provin din rândul iconarilor, al foștilor pictori de biserici sau din pictorii străini experimentați în țările de unde provin. Portretele realizate de „zugravii de subțire” sunt hieratice, prezentând naivități de desen și în general convenționalism. Spre deosebire de pictură, arta grafică este mai detailată insistând pe realizarea detaliului în vestimentație, fie orientală sau occidentală. Lucrările realizate în această perioadă erau în mare parte anonime deoarece, autorii nu își puneau semnătura neavând conștiința paternității artistice. Se fac remarcați la începutul secolului al XIX-lea pictori ca Nicolae Polcovnicul(„Autoportret”), Ion Baromir, Eustatie Altini îmbrățișând neoclasicismul vienez și având calități de colorist, Giovanni Schiavoni stabilit o perioadă la Iași realizează chipul unui personaj, cum este „Vornicul Burada”, stăpânind foarte bine știința clarobscurului. Un merit deosebit îl are un alt reprezentant al școlii italiene pe nume Niccolò Livaditti ce introduce și la noi portretul de grup („Familia Vornicului Alecsandri”). Cehul Anton Chladek lucrează portrete folosind o tehnică miniaturală, dar este cunoscut și prin faptul că va avea printre ucenicii săi și pe Nicolae Grigorescu.

În prima jumătate a secolului XIX, în domeniul învățământului artistic, apar și în România, primele inițiative. Astfel, Gheorghe Asachi inaugurează „clasul de zugrăvie” de la Academia Mihăileană din Iași recomandându-le pictorilor, realizarea „tabloanelor istorice”. La Colegiul „Sfântul Sava” din București, la catedra de desen se află Carol Valstain ce a realizat „Portret în albastru” stabilind o armonie de tonuri reci. În anul 1848 în momentele de entuziasm ale revoluției, pictura românească fiind influențată de romantism, trece printr-o schimbare la nivelul transmiterii mesajului artistic. Alt pictor este și Constantin Daniel Rosenthal ce va fi cunoscut prin realizarea tabloului alegoric „România revoluționară”, creând „o figură eroică, nobilă și blândă” sursa citării necesară. Ion Negulici, renumit în arta portretului („N. Bălcescu”, „C. A. Rossetti”) realizează o lucrare deosebită prin prospețimea culorilor numită „Bărăția din Câmpulung”. Barbu Iscovescu printre lucrările sale cele mai cunoscute, întâlnim și portretele unora dintre conducătorii revoluției cum ar fi „Avram Iancu”.

Academismul