Războiul greco-italian (în limbile elenă: Ελληνοϊταλικός Πόλεμος Ellēnoїtalikós Pólemos ori Πόλεμος του Σαράντα Pólemos tou Saránda, "Războiul din '40", italiană: Guerra di Grecia) a fost un conflict armat dintre Italia și Grecia, care s-a desfășurat între 28 octombrie 1940 și 23 aprilie 1941. Acest război a marcat începutul Campaniei din Balcani a celui de-al Doilea Război Mondial. Începând cu data de 6 aprilie 1941, Germania Nazistă a intervenit în război, acest conflict fiind cunoscut ca Bătălia Greciei.
Politica regională
Motivele războiului se găsesc în politica expansionistă a regimului fascist italian al lui Benitto Mussolini. După venirea la putere a lui Hitler în Germania, Mussolini a început să fie invidios pe succesele aliatului său și a încercat să dovedească că și Italia este capabilă să obțină succese asemănătoare pe arena internațională. Italia a ocupat Albania în primăvara anului 1939 și câteva posesiuni britanice din Africa, (în principal Somalia Britanică în vara anului 1940). Italia nu a reușit însă să obțină succese militare de proporția celor ale Germaniei. În plus, Mussolini dorea să reafirme dominația italiană în Balcani, dominație amenințată de acțiunile Germaniei, (de exemplu, România intrase în sfera de interese germană, după ce acceptase protecția Reichului în zona petrolieră din jurul Ploieștiului), dar și să cucerească baze pe care să le folosească în atacurile împotriva bazelor bazelor britanice din estul Mediteranei.
Pe 28 octombrie 1940, după ce dictatorul grec Ioannis Metaxas a respins ultimatumul italian, forțele italiene au invadat Grecia. Armata elenă a contraatacat și i-a forțat pe invadatori să se retragă, iar, pe la mijlocul lunii decembrie, grecii au reușit să ocupe aproape un sfert din Albania. În martie 1941, ofensiva organizată de italieni a eșuat.Buell, 2002, p. 76 La începutul lunii aprilie, germanii au intervenit în favoarea aliaților lor. Începând cu 12 aprilie, armata elenă a început să se retragă din Albania pentru a nu fi încercuită de atacurile combinate italo-germane. Totuși, pe 20 aprilie, armata greacă din Epir a capitulat în fața germanilor, iar pe 23 aprilie 1941 a fost semnat un armistițiu care a pus capăt războiului.
Victoria grecilor în faza inițială a războiului (octombrie 1940) a fost prima victorie terestră aliată din cel de-al Doilea Război Mondial și a ajutat la îmbunătățirea moralului în toată Europa ocupată.
Există istorici militari care apreciază că acest război a avut o influență decisivă asupra întregului război mondial, germanii fiind nevoiți să amâne Operațiunea Barbarossa de invadare planificată a Uniunii Sovietice, pentru a veni în ajutorul Italiei. Această amânare a făcut ca atacul german din URSS să se desfășoare în condițiile iernii grele rusești, ceea ce a dus în cele din urmă la înfrângerea suferită în fața porților Moscovei.
Contextul general Relațiile greco-italiene la începutul secolului al XX-lea
Încă de la unificarea țării, Italia a dorit să capete statutul de „mare putere” și să câștige hegemonia în bazinul mediteranean. Mai târziu, în timpul regimului fascist, crearea unui nou Imperiu Roman, (în care ar fi fost inclusă și Grecia), a devenit unul dintre obiectivele lui Mussolini.
Încă din primele decenii ale secolului, Albania și Insulele Dodecaneze au devenit scena luptei dintre interesele italiene și cele elene. Albania fusese încă de la înființare un protectorat italian. În același timp, Grecia pretindea ocuparea zonei din sudul Albaniei (Epirul Nordic), unde locuia o importantă comunitate elenă. Italia ocupase, după războiul italo-turc din 1912, insulele din sud-estul Mării Egee – Insulele Dodecanez, locuite de o populație compact elenă. Deși în 1919 italienii promiseseră cedarea insulelor după semnarea acordurilor Venizelos-Tittoni, ei au revenit mai apoi și au refuzat să-și respecte angajamentele. Între cele două țări avuseseră loc o serie de confruntări armate după ocuparea Anatoliei, iar Italia s-a plasat de partea naționaliștilor turci în timpul războiului greco-turc din 1919-1922. Noul guvern fascist al lui Mussolini s-a folosit de pretextul uciderii unui general italian la granița greco-albaneză pentru a bombarda și ocupa insula Corfu, cea mai importantă insulă din Arhipelagul Ionian. Aceste insule fuseseră guvernate de Republica Veneției până la sfârșitul secolului al XVIII-lea și reocuparea lor era unul dintre obiectivele expansionismului italian. A urmat o perioadă de normalizare a relațiilor dintre cele două țări, în mod special în timpul guvernării premierului Eleftherios Venizelos (1928-1932), perioadă care a culminat cu semnarea unui „Tratat de prietenie” dintre cele două țări pe 23 septembrie 1928.
Premierul grec Venizelos a făcut eforturi mari pentru normalizarea relațiilor țării sale cu vecinii. După semnarea „Tratatului de prietenie greco-turc” din 1930 și a Pactului Balcanic din 1934, amenințarea din partea Turciei, inamicului tradițional al Greciei, a dispărut. Albania era prea slabă pentru a fi o amenințare, iar Regatul Iugoslaviei, deși a mai făcut periodic presiuni pentru proclamarea unei „zone libere” la Salonic, a păstrat relații bune cu Grecia. În plus, ambele țări se simțeau amenințate de Bulgaria și revizionismul ei. Pretențiile bulgare asupra Traciei apusene a fost o amenințare continuă la adresa securității Greciei în deceniile al treilea și al patrulea. De aceea, atunci când la putere a venit Ioannis Metaxas în 1936, s-au făcut planuri pentru reorganizarea forțelor armate naționale și pentru construirea unei linii fortificate defensive de-a lungul frontierei greco-bulgare. Această linie a fost construită și a fost botezată în cinstea liderului de la Atena Linia Metaxas. În anii care au urmat, armata a beneficiat de mari sume de bani pentru modernizare. Guvernul elen a achiziționat arme noi pentru cele trei ramuri ale forțelor sale militare. Totuși, principalele comenzi de armament făcute în străinătate în 1938 și 1939 au fost onorate doar parțial. Au fost făcute planuri complexe de mobilizare și au fost rechiziționate stocuri importante de hrană și alte provizii necesare în caz de război, stocate în mai multe depozite militare în toate regiunile țării.
Evenimentele diplomatice și militare în perioada 1939-1940
Pe 7 aprilie 1939, trupele italiene au ocupat Albania, devenind astfel vecinul Greciei. Această acțiune a făcut ca britanicii și francezii să ofere garanții de securitate și teritoriale Greciei. Invazia italiană a Albaniei a oprit desfășurarea oricăror altor planuri ale grecilor, fiind declanșate preparativele pentru un atac italian care părea iminent. Odată cu declanșarea luptelor celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Metaxas a încercat să-și mențină țara în afara conflictului. În timp însă, poziția premierului grec Metaxas a devenit progresiv mai apropiată de cea a Regatului Unit, atitudinea aceasta fiind încurajată de regele George al II-lea, un anglofil convins. În mod ironic, Metaxas era la rândul lui un germanofil, care pusese bazele de-a lungul timpului unor legături economice foarte puternice cu Reichul lui Hitler.
La scurtă vreme după capitularea Franței, Mussolini și-a îndreptat atenția asupra Greciei. În data de 3 iulie 1940, ginerele lui Mussolini și totodată ministrul de externe italian Galeazzo Ciano nota în jurnalul său: „...Vasele britanice, poate chiar și avioanele, sunt adăpostite și realimentate în Grecia. Mussolini este furios. El a luat hotărârea să acționeze” Pe 11 august a fost luată decizia: „Mussolini continuă să vorbească despre un atac fulgerător în Grecia pe la sfârșitul lunii septembrie”. În același timp, planul original italian de atacare a Iugoslaviei a fost abandonat, parțial datorită opoziției Germaniei, parțial datorită lipsei de mijloacelor de transport necesare.Knox, 2000, p. 79
Pe 12 octombrie 1940, Germania a ocupat câmpurile petroliere românești. Această acțiune, despre care nu a fost informat din timp, l-a înfuriat pe Mussolini. El a considerat inițiativa germană ca pe o implicare a Germaniei în sud-estul Europei, o zonă pe care Italia o considera ca sfera sa exclusivă de influență. Trei zile mai târziu, Il Duce a convocat o ședință la Roma a factorilor responsabili pentru a discuta asupra atacului împotriva Greciei. Numai șeful Marelui Stat Major, mareșalul Pietro Badoglio, a ridicat obiecțiuni împotriva atacului, declarând că armata are nevoie de cel puțin 20 de divizii apte de luptă care să fie folosite la atac, dar comandantul trupelor italiene din Albania, generalul locotenent Sebastiano Visconti Prasca, a afirmat că este nevoie de doar trei divizii în prima fază a atacului (cucerirea Epirului). Mussolini a fost reasigurat de colaboratorii săi că războiul cu Grecia va fi o campanie de cel mult două săptămâni, iar ministrul de externe Ciano, (care declarase că invazia se poate baza pe o serie de personalități elene coruptibile), a primit sarcina să găsească un casus belliBuell, 2002, p. 52. În săptămâna următoare, țarul Boris al III-lea a fost invitat să participe la invazia împotriva Greciei, dar conducătorul Bulgariei a refuzat să-și implice țara în război.
În Italia a fost lansată o campanie propagandistică împotriva Greciei și au fost întreprinse o serie de acte de provocare, așa precum au fost zborurile neautorizate în spațiul aerian elen sau atacurile aeriene împotriva vaselor grecești. Punctul culminant al provocărilor a fost atins în momentul în care a fost torpilat crucișătorul ușor elen Elli de către un submarin italian în portul Tinos pe 15 august 1940 (sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului). În ciuda evidențelor, care demonstra responsabilitate italienilor, guvernul grec a anunțat că atacul a fost declanșat de un submarin a cărui naționalitate este necunoscută. Deși în acest fel au fost păstrate aparențele neutralității, populația Greciei era conștientă cine a fost adevăratul făptaș.Buell, 2002, p. 54.
Ultimatumul italian și reacția elenă upright|thumb|Premierul grec Ioannis Metaxas În dimineața zilei de 28 octombrie 1940, ambasadorul italian la Atena, Emmanuelle Grazzi, i-a înmânat lui Metaxas un mesaj ultimativ din parte lui Mussolini. În acest mesaj, Il Duce pretindea libera trecere a trupelor italiene prin Grecia către „puncte strategice” nespecificate din interiorul țării. Grecia menținuse relații prietenești cu Germania Nazistă, în special în domeniul economic și premierul s-a așteptat poate la o reacție în sprijinul țării sale din partea aliatului Italiei. Metaxas a respins ultimatumul cu cuvintele „Alors, c'est la guerre” („Atunci, e război!”). Dorința grecilor de a rezista a putut fi rezumată într-un singur cuvânt: Οχι (Ohi), „Nu” în limba greacă. După numai câteva ore, armata italiană a declanșat atacul împotriva Greciei, din bazele deținute în Albania.