Armistițiul din 11 noiembrie 1918 sau Armistițiul de la Compiègne a fost armistițiul care a pus capăt luptelor terestre, navale și aeriene din Primul Război Mondial dintre Antantă și ultimul său adversar rămas, Imperiul German.

A fost semnat într-un vagon de cale ferată din pădurea Compiègne, în apropierea orașului Compiègne. Anterior fuseseră încheiate armistiții cu Bulgaria, Imperiul Otoman și Austro-Ungaria. Acesta a fost încheiat după ce guvernul german a transmis un mesaj președintelui american Woodrow Wilson pentru negocierea condițiilor pe baza unui discurs recent al acestuia și a celor „Paisprezece puncte” enunțate anterior, care au constituit ulterior baza capitulării germane la Conferința de Pace de la Paris, desfășurată în anul următor.

Armistițiul a fost convenit oficial la ora 5:00 dimineața de comandantul suprem aliat, mareșalul francez Ferdinand Foch, acesta a intrat în vigoare la ora 11:00, ora Parisului, la 11 noiembrie 1918 și a marcat o victorie a Antantei și o înfrângere a Germaniei, deși nu o capitulare formală.miniatura|Wagon de l'ArmisticeCondițiile efective, redactate în mare parte de Foch, prevedeau încetarea ostilităților pe Frontul de Vest, retragerea forțelor germane de la vest de Rin, ocuparea Renaniei și a capetelor de pod de mai la est de către Antantă, conservarea infrastructurii, predarea aeronavelor, navelor de război și a materialului militar, eliberarea prizonierilor de război aliați și a civililor internați, plata ulterioară a reparațiilor, neeliberarea prizonierilor germani și menținerea blocadei navale împotriva Germaniei. Armistițiul a fost prelungit de trei ori, în timp ce continuau negocierile pentru tratatul de pace. Tratatul de la Versailles, semnat oficial la 28 iunie 1919, a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Luptele au continuat până la ora 11:00 în ziua de 11 noiembrie 1918, iar 2.738 de oameni au murit în ultima zi a războiului.Persico (2005)

Context istoric miniatura|Prizonieri de război germani capturați în apropiere de Amiens la sfârșitul lunii august 1918.

Situația înrăutățită a Germaniei Situația militară a Puterilor Centrale se deteriorase rapid după bătălia de la Amiens de la începutul lunii august 1918, care a provocat retragerea germană spre Linia Hindenburg și pierderea câștigurilor obținute în ofensiva de primăvară a Germaniei.Lloyd 2014, p. 97 Înaintarea Aliată, cunoscută ulterior sub numele de Ofensiva de 100 de zile, a intrat într-o nouă etapă la 28 septembrie, când un atac masiv americano-francez a deschis ofensiva Meuse–Argonne, în timp ce mai la nord britanicii se pregăteau să atace la Canalul Saint-Quentin, amenințând cu o amplă manevră de încercuire.Mallinson 2016, p. 304

Între timp, Imperiul Otoman era aproape de epuizare, Austro-Ungaria se afla în haos, iar pe frontul macedonean rezistența armatei bulgare se prăbușise, ceea ce a dus la Armistițiul de la Salonic din 29 septembrie.Mallinson 2016, pp. 308–309 Odată cu ieșirea Bulgariei din război și victoria italiană în bătălia de la Vittorio Veneto, drumul spre o invazie a Germaniei din sud, prin Austria, devenise deschis. În Germania, penuria alimentară cronică provocată de blocada aliată genera tot mai multă nemulțumire și dezordine.Mallinson 2016, p. 306 Deși moralul de pe frontul german rămânea încă rezonabil, pierderile de pe câmpul de luptă, rațiile de foamete și gripa spaniolă provocaseră o criză severă de efective, iar recruții disponibili erau epuizați de război și demoralizați.Lloyd 2014, pp. 9–10

Telegramele din octombrie 1918 și negocierile interaliate stanga|miniatura|Hindenburg, Kaiserul Wilhelm și Ludendorff în timpul unei discuții la Cartierul General din castelul Pleß. La 29 septembrie 1918, Marele Comandament al Armatei Germane, aflat la Cartierul General Imperial de la Spa, în Belgia ocupată, i-a comunicat împăratului Wilhelm al II-lea și cancelarului imperial, contele Georg von Hertling, că situația militară a Germaniei era fără ieșire. Generalul Erich Ludendorff, intendent general, a susținut că nu mai putea garanta menținerea frontului nici măcar pentru încă două ore. El a afirmat că prăbușirea Bulgariei însemna că trupele destinate Frontului de Vest trebuiau redirecționate în Balcani și că acest fapt „schimbase fundamental situația în raport cu atacurile lansate pe Frontul de Vest”. Ca urmare, Ludendorff a cerut să fie adresată imediat Antantei o solicitare de încetare a focului.

În plus, el a recomandat acceptarea principalelor cereri formulate de președintele american Woodrow Wilson, inclusiv democratizarea guvernului imperial, în speranța obținerii unor condiții de pace mai favorabile. Astfel, Ludendorff urmărea și să salveze prestigiul Armatei Imperiale Germane și să transfere răspunderea pentru capitulare și consecințele ei asupra partidelor democratice și asupra Reichstagului. La 1 octombrie, el le-a spus ofițerilor din statul său major: „Acum trebuie să se întindă în patul pe care ni l-au făcut.”Axelrod 2018, p. 260

La 3 octombrie 1918, prințul Maximilian de Baden a fost numit cancelar al Germaniei,Șeful guvernului. Germania era, și a rămas până astăzi, un stat federal. Statele componente aveau propriii lor regi și propriii lor prim-miniștri. Kaiserul era și rege al Prusiei, cel mai mare stat, iar cancelarul imperial era aproape întotdeauna și prim-ministru al Prusiei. în locul lui Georg von Hertling, pentru a negocia un armistițiu. După lungi discuții cu împăratul și evaluări ale situației politice și militare din Reich, la 5 octombrie 1918 guvernul german a trimis un mesaj lui Wilson pentru negocierea condițiilor pe baza unui discurs recent al acestuia și a celor „Paisprezece puncte” formulate anterior.

În cele două schimburi de note care au urmat, aluziile lui Wilson „nu au reușit să transmită ideea că abdicarea Kaiserului era o condiție esențială pentru pace. Oamenii de stat de frunte ai Reichului nu erau încă pregătiți să ia în considerare o asemenea posibilitate monstruoasă.”Czernin 1964, p. 7 Ca precondiție pentru negocieri, Wilson a cerut retragerea Germaniei din toate teritoriile ocupate, încetarea războiului submarin și abdicarea Kaiserului, scriind la 23 octombrie: „Dacă Guvernul Statelor Unite trebuie să trateze acum cu stăpânii militari și autocrații monarhici ai Germaniei, sau dacă este probabil să trebuiască să trateze cu ei mai târziu în legătură cu obligațiile internaționale ale Imperiului German, atunci el trebuie să ceară nu negocieri de pace, ci capitulare.”Czernin 1964, p. 9

La sfârșitul lunii octombrie 1918, Ludendorff, constatând că termenii de armistițiu propuși de Aliați erau mult mai duri decât anticipase, a cerut reluarea războiului, deși chiar el îl declarase pierdut cu doar o lună înainte. Însă poziția Germaniei se înrăutățise și mai mult între timp. Dezertările se înmulțeau, iar aliații Germaniei erau toți în pragul capitulării. Împăratul l-a destituit pe Ludendorff și l-a înlocuit cu general-locotenentul Wilhelm Groener, care a recomandat guvernului să continue demersurile pentru obținerea unui armistițiu.

La 3 noiembrie 1918, Berlinul a fost informat că atât Turcia, cât și Austro-Ungaria încheiaseră armistiții cu Aliații. Generalul Max von Gallwitz descrisese deja această eventualitate drept „decisivă” în discuțiile purtate cu cancelarul cu câteva săptămâni înainte, întrucât ar fi însemnat că teritoriul austriac putea deveni o bază de lansare pentru un atac aliat asupra Germaniei dinspre sud. A doua zi a izbucnit revoluția în Germania, însoțită de o revoltă a flotei germane de larg. La 5 noiembrie, Aliații au acceptat să înceapă negocierile pentru un armistițiu.Morrow 2005, p. 278.

Ultima notă a lui Wilson a fost primită la Berlin la 6 noiembrie 1918. În aceeași zi, delegația condusă de Matthias Erzberger a plecat spre Franța. Conștient că refuzul Kaiserului de a abdica constituia un obstacol major în negocierile cu Aliații și, totodată, un factor care alimenta revoluția din Germania, principele Max a anunțat din proprie inițiativă, la 9 noiembrie, că împăratul abdicase și că puterea fusese transferată lui Friedrich Ebert, din Partidul Social-Democrat. În aceeași zi, Philipp Scheidemann, de asemenea social-democrat, a proclamat republica.

În timp ce germanii urmăreau negocieri bazate pe cele Paisprezece Puncte ale lui Wilson, guvernele francez, britanic și italian nu aveau nicio intenție să le accepte, iar promisiunile ulterioare făcute unilateral de Wilson nu le conveneau. De pildă, ele presupuneau că demilitarizarea sugerată de Wilson urma să se aplice exclusiv Puterilor Centrale. În plus, aceste principii intrau în contradicție cu planurile lor postbelice, care nu prevedeau o aplicare coerentă a idealului autodeterminării naționale.Leonhard 2014, p. 884.

După cum a remarcat Czernin:Czernin 1964, p. 23.

Pentru a depăși acest impas, Wilson a propus consultarea șefilor militari. Douglas Haig, reprezentând forțele britanice, a pledat pentru moderație, afirmând că „Germania nu este înfrântă în sens militar” și că „este necesar să i se ofere condiții pe care le poate accepta”, considerând că evacuarea teritoriilor ocupate și a Alsaciei-Lorenei ar fi fost „suficientă pentru a consfinți victoria”. Britanicii susțineau și menținerea armatei germane mobilizate ca barieră împotriva extinderii agitației comuniste.

Ferdinand Foch, vorbind în numele forțelor franceze, a fost de acord cu Haig că germanii „ar putea fără îndoială să ocupe o nouă poziție și noi nu i-am putea împiedica”, dar, spre deosebire de acesta, a insistat pentru condiții foarte dure, inclusiv ocuparea Renaniei, cu capete de pod aliate peste Rin, și predarea unor mari cantități de material militar. Generalul John Pershing, comandantul forțelor americane, s-a opus oricărui armistițiu acordat Germaniei. Efectul combinat al acestor poziții a fost anularea practică a celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson.

Revoluția Germană

miniatura|Proclamarea republicii la clădirea Reichstagului, la 9 noiembrie. Revolta marinarilor izbucnită în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1918 în portul Wilhelmshaven s-a extins în întreaga Germanie în doar câteva zile și a dus la proclamarea republicii la 9 noiembrie și la anunțarea abdicării lui Wilhelm al II-lea. Consiliile muncitorilor și soldaților au preluat controlul în majoritatea orașelor importante aflate la vest de Elba, inclusiv la Berlin, unde noul guvern al Reichului, Consiliul Comisarilor Poporului, dominat de socialiști, se bucura de sprijin deplin. Unul dintre obiectivele principale ale acestor consilii era încetarea imediată a războiului.

Tot la 9 noiembrie, Max von Baden a predat funcția de cancelar lui Friedrich Ebert, social-democrat care, în aceeași zi, a devenit copreședinte al Consiliului Comisarilor Poporului. Două zile mai târziu, în numele noului guvern, Matthias Erzberger din Partidul de Centru Catolic a semnat armistițiul la Compiègne. Marele Comandament German a împins vina pentru capitulare departe de armată și asupra altor factori, inclusiv asupra socialiștilor care sprijineau și conduceau guvernul de la Berlin. În ochii dreptei germane, această vină a fost transferată apoi asupra Republicii de la Weimar, odată cu înființarea ei în 1919. Acest fapt a contribuit la o puternică instabilitate a noului regim. Procesul negocierilor miniatura|Sosirea delegaților germani pentru armistițiu, 1918. Armistițiul a fost rezultatul unui proces grăbit și disperat. Delegația germană condusă de Erzberger a trecut linia frontului în cinci automobile și a fost escortată timp de zece ore prin zona devastată a nordului Franței, ajungând în dimineața zilei de 8 noiembrie 1918. De acolo, membrii delegației au fost duși la destinația secretă cu trenul personal al lui Foch, garat pe o linie secundară în pădurea Compiègne.Rudin 1967, pp. 320–349. miniatura|Vagonul-sediu personal al lui Foch, „Vagonul de la Compiègne”, în 1918.