Frontul de Răsărit al celui de Al Doilea Război Mondial a fost teatrul războiului dintre patru țări ale Puterilor Axei (Germania Nazistă, Italia, Ungaria și România) pe de-o parte, și Uniunea Sovietică pe de altă parte, începând din iunie 1941 până în mai 1945. În rusă războiul este denumit Marele Război pentru Apărarea Patriei (Великая Отечественная война, Velikaia Otecestviennaia voina), un nume care face aluzie la Războiul Patriotic din 1812 pentru apărarea Rusiei în timpul unuia dintre războaiele napoleoniene, nume folosit de ruși în încercarea de a acoperi faptul că a doua conflagrație mondială a fost începută de Uniunea Sovietică și Germania prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Al doilea război ruso-finlandez, Războiul continuu, poate fi considerat flancul nordic al frontului răsăritean.

Războiul a început la 22 iunie 1941, când Germania a invadat zona Poloniei ocupată de sovietici, și s-a încheiat la 8 mai 1945, când Germania s-a predat la sfârșitul Bătăliei Berlinului. Sfârșitul războiului a avut drept rezultat, printre altele, ridicarea Uniunii Sovietice la rangul de superputere militară și industrială, ocuparea Europei Răsăritene și împărțirea Germaniei.

Frontul de Răsărit a fost de departe cea mai largă și sângeroasă scenă a celui de-al Doilea Război Mondial, Axa, fără a socoti Japonia, a mobilizat aproximativ zece milioane de militari, dintre care două până la trei milioane au murit pe Frontul de Est, iar Uniunea Sovietică a mobilizat aproximativ douăsprezece milioane de oameni, din care șase până la nouă milioane au murit. Pierderile generale ale Germaniei naziste se cifrează la peste 6 milioane de morți, răniți și dispăruți (din cei peste 9 milioane pe care Germania i-a pierdut în total), deci aproximativ patru din cinci soldați germani care au murit în cel de-al Doilea Război Mondial și-au pierdut viața pe frontul de Est.Zece lucruri pe care nu le stiai despre cel de-al Doilea Razboi Mondial Pierderile Uniunii Sovietice se ridică la peste 20 de milioane de oameni (unii autori consideră că aici se pot socoti și victimele atrocităților comise de către Stalin contra concetățenilor săi).

Din păcate, atrocitățile comise împotriva civililor deveniseră lucruri obișnuite, o mențiune specială trebuind făcută pentru Holocaustul populației evreiești din zonele ocupate de germani. Alte douăzeci până la treizeci de milioane de oameni au murit din cauza bolilor, foametei sau a tratamentele medicale tardive sau incorecte. De asemenea, se poate conta ca atrocitate mutarea forțată a populației germane din Prusia Răsăriteană și din Silezia în spatele liniei Oder-Neisse.

Începuturile

Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939 stabilise o înțelegere de neagresiune între Germania (nazistă) și Uniunea Sovietică, iar protocolul secret stabilea cum aveau să fie împărțite țările baltice, Polonia și România. În Campania poloneză din septembrie 1939, cele două puteri au invadat și au împărțit Polonia, iar în iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Estonia, Lituania și Letonia precum și nordul Bucovinei și Basarabia.

Împărțirea Poloniei a făcut ca Germania și Uniunea Sovietică să aibă o graniță comună pentru prima dată în istorie. Pentru aproape doi ani pe graniță a fost liniște, vreme în care Germania s-a concentrat la cucerirea Danemarcei și Norvegiei, Franței și Balcanilor.

Adolf Hitler nu a avut însă nici o clipă intenția să respecte pactul cu Uniunea Sovietică. El a afirmat în cartea Mein Kampf că este nevoie de spațiu vital pentru coloniștii germani în Europa de răsărit, aceasta fiind, de altfel, motivul primordial al declanșării războiului mondial. Intenția era de a coloniza germani (din rasa ariană, pentru el superioară) în vestul Uniunii Sovietice și de a deporta majoritatea populației slave (rasă inferioară, în concepția lui) în Siberia, puținii rămași urmând să fie folosiți ca muncitori-sclavi. Modul de organizare al noilor teritorii cucerite în Est a fost detaliat în Generalplan Ost (Planul general pentru Răsărit) .

După epurările masive din armată care au avut loc în Uniunea Sovietică în deceniul al patrulea al secolului XX, Hitler considera Rusia slăbită din punct de vedere militar și gata pentru a fi cucerită: "Trebuie numai să dăm un șut în ușă și întreaga structură putredă se va prăbuși." Stalin se temea de un război cu Germania și a evitat orice gest provocator față de Hitler. Chiar și atunci când Germania a concentrat masiv trupe în Polonia răsăriteană și când a făcut zboruri clandestine de recunoaștere peste graniță, Stalin nu a luat în seamă avertismentele propriilor servicii de contrainformații, așa cum nu a luat în seamă nici sursele externe de spionaj. Mai mult, chiar în noaptea invaziei, trupele sovietice au primit o directivă semnată de Mareșalul Semion Timoșenko și de Generalul de armată Gheorghi Jukov care ordonau: "nu răspundeți la nici o provocare" și "nu inițiați nici o acțiune fără a avea ordine speciale". De aceea, invazia germană a luat prin surprindere conducerea politică și militară sovietică.

Invazia: vara anului 1941

thumb|right|300px|Operațiunea Barbarossa: Invazia germană a Uniunii Sovietice, 21 iunie 1941 – 5 decembrie 1941

La ora 04:45, la 22 iunie 1941, patru milioane de soldați germani, italieni, români și din alte țări membre ale Axei au forțat frontierele și au intrat în Uniunea Sovietică. Timp de o lună, ofensiva dusă pe trei direcții a fost imposibil de oprit, iar diviziile de tancuri (Panzer) au încercuit sute de mii de militari sovietici în pungi uriașe care au fost apoi închise și nimicite de infanteria care ataca cu viteză mai mică, în timp ce tancurile își continuau avansarea.

Obiectivul Grupului de Armate Nord germane era Leningradul, la care urma să se ajungă traversând țările baltice. Forțele compuse din Armatele a 16-a și a 18-a și Al 4-lea Grup Panzer au avansat prin Lituania, Letonia, Estonia și prin zona orașelor rusești Pskov și Novgorod. Grupul de Armate Centru era compus din două divizii Panzer (a 2-a și a 3-a), care au atacat către est, au depăsit orașul Brest-Litovsk pe flancuri și s-au întâlnit în fața Minskului, fiind urmate de Armatele a 2-a, a 4-a și a 9-a. Forțele combinate de tancuri au atins râul Berezina în doar șase zile, la 650 de km de la linia de pornire. Următorul obiectiv a fost atingerea râului Nipru, sarcină care a fost îndeplinită pe 11 iulie. Următoarea țintă, orașul Smolensk, a fost cucerită pe 16 iulie, dar luptele din zona Smolensk au stopat avansarea germană până la mijlocul lunii septembrie, subminând practic blitzkriegul, (războiul fulger).

Grupul de Armate Sud, compus din Grupul Panzer I, Armatele a 6-a, a 11-a și a 17-a, aveau ca sarcină avansarea prin Galiția în Ucraina. Avansarea lor a fost însă destul de înceată, reușind să cucerească coridorul către Kiev abia la mijlocul lui iulie. Armata a 11-a, ajutată de două armate românești, și-a croit drum prin Basarabia spre Odessa. Grupul Panzer I s-a întors de la Kiev pentru o vreme, avansând în câmpia Niprului. Când a făcut joncțiunea cu Grupul de Armate Sud, la sud de Uman, Grupul Panzer I a capturat 100.000 de soldați sovietici în încercuirea de la Uman. În vreme ce Armata Roșie se retrăgea pe malurile estice ale râurilor Nipru și Dvina, conducerea sovietică și-a îndreptat atenția către mutarea celei mai mari părți a uzinelor din industria grea din zonă. Astfel, s-au demontat utilajele și au fost transportate pe platforme auto și pe calea ferată cât mai departe de linia frontului, în zone îndepărtate din estul munților Ural și din Asia Centrală. O bună parte a populației civile nu a putut fi evacuată împreună cu echipamentul și au fost lăsați în urmă să moară, care era o soartă de preferat predării, prizonieratul sau traiul în zonele ocupate fiind socotite de către Stalin echivalente cu trădarea.

După cucerirea Smolenskului și atingerea râului Luga, Grupurile de Armate Centru și Nord își atinseseră primele obiective importante: să dețină controlul asupra zonei dintre râurile Dvina și Nipru. Calea către Moscova, (aflată la numai 400 de kilometri), era larg deschisă.

Generalii germani au conceput un atac imediat asupra Moscovei, dar Hitler le-a nesocotit sfatul, având în vedere nevoia de a lua în stăpânire grânele și industria grea din Ucraina, fără a mai lua în seamă marile rezerve sovietice masate în zona Gomel dintre flancul sudic al Grupul de Armate Centru și Grupul de Armate Sud. Sarcina a fost dată celui de al doilea Grup Panzer, care s-a întors către sud și a avansat către Kiev. Această manevră a durat toată luna august până în septembrie, dar când cele două grupuri de tancuri au făcut joncțiunea la Lohvița pe 5 septembrie, au fost făcuți 665.000 de prizonieri sovietici, iar Kievul a fost cucerit pe 19 septembrie.

Moscova și Rostov: toamna anului 1941

De abia acum s-a decis Hitler să reia atacul către Moscova, redenumind cu această ocazie Grupurile Panzer ca Armate Panzer. Operațiunea Typhoon, care a fost pornită pe 30 septembrie, a găsit Armata a 2-a Panzer înaintând pe drumul asfaltat de la Orel (capturat pe 7 octombrie) către Plavskoie pe râul Oka, în vreme ce Armata a 4-a Panzer (transferată de la Grupul Nord la Centru) și Armata a 3-a Panzer încercuiseră forțele sovietice în două uriașe pungi: la Viazma și Briansk. Grupul de Armate Nord luase poziții în fața Leningradului și a încercat să taie calea ferată la Tikhvin la est. Așa a început asediul de 900 de zile al Leningradului. La nord de cercul polar arctic, o forța germano-finlandeză a încercat să ajungă Murmansk, dar nu a ajuns decât până la râul Litsa, unde a fost oprită.

Grupul de Armate Sud a forțat de la râul Nipru spre țărmul Mării de Azov, avansând de asemenea către Harkov, Kursk și Stalino. Armata a 11-a a înaintat în Crimeea și a cucerit peninsula până în toamnă, (cu excepția Sevastopolului, care a rezistat până pe 3 iulie 1942). Pe 21 noiembrie, germanii au cucerit Rostovul, poarta de intrare către Caucaz. În acest moment liniile germane erau prea întinse și sovieticii au contraatacat elementele avansate ale Armatei I-a Panzer, forțându-le să se retragă din oraș și de lângă râul Mius. Aceasta a fost prima retragere germană importantă din război.

În plină desfășurare a Operațiunii Tayphoon, vremea în Rusia s-a înrăutățit. În a doua jumătate a lunii octombrie au căzut ploi torențiale, transformând puținele drumuri, acolo unde ele existau, în mocirle nesfârșite unde se împotmoleau vehiculele germane, caii și oamenii. La numai 160 de kilometri distanță până la Moscova, situația s-a înrăutățit și mai mult când temperatura a scăzut sub zero și a început să ningă. Vehiculele au început să se miște din nou, dar oamenii nu erau echipați cu haine groase de iarnă. Conducerea germană, care se așteptase ca această campanie să dureze numai câteva luni, nu asigurase aprovizionarea armatelor cu echipament de luptă pentru iernile geroase rusești.

Pe 15 noiembrie, germanii au încercat pentru prima oară să încercuiască Moscova. Pe 27 noiembrie, Armata a 4-a Panzer s-a apropiat la 30 km de Kremlin atingând ultima stație de tramvai la Himki, în timp ce Armata a 2-a Panzer, deși a încercat, nu a reușit să cucerească Tula, ultimul oraș rusesc care stătea în calea ei către capitală. Certuri furioase au marcat diferențele de opinii dintre Hitler, care insista că atacul asupra Moscovei nu poate fi întrerupt, și generalii săi, ale căror trupe erau complet epuizate de gerul cumplit. Momentul în care Hitler a început să se descotorosească de generalii care i se opuneau a coincis cu acela în care sovieticii au contraatacat masiv pentru prima oară.

Contraofensiva sovietică: iarna anului 1941 thumb|300px|Contraofensiva sovietică de iarnă, 5 decembrie 1941 – 7 mai 1942