Adventismul este o denominațiune creștină întemeiată în jurul anilor 1830 de predicatorul baptist William Miller și care consideră că a doua venire a lui Iisus Hristos va avea loc în curând. Dicționarul religios din 1994
Într-un sens mai restrâns, adventismul denumește un curent interconfesional, milenarist, cu puternice accente pietiste și misionare, care a influențat creștinătatea începând cu secolul al XIX-lea, producând diverse reacții și noi confesiuni creștine cu idealuri restauraționiste. Între aceste mișcări, cea mai proeminentă și mai prolifică a fost mișcarea adventistă americană a lui William Miller (1782-1849).
În sensul cel mai uzual, însă, adventismul este spiritualitatea, teologia, mesajul și doctrina Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, principala și cea mai cunoscută Biserică adventistă, formând o majoritate de 70% între confesiunile care-și au originea în mișcarea millerită, cea mai aderentă la numele de adventist și la semnificațiile spirituale și teologice ale marii așteptări din anii 1840-1844.
Adventiștii susțin dezvoltarea personală a credincioșilor prin programe educative începând cu primii ani de viață și pun accent pe descoperirea naturii, sănătate și viață spirituală echilibrată. În ceea ce privește Biblia aceștia o consideră regula supremă de credință și practică și standardul prin care va fi testată orice învățătură și experiență în conformitate cu doctrina protestantă "Sola Scriptura"
Adventismul ca mărturisire creștină În sens larg, adventismul este doctrina creștină despre Parusía (gr. παρουσία = venire, prezentare, prezență vizibilă), al cărei corespondent teologic occidental este Al Doilea Advent (a doua venire a lui Iisus Christos, gr. η δεύτερα παρουσία), așa cum este exprimată ca unică speranță a creștinului, în Crezul niceo-constantinopolitan: "...și iarăși va să vie cu mărire, ca să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit".
Substantivul "Advent", ca termen teologic în bisericile occidentale, provine din substantivul latin adventus (venire), folosit frecvent în versiunea biblică Vulgata, cu referire la Parusíe, în multe locuri din Noul Testament: Matei 24:27, 37, 39; 1 Corinteni 1:8; 15:23; 1 Tesaloniceni 2:19; 3:13; 4:15 ; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8; 1 Timotei 6:14; 2 Timotei 4:1; Tit 2:13; Iacov 5:7; 1 Ioan 2:28. Apostolul Pavel, încarcerat, își exprimă credința ca un testament lăsat întregii Creștinătăți, afirmând că, în ciuda perspectivei martiriului, are bucuria primirii coroanei de biruitor pe care i-o va da Domnul la venirea Lui (2 Timotei 4:8 non solum autem mihi sed et his qui diligunt adventum eius = ”și nu numai mie, ci și celor care iubesc venirea Lui"). Evanghelia lui Matei (24:3) folosește expresia: signum adventus tui et consummationis saeculi = „semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului (lumii)"; credința lui Iacov cel Drept este exprimată în cuvintele (Iacov 5:8) quoniam adventus Domini adpropinquavit = fiindcă venirea Domnului s-a apropiat". Apostolul Petru, în traducere latină (2 Petru 3:4.12) vorbește despre promissio adventus eius (făgăduința venirii Lui), și despre a trăi expectantes et properantes in adventum Dei diei (așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu).
Conceptul și termenul specific se folosesc însă și în Vechiul Testament latin, în pasajul profetic și mesianic din Maleahi 3:2 (et quis poterit cogitare diem adventus eius? = și cine se va putea gândi la ziua venirii Lui?). Și pentru că venirea mesianică a lui Iisus nu se referă doar la viitor, ci Crezul mărturisește, după Evanghelie, și Prima Venire, apariția istorică a lui Iisus mai este numită Primul Advent (Fapte 7:52 praenuntiabant de adventu Iusti = „prevesteau venirea Celui Drept"), punându-se accent pe apariția publică a lui Iisus, la Botez (Fapte 13:24).
Pentru precizare, trebuie adăugat că termenul Advent se aplică în tradiția apuseană la perioada corespunzătoare postului răsăritean al Crăciunului, reprezentând invitarea sărbătorii Primei Veniri a Domnului (Nașterea, Întruparea), însușită spiritual prin euharistie, și ca pregătire pentru a doua Sa venire, la moartea creștinului și la sfârșitul lumii. Mershman, F. (1907). ”Advent” in The Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company. Retrieved 22 octombrie 2009 from New Advent: http://www.newadvent.org/cathen/01165a.htm
De la substantivul ”advent”, folosit rar și exclusiv ca termen teologic, s-au format substantivul ”adventism” și adjectivul corespunzător: ”adventist”. Adventiștii români, însă, folosesc frecvent, în sens popular și uneori literar, termenul ”advent” ca adjectiv, printr-o confuzie a terminației specifice (cf. prezent, absent, tranzient), prin intermediul unor expresii traduse din engleză, cum ar fi: poporul advent (Advent people), mișcarea adventă (Advent movement), etc. Acest adjectiv este popular, tradițional și preferat în mediul adventist românesc, în timp ce forma corectă ”adventist” s-a substantivizat. Adventismul ca mișcare mondială în secolul al XIX-lea
Mișcările locale și zonale din Anglia, Europa, Australia, Asia și America -- altele decât Mișcarea Millerită -- și despre moștenirea lor actuală).
Adventismul millerit și moștenirea actuală
Într-un sens mai restrâns, adventismul denumește un curent interconfesional, milenarist, cu puternice accente pietiste și misionare, care a influențat creștinătatea începând cu secolul al XIX-lea, producând diverse reacții și noi confesiuni creștine cu idealuri restauraționiste. Acest curent religios s-a resimțit cu precădere în țările anglofone, fiind cel mai specific reprezentat de mișcarea de trezire începută de predicatorul baptist William Miller în Statele Unite ale Americii, între 1831-1844.
Ca teologie și stare de spirit, adventismul s-a diversificat drastic după eșecul așteptărilor Venirii lui Christos din anii 1843-1847. Din adventismul original (millerit) s-au format mai multe confesiuni și denominații, adesea contestate pe diverse motive teologice sau social-politice. Unele dintre aceste confesiuni, slab organizate și cu slabă distincție doctrinară, au dispărut de mult timp, așa cum este cazul ramurii majoritare a mișcării millerite, American Millenial Association (numită și Evangelical Adventists). Alte ramuri adventiste s-au reunit mai târziu, cum ar fi cazul asociațiilor Life and Advent Union și Advent Christian Association, care se numesc astăzi Advent Christian Church).
Confesiunile de tradiție adventistă, care au supraviețuit, au în comun preocuparea pentru escatologia apocaliptică, care culminează cu apropiata venire a lui Iisus; moralitate conservatoare; pietate intensă; "separarea" de lume și de bisericile populare; nonconformism religios; predispoziția pentru un studiu al Bibliei mai aprofundat și revizionist, care poate duce ușor la adoptarea de doctrine și practici netradiționale. Confesiunile adventist-millerite se pot clasifica după mai multe criterii.
Criterii de clasificare a confesiunilor adventiste 1. După atitudinea față de doctrina tradițională a Trinității: Actualmente, majoritatea confesiunilor adventist-millerite profesează forme de antitrinitarinism (arianism, semiarianism etc.). Excepție face Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea (care însumează aproximativ 70% din totalul numărului actual al adventiștilor milleriți), urmată de majoritatea confesiunilor desprinse din ea.
2. Referitor la credința în nemurirea naturală a sufletului și în chinurile veșnice ale iadului: Majoritatea confesiunilor adventiste condamnă aceste învățături ca nebiblice, înșelătoare și dăunătoare spiritualității creștine autentice. Singura excepție au fost Adventiștii Evanghelici (Asociația Milenială Americană), care formau trunchiul principal al adventismului în secolul al XIX-lea și care, între timp, au dispărut.
3. După atitudinea față de propria origine istorică și față de mesajul millerit, confesiunile adventiste se clasifică în: A. confesiuni care își condamnă istoria millerită (e.g. Adventiștii Evanghelici, care au dispărut); B. confesiuni care ignoră originea adventist-millerită, deși îi moștenesc unele doctrine și particularități (e.g. "Studenții Bibliei", "Martorii lui Iehova"); C. confesiuni care mărturisesc rolul pozitiv al mișcării millerite și conservă esența spiritualității și teologiei lui William Miller (e.g. Adventiștii de Ziua a Șaptea, împreună cu confesiunile derivate și Advent-Creștinii).
4. După atitudinea față de darurile spirituale sau harismele nou-testamentare (cf. 1 Corinteni 12), confesiunile adventiste se clasifică în două: A. confesiuni care se opun teologiei și experiențelor harismatice (Advent-Creștinii, Studenții Bibliei, Martorii lui Iehova, Bisericile lui Dumnezeu, etc.); B. confesiuni care acceptă darurile spirituale (e.g. Adventiștii de Ziua a Șaptea și confesiunile derivate). La rândul lor, confesiunile care acceptă harismele se pot subîmpărți în: a). harismatici moderați, care pun accentul pe responsabilitate comună, ordine și discernământ în ce privește recunoașterea profetismului, sau a altor harisme. Aceștia acceptă darul profetic al Ellenei White și accentuează importanța organizării biblice); b). harismatici care accentuează libertatea manifestărilor harismelor, având tendințe extreme și divizive cu privire la harisme și organizare bisericească.
5. După tipul de organizație, confesiunile adventist-millerite se pot clasifica în: A. organizare nonierarhică, congregațională, slab-coordonată; B. organizare oligarhică, harismatic-dictatorială sau cu putere exlusiv ierarhică; C. organizare reprezentativă, congregațional-prezbiteriană, cu două centre de autoritate (una laică, locală, congregațională; și alta pastorală), care asigură unitatea și misiunea la nivel zonal și global.
6. După atitudinea față de ziua de odihnă și închinare, confesiunile adventist-millerite sunt fie: A. duminicaliste („de ziua întâi"), fie B. sabatiste (sabatare / sâmbătare = "de ziua a șaptea").
Adventismul „de ziua întâi" ■ The Advent Christian Church (Biserica Creștină a Adventului), cu aproximativ 60.000 membri, exclusiv în SUA), apărută în perioada 1844-1860, având ca fondatori pe Jonathan Cummings, Charles F. Hudson și George Storrs (fondatorul asociației Life and Advent Union). Au păstrat specificul recalculării datei venirii Domnului, interesul pentru apocaliptică, dar, spre deosebire de milleriții originali, au adoptat doctrina mortalității sufletului și a desființării iadului, precum și antitrinitarismul. Un grup separat din aceștia, circa 500 membri, cu numele de Primitive Advent Christian Church, se deosebesc de ceilalți prin faptul că au păstrat ritualul spălării picioarelor înainte de Cina Domnului și practică rebotezarea pentru mebrii excluși care revin în Biserică.