thumb|right|290px|Universitatea din București. Istoria învățământului românesc este parte integrantă a istoriei pedagogice privind sistemul educațional românesc. Evoluția istorică a sistemelor de învățământ a urmărit îndeaproape modificările de sistem politico-administrativ al formațiunilor statale de pe actualul teritoriu al României.
Privire generală istorică Etapa școlilor medievale Cea mai veche școală de pe teritoriul României este menționată în anul 1380 la Sibiu. Din anul 1449 este atestată poziția exactă a școlii respective. În anul 1522 este atestată Școala din deal din Sighișoara, iar în 1541 este atestat gimnaziul superior săsesc din Brașov.
Epoca modernă După Reforma protestantă instituțiile de învățământ din Transilvania au cunoscut un avânt deosebit, Colegiul Bethlen din Aiud și Colegiul Reformat din Târgu Mureș desfășurând o activitate didactică de nivel european.
Prima școală superioară în limba română a fost înființată la Făgăraș în anul 1657 de Zsuzsanna Lorántffy.
În Țara Românească și Moldova, cu câteva excepții de marcă (printre care cazurile lui Vasile Lupu sau Iacob Heraclid), in această perioadă, nu s-au depus eforturi pentru a înființa școli, iar populația a rămas aproape în întregime analfabetă.
După 1821 Începutul procesului de formare a statului român modern, după Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a dus și la inițierea procesului de construcție a unor sisteme educaționale și de învățământ naționale, proces care s-a desfășurat pe toată perioada secolului XIX-lea. Astfel au apărut și s-au dezvoltat diferitele tipuri de instituții de învățământ (școli elementare, gimnazii, colegii, pensioane, universități, etc.). Totodată au apărut o serie de legi de organizare și funcționare a acestui sistem (Regulamentul Organic, legea lui Cuza, legile lui Spiru Haret și altele. Învățământul în această perioadă e unul destul de „elitist” deoarece accederea în formele sale superioare și chiar în cele de bază presupunea o anumită stare materială, pe care cea mai mare parte a populației nu o avea.
După crearea României Mari În perioada de după primul război mondial principala provocare a constituit-o integrarea diferitelor sisteme educaționale, ca urmare a realizării statului național unitar român. Sistemul de învățământ atinge un nivel înalt de maturitate, reușindu-se integrarea unui număr semnificativ din populația țării într-o formă organizată de învățământ. Învățământul primar era obligatoriu și gratuit pentru toți cetățenii, totuși analfabetismul afecta încă o proporție semnificativă a populației (în special segmentele vârstnice).
După 1945 După cel de-al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist, sistemul educațional liberal a fost înlocuit cu un sistem de tip sovietic, bazat pe ideologie și îndoctrinarea de masă. În condițiile „deschiderii” din perioada 1965-1975 sistemul de învățământ românesc a fost reformat printr-o serie de măsuri vizând renunțarea la ideologizarea excesivă, recuperarea unor tradiții naționale, studiul limbilor străine și al științelor exacte, conectarea la evoluțiile din Occident etc. S-a reușit astfel eliminarea practic a analfabetismului concomitent cu obligativitatea și gratuitatea învățământului până la nivel liceal sau profesional.
Educația înainte de 1800 Caracteristica principală a sistemului educațional din Țările Române până la începutul epocii moderne, este cvasi-absența sa de-a lungul întregii perioade. Se menționează unele încercări timide, limitate ca scop și cu durată efemeră ale unor domni, principi sau conducători religioși de a înființa o serie de instituții cu rol educațional, dar acestea au fost foarte puține și fără realizări notabile la scara societății. Aceaste „școli” sau „academii” ofereau o educație predominat de natură religioasă, precum și câteva noțiuni de educație științifică elementară (scrisul, cititul, operațiile aritmetice de bază, unele limbi străine, elemente de geografie, etc.) Limbile de predare au fost de regulă greaca și slavona (în Țara Românească și Moldova) și latina în Transilvania.Dimitrie Gusti (coord.), Enciclopedia României, vol I, Editura Imprimeria Națională, București,1938, pp. 433-434
Primele așezăminte de tip școlar au apărut pe lângă mănăstiri și aveau ca scop învățarea scrisului în limba slavonă, necesar întocmirii documentelor și corespondenței oficiale. Din aceste „școli de chilie” cum le numea Nicolae Iorga au provenit tahigrafii Atanasie și Paladie or Mircea caligraful, din Moldova secolului al XV-lea.Nicolae Iorga, Istoria învățământului romînesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928, p. 9
Tot cam din aceeași perioadă sunt menționate și primele elemente ale unui învățământ profesional cum ar fi școlile de meserii care pregăteau meșterii îmbrăcători în argint ai cărților și ai icoanelor de catapiteasmă sau școala de musică, de psaltichie, a cîte unui diac domnesc care învăța la șapte glasuri.Iorga, Istoria învățământului românesc, p. 10
Școala era văzută mai degrabă ca o pedeapsă, iar școlarii erau înmatriculați prin procedee mult diferite de cele moderne. După cum arată o cronică a vremii se recrutau învățăcei, copii prinși, furați de prin sate, din care se făceau oameni de treabă, vlădici și egumeni și preuți și diaconi pre la svintele mănăstiri.Iorga, Istoria învățământului românesc, p. 11
Cercetările istorice au demonstrat că primii voievozii si cnezii români din Maramureș știau să scrie în slavonește. De asemenea domnii, atât în Moldova cât și în Țara Românească învățau carte. Chiar aceia care nu puteau scrie erau datori să știe să vorbească slavonește.Iorga, Istoria învățământului românesc, pp. 11-12
Diaconul Coresi, argumenta și el în Psaltirea sa, prima în limba română, apărută în 1577, necesitatea învățământului și a tipăriturilor în limba vorbită de majoritatea populației:
„Cu mila lui Dumnezeu eu diacon Coresi, deacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm; și Hristos zise: cine ceteaște să înțeleagă și Pavel apostol încă scrie, că întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăiesc, ca și alalți să învăț decât întunearec de cuvinte neînțelease într-alte limbi. Derept aceeia, frații miei, preuților, scrisu-v-am aceaste psăltiri cu otveat de-am scos de-n psăltirea sârbească pre limbă rumânească să vă fie de învățătură și grămăticilor. Și vă rog ca, frații miei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea că e cu adevăr.” Coresi, Psaltirea slavo-română, 1577, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976, p. 662
Dimitrie Cantemir, în cunoscuta sa operă Descriptio Moldaviae apărută în 1716, menționa următoarele aspecte referitoare la atitudinea moldovenilor față de cultura scrisă:
„Pe de altă parte, moldovenii nu numai că nu iubesc învățătura, dar aproape toți o urăsc. Nici măcar numele științelor și artelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că învățații nu pot fi cu mintea întreagă în așa măsură încât, atunci când vor să laude știința cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învățătură. În această privință o vorbă proastă, care se aude des în gura moldovenilor, este că învățătura e treaba preoților, mireanului îi e de ajuns să învețe să citească și să scrie, să știe să-și semneze numele, să-și poată însemna în condică boul alb, negru, cornut, caii, oile, vitele, stupii și ce altele mai sunt; mai departe este cu totul de prisos.”Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973, p. 311
În Moldova, un Colegiu Latin (Schola Latina) este fondat la Cotnari, lângă Iași, de către Iacob Eraclide, apoi, tot la Cotnari a funcționat în vremea lui Petru Șchiopul (1574 – 1578), o altă școală latină, cu profesori iezuiți aduși din Polonia. La 1634, este înființată la Iași, de către domnitorul Vasile Lupu, Academia Vasiliană, cu predare în limbile slavonă și latină, organizată după modelul Academiei Movilă din Kiev (creată de mitropolitul Petru Movilă), de unde i-au și fost trimiși profesori. În cele din urmă, în 1707, Antioh Cantemir fondează Academia Domnească din Iași, cu predare in limba greacă, o instituție similară cu Academia Domnească de la București.
La rândul său, Constantin Mavrocordat, nemulțumit de analfabetismul și lipsa de pregătire teologică ce domneau în rândul clerului, dispunea la 1741, o serie de măsuri pentru ridicarea nivelului cultural al acestora: „Poruncit-au de au adus și cărți pe-nțeles din Țara Românească, căci în Moldova nu se aflau Evanghelii, Apostole și Liturghii, dând poruncă mitropolitul aceste cărți să le citească pe-nțeles pe la biserici, mai poruncind domnul mitropolitului și episcopilor să facă tipografii fieștecare la eparhia lui, ca să se tipărească cărți pe înțeles. […] Care, la aceasta au lăsat mare pomenire în țările acestea”.Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopisețul Țării Moldovii de la domnia întâi și până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod (1733–1774). Ediție critică de Aurora Ilieș și Ioana Zmeu, București, 1987, pp. 15–16
În Țara Românească, istoria învățământului superior, a început la sfârșitul secolului 17-lea. Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării Românești, a fondat Academia domnească de la București in 1694. Educația a fost disponibilă numai în limba greacă. În 1776, Alexandru Ipsilanti, domnitorul Țării Românești, a introdus noi cursuri în cadrul Academiei. De la acea dată, franceza și italiana au început să fie predate de asemenea. învățământul privat a fost, de asemenea disponibil.
Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească. În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească. În Transilvania, conform regulilor austriece, cea mai mare parte a educației a fost fie în limba germană sau latină. Structurile medievale, cum ar fi șerbia și un puternic sistem de breasle au supraviețuit până în secolul al 19-lea. Astfel, a fost o educație religioasă sau de breaslă. Alfabetizare a fost destul de scăzută, în toate provinciile românești.
Educația modernă, cu toate acestea, începe să apară și în Transilvania, in Arad, unde a fost înființată prima școală pedagogică românească de pe teritoriul României moderne, în 1812. În Bucovina, Liceul Teologic, care mai târziu a devenit Universitatea din Cernăuți a fost format pe regulile austriece.
Regulamentul școlilor din Țara Românească (1776) Regulamentul a fost introdus de domnitorul Alexandru Ipsilanti, fiind prima încercare de reglementare coerentă a sistemului educațional. Principalele sale prevederi se refereau la: corpul profesoral: „Dascălii să se așeze totdeauna în număr de șase, învățați fiind pentru fiecare fel de obiect, însă: doi pentru gramatică, unul pentru matematică sau aritmetică, geometrie și astronomie încă și istorie; unul pentru științele naturale, unul pentru religie și unul pentru limba latină veche și italiană. Științele naturale să se învețe în limba elină, urmând pe Aristotel și pe comentatorii lui, iar matematicele, de nu se va putea să se învețe cum se cuvine în limba elină, să fie predate și în limba latină sau în limba italiană, care din ele se va socoti mai prețioasă.”George Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1634–1800), Editura Academiei republicii Socialiste România, București, 1982, pp 257-261 Erau precizate totodată și criteriile după care se stabileau veniturile acestor dascăli și anume: „după predare și valoarea lui personală, după judecata și hotărârea înălțimii sale”.Potra, pp. 257-258