Regatul Unit de acum s-a construit în jurul regatelor independente ale Angliei și Scoției, ambele existente încă din secolul al X-lea. Țara Galilor face parte, începând cu 1535, din Regatul englez. Prin Legea Uniunii din 1707, Anglia și Scoția se unesc de drept sub un singur monarh, formând Regatul Marii Britanii; cele două regate fuseseră conduse de același monarh încă din 1603.

După aproape un secol, în 1800, parlamentul a votat așa-numitul Legea Uniunii din 1800 , prin care numele țării se schimba din nou, în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Se consfințea, astfel, trecerea Irlandei sub controlul englez, proces care s-a desfășurat, treptat, între secolele al XII-lea și al XVII-lea. Cu toate acestea, disensiunile interne privind felul cum este guvernată Irlanda au dus la proclamarea independenței Irlandei în 1922 SR&O 1921, No. 533 of 3 May 1921, care păstra un statut de dominion. Partea de nord (Irlanda de Nord) a rămas în componența Regatului Unit, aceasta determinând modificarea denumirii statului în forma lui actuală P. Cottrell, The Irish Civil War 1922-23 (London: Osprey, 2008), ISBN 1-84603-270-9, p. 85., de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Treptat, beneficiind de puterea sa maritimă, ca și de revoluția industrială, Regatul englez și, mai apoi, britanic s-a extins masiv atât înspre răsărit (India, Oceania), cât și înspre apus, în America nu demult descoperită de Columb. La mijlocul secolului al XIX-lea, Regatul britanic era cea mai importantă putere economică și militară a lumii. Multe din ideile contemporane ale lumii occidentale despre democrație parlamentară, economie de piață și libertate au luat naștere în Imperiul britanic, pentru a nu mai aminti de progresele înregistrate în domeniul literaturii și științei. La apogeul său, Imperiul ocupa o treime din suprafața Pământului.

De la începutul secolului al XX-lea, influența britanică s-a diminuat constant. Împreună cu Franța și Rusia formează Antanta, coaliție învingătoare în Primul Război Mondial. Al Doilea Război Mondial a adus, pe lângă serioase probleme economice, și dezmembrarea Imperiului, prin separarea coloniilor în state independente. Aceasta a condus la reinventarea Regatului Unit ca un stat european modern și prosper.

Regatul Unit este membru al Comunității Economice Europene din 1973, însă atitudinea britanicilor față de piața unică europeană este rezervată, fiind, alături de cehi, cei mai eurosceptici cetățeni europeni. Regatul Unit încă refuză adoptarea monedei euro, iar euroscepticismul a cunoscut un avânt fără precedent, așadar cetățenii britanici au votat la data de 23 iunie 2016, printr-un referendum, în favoarea ieșirii Regatului din Uniunea Europeană.

Reforma politică în Regatul Unit este în plină desfășurare. În 1997 a fost recreat Parlamentul scoțian descentralizat, iar în 1999 s-au înființat Parlamente în Țara Galilor (Adunarea Galeză) și Irlanda de Nord, aceste măsuri având ca obiect descentralizarea sporită a puterii către regiuni. Vicepremierul Nick Clegg a anunțat, în 2012, că liberal democrații din coaliția de guvernare doresc reforma cât mai rapidă a Camerei Lorzilor. Partidul Liberal (precursorul PLD de astăzi) s-a angajat în 1911 să elimine definitiv caracterul ereditar al apartenenței la camera superioară a Parlamentului, iar liberal-democrații sunt hotărâți să modifice legea de funcționare a Camerei pentru ca membrii forului să fie aleși, nu nominalizați sau numiți ex officio. Monarhia se bucură de o popularitate revenită, în vreme ce adepții republicanismului și, implicit, ai abolirii monarhiei adună între 15% și 25% cotă de popularitate.

Regatul Unit este membru fondator al Commonwealth-ului, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și, de asemenea, un membru-cheie al NATO. Este, de asemenea, una dintre puținele puteri nucleare (4 submarine clasa Vanguard cu 69 de focoase termonucleare MIRV pe rachete Trident II).

Secolul al XIX-lea: Epoca Victorianǎ

Politica internā

În cadrul membrilor Coaliției , Marea Britanie a fost cea care a finanțat războiul împotriva lui Napoleon din care a ieșit marea învingătoare. Datoria a fost rezolvată pe plan intern datorită economiei britanice solide și a solidității Băncii Angliei. A luat măsuri de siguranță pentru a-și asigura hegemonia continentală, să-și conserve statutul de mare putere navală, să-și asigure controlul asupra căilor de navigație, să mențină controlul asupra principalelor rute de navigație oceanică, să mențină controlul asupra coloniilor, să sprijine regimurile liberale și să nu se lase antrenată în diverse sisteme de alianța de pe continentul european, dorind menținerea păcii. Pentru a menține un preț ridicat la grâul britanic, Parlamentul Britanic a aprobat în 1815 un tarif împotriva importurilor, cunoscut ca Legea Cerealelor (Corn Laws), însă prețul ridicat al pâinii a provocat rebeliuni. Ca reacție, regentul George al IV-lea a restrâns drepturile civile, ca cele de liberă asociere și libertatea presei.

Pe 24 mai 1819, Victoria (viitoarea regină a Angliei) s-a născut la Palatul Kensington, Londra. La 16 august 1819, o revoltă pașnică a 60.000 - 80.000 muncitori a fost suprimată brutal în Masacrul de la Peterloo, când cavaleria britanică a deschis focul asupra mulțimii adunate pe străzile din Manchester la cererea autorităților. Au rezultat 15 morți și 400 - 700 răniți. Conservatorii au realizat că pentru a menține stabilitatea erau necesare reforme. Prima dintre legile fabricilor (Factory Act) au fost aprobate din 1802 ce prevedea sancțiuni pentru muncă nocturnă a copiilor și limitarea zilei de muncă la 12 ore pentru ucenici.Angajarea în fabrici a copiilor cu vârste sub 9 ani a fost interzisă în 1819. Abia în 1824, muncitorilor li se recunoștea dreptul la grevă și la formarea asociațiilor. Însă cum statul nu deținea control deplin, legile erau ușor de încălcat.

Sistemul politic britanic traversa o importantă transformare. Puterea executivă trecuse în mod decisiv din mâinile regelui în cele ale guvernului. Regele George al III-lea a încercat să joace un rol politic, dar a eșuat, rolul său diminuându-se datorită bolii de care suferea. A fost declarat iresponsabil și a fost convocat un consiliu de regență. Regele fiind vulnerabil, acesta nu mai putea să reinstaureze controlul monarhiei în politică britanică. Premierul William Pitt cel Tânǎr a diminuat datoria statului și a adus Compania Indiilor Orientale sub controlul guvernului. În 1820, regele George al III-lea moare și este succedat de urmași slabi și lipsiți de calități. Puterea executivă efectivă e preluată de guvern având astfel un rol decizional politic în Marea Britanie. Fiul regelui George al III-lea, regele George al IV-lea al Regatului Unit (1820-1830) a contribuit la subminarea instituției monarhice.

Facțiunile din cadrul Parlamentului și-au consolidat poziția. Aristocrația devenise membră a camerei superioare a Parlamentului, Camera Lorzilor. Deținătorii de proprietăți se orientau spre Camera Comunelor. Gentilomii înstăriți din mediul rural și aristocrații dominau ambele camere, precum și cele două partide: Tory și Whig.Guvernul era realizat în urma alegerilor pentru Camera Comunelor dintre partidele Tory și Whig, iar Prim-ministrul forma guvernul. Partidele politice moderne britanice s-au creat în jurul unor instituții politizate. Tory a creat Carlton Club în 1832 și era alcătuit din elită personalităților conservatoare. În 1836, Whig a fondat Reform Club în care activau membrii cu idei radicale.

În 1815, în Marea Britanie, apar 250 de publicații periodice, inclusiv câteva cotidiene. Cel mai stimabil ziar era The Times care simpatiza cu Tory. Exista pe deasupra și presa radicală care susținea radicalismul, Whig și ideile sale de a crea și mobiliza politică de masă, generând uneori violențe. Partidul Whig s-a interesat permanent de probleme religioase, societatea britanică fiind interesată de acestea, participând cu pasiune la disputele religioase, secularizarea nefiind atât de radicală. Toate astea se datorau faptului că nu exista o biserica majoritară care să nu aibă concurenți, în Marea Britanie existând o singură biserica oficială care era subordonată statului-Biserica Anglicană, fiind și alte biserici care rivalizau cu aceasta pentru a-și mari audiență socială. Proletariatul nu se dezicea de valorile religioase, ateismul persista, dar cu puțină influență spre deosebire de continentul european unde valorile creștine erau abandonate. S-a încercat să se creeze un climat pentru ca toate religiile să se poată manifestă liber ca în SUA. Problemele politice derivau și din situația economică. De pe urma tranziției au profitat radicalii, provocând comoții ce s-au resimțit și pe plan social. În urma Masacrului de la Peterloo s-au luat măsuri împotriva agitațiilor radicale și împotriva libertății presei.

Partidul Tory era adeptul frecvent al conformismului religios sub tutela Bisericii Anglicane și se opunea republicanismului revoluționar francez. Partidul Tory și-a impus doctrina timp de mulți ani. Sub premierul Lordul Liverpool (1811-1828) și Ducele de Wellington (1828-1830)-învingătorul lui Napoleon la Waterloo, partidul a continuat să domine în guvern până în 1830.

Tradițional, Whig, susținuți de burghezi, îi reunea pe aristocrați , proprietarii de pământ, având multe aspecte comune cu partidul Tory, dar apăra interesele clasei industriale în ascensiune și cele ale disidenților protestanți.Ambele partide parlamentare erau alcătuite din membri care doreau reforme moderate. Partidul Whig și afaceriștii adepți ai comerțului liber constituiau principala amenințare la adresa tradițiilor și legilor susținute de către vechea elită. Ambele partide erau suficient de pragmatice pentru a trata problemele cu flexibilitate pentru a nu se ajunge la conflicte ireconciliabile, la crize care să provoace mari neajunsuri din moment ce asupra memoriei colective plană războiul civil de la mijlocul secolului XVII. Cele două partide nu erau în raporturi antagoniste. Existau diferențe între programele celor două partide, dar nu ireconciliabile. Cele două partide vor vota reprezentanți aparținând tuturor claselor sociale.

Între 1824-1825 au fost adoptate legi privind aprobarea creării și organizării sindicatelor, abrogându-se legile de la 1800 care le desființau datorită războaielor cu Napoleon. Cum gruparea Tory era tradiționalistă și deținea supremația în Parlamentul britanic, reforma sistemului electoral a devenit principalul obiectiv al facțiunilor nemulțumite. Membrii parlamentului au intrat în corpul legislativ în calitate de reprezentanți ai comitatelor rurale și ai orașelor mici. Fiecare district trimitea în parlament câte două persoane. Procedurile de alegere a acestor reprezentanți au rămas neschimbate timp de 150 de ani. "Târgurile putrede" continuau să fie reprezentate de doi membrii în Parlament, în timp ce câteva centre urbane importante nu erau reprezentate.

În peisajul multiconfesional erau anglicanii și catolicii, precum și dizidenții care erau congregaționiști, baptiști și metodiști. Dizidenții și nonconformiștii erau deseori discriminați. Nu puteau să facă parte din parlament sau să efectueze studii la Cambridge.