Bătălia de la Blenheim (; ; ), purtată la , a fost una dintre marile bătălii ale Războiul Succesiunii Spaniole. Victoria categorică a aliaților a înlăturat amenințarea pe care armata franco-bavareză o reprezenta pentru Viena, împiedicând astfel destrămarea Marii Alianțe reconstituite.
Ludovic al XIV-lea al Franței urmărea să-l scoată din război pe împăratul romano-german Leopold I prin cucerirea Vienei, capitala Monarhiei Habsburgice, și să obțină astfel încheierea unei păci favorabile. Amenințarea asupra Vienei era considerabilă: forțele lui Maximilian al II-lea Emanuel și ale mareșalului Ferdinand de Marsin, aflate în Bavaria, amenințau dinspre vest, iar marea armată a mareșalului Louis Joseph de Bourbon, duce de Vendôme din nordul Italiei reprezenta un pericol serios, putând declanșa o ofensivă prin Pasul Brenner. Viena era amenințată și dinspre est de răscoala maghiară condusă de Rákóczi. Conștient de pericol, ducele de Marlborough a hotărât să îndepărteze amenințarea asupra Vienei, deplasându-și forțele spre sud de la Bedburg, pentru a-l menține pe împăratul Leopold în război și în cadrul Marii Alianțe.
O combinație de diversiune și organizare logistică eficientă – menită să ascundă adevărata sa destinație atât de aliați, cât și de inamici – i-a permis lui Marlborough să parcurgă fără a întâmpina opoziție din Țările de Jos până la Dunăre în cinci săptămâni. După ocuparea Donauwörthului de pe Dunăre, Marlborough a încercat să angajeze în luptă armata lui Maximilian și Marsin înainte ca mareșalul Camille d'Hostun să poată aduce întăriri prin Pădurea Neagră. Comandanții franco-bavarezi au evitat însă bătălia până când au considerat că dispun de efective suficiente, iar Marlborough nu a reușit să-i oblige să accepte lupta. După ce Tallard a sosit pentru a întări armata lui Maximilian, iar prințul Eugen de Savoia a adus întăriri aliaților, cele două armate s-au întâlnit în cele din urmă pe malurile Dunării, în jurul micului sat Blindheim, de la al cărui nume provine forma engleză „Blenheim”.
Blenheim a fost una dintre bătăliile care au schimbat cursul războiului, care până atunci îi favorizase pe Bourbonii francezi și spanioli. Deși victoria nu a decis războiul, ea a împiedicat o înfrângere potențial devastatoare a Marii Alianțe și a schimbat raportul strategic în favoarea aliaților, punând capăt planurilor Franței de a-l scoate pe împăratul Leopold din conflict. Francezii au suferit pierderi catastrofale, iar comandantul lor suprem, Tallard, a fost luat prizonier și dus în Anglia. Înainte de încheierea campaniei din 1704, aliații au ocupat Landau, precum și orașele Trier și Trarbach de pe Mosela, pregătind astfel o ofensivă în Franța pentru anul următor. Aceasta nu s-a mai materializat, deoarece armata Marii Alianțe a trebuit să părăsească Mosela pentru a apăra Liège împotriva unei contraofensive franceze. Războiul a continuat încă un deceniu, încheindu-se în 1714.
Context
În 1704, Războiul Succesiunii Spaniole se afla în al patrulea an. Anul precedent fusese unul favorabil Franței și aliaților săi, îndeosebi pe Dunăre, unde mareșalul Claude-Louis-Hector de Villars și Maximilian al II-lea Emanuel creaseră o amenințare directă la adresa Vienei, capitala Monarhiei Habsburgice. Viena fusese salvată de neînțelegerile dintre cei doi comandanți, în urma cărora Villars fusese înlocuit cu mai puțin energicul mareșal Ferdinand de Marsin. Amenințarea rămânea însă reală: răscoala maghiară condusă de Rákóczi amenința hotarele estice ale Imperiului, iar forțele mareșalului Louis Joseph de Bourbon, duce de Vendôme puteau invada teritoriile habsburgice dinspre nordul Italiei. La curțile de la Versailles și Madrid, căderea Vienei era considerată foarte probabilă, eveniment care ar fi dus aproape sigur la destrămarea Marii Alianțe reconstituite.
Pentru a împiedica orice intervenție aliată pe teatrul de operații dunărean, cele 46.000 de trupe ale mareșalului François de Neufville, duce de Villeroy trebuiau să fixeze cele 70.000 de trupe neerlandeze și britanice din jurul Maastrichtului, în Țările de Jos, în timp ce generalul Robert Jean Antoine de Franquetot de Coigny apăra Alsacia împotriva unui atac prin surprindere cu un alt corp de armată. Singurele forțe disponibile imediat pentru apărarea Vienei erau cei 36.000 de oameni ai armatei imperiale comandate de margraful Ludovic Wilhelm de Baden, dispuși în liniile fortificate de la Stollhofen pentru a supraveghea forțele mareșalului Camille d'Hostun de la Strasbourg, precum și cei 10.000 de oameni aflați sub comanda prințului Eugen de Savoia, la sud de Ulm.
Mai mulți oameni de stat și comandanți aliați, printre care ambasadorul imperial la Londra, contele Wratislaw, Johan Wijnand van Goor și ducele de Marlborough, au înțeles implicațiile situației militare de pe Dunăre. Pentru a păstra secretul operațional, conducerea aliată și-a ascuns planurile atât față de Statele Generale neerlandeze, cât și față de Parlamentul Angliei. În Republica Neerlandeză, numai câteva persoane – marele pensionar Anthonie Heinsius, Simon van Slingelandt, Jacob Hop și François Fagel – au fost implicate în hotărârea de a deplasa armata spre Dunăre. În Anglia, Marlborough și-a dezvăluit intențiile numai lui Sidney Godolphin, reginei Ana și prințului George, soțul acesteia. Marlborough, conștient că austriecii nu puteau fi întăriți decât prin păstrarea secretului și inducerea adversarului în eroare, a simulat deplasarea trupelor sale spre Mosela – plan aprobat de Statele Generale neerlandeze –, intenționând însă ca, odată ajuns acolo, să-și continue marșul și să facă joncțiunea cu forțele austriece din sudul Germaniei.
Diplomatul neerlandez și reprezentantul Statelor Generale pe lângă armată Van Rechteren-Almelo avea să joace un rol important. El s-a asigurat că, de-a lungul marșului de 450 de kilometri, conducătorii locali nu vor împiedica trecerea aliaților și că armata nu va trebui să-și procure singură proviziile, furajele pentru cai sau încălțămintea. De asemenea, a organizat suficiente etape de marș și locuri de popas pentru ca trupele să ajungă la destinație în bună stare. Acest lucru era esențial, deoarece succesul operațiunii depindea de înfrângerea rapidă a principelui elector al Bavariei. Nu puteau fi însă pregătite din timp toate măsurile logistice necesare aprovizionării armatei aliate la sud de Dunăre. Pentru aceasta, aliații ar fi trebuit să aibă acces la orașele imperiale libere Ulm și Augsburg, însă principele elector al Bavariei ocupase ambele orașe. Situația ar fi putut deveni problematică pentru Marlborough dacă electorul ar fi evitat bătălia și s-ar fi întărit la sud de Dunăre. Dacă Villeroy ar fi reușit apoi să profite de slăbirea forțelor aliate din Țările de Jos, recucerind Liège și asediind Maastricht, aceasta ar fi confirmat criticile unora dintre adversarii neerlandezi ai lui Marlborough cu privire la calitățile sale de comandant, precum seniorul de Slangenburg, care îl considera un militar fără prea mare anvergură.
Preludiu
Marșul spre Dunăre
Marșul lui Marlborough a început la 19 mai din Bedburg, la nord-vest de Köln. Armata concentrată de fratele lui Marlborough, generalul Charles Churchill, era alcătuită din 66 de escadroane de cavalerie, 31 de batalioane de infanterie și 38 de tunuri și mortiere, însumând 21.000 de oameni, dintre care 16.000 erau britanici. Efectivele au fost sporite pe parcurs, astfel încât, la sosirea pe Dunăre, armata număra 40.000 de oameni47 de batalioane și 88 de escadroane. În timp ce Marlborough conducea această armată spre sud, generalul neerlandez Henry Overkirk, conte de Nassau menținea un dispozitiv defensiv în Republica Neerlandeză pentru eventualitatea unei ofensive a lui Villeroi. Marlborough îi asigurase pe neerlandezi că, dacă francezii ar fi declanșat o ofensivă, avea să se întoarcă în timp util, dar calcula că înaintarea sa spre sud avea să atragă după el armata franceză. Calculul său s-a dovedit corect: Villeroi l-a urmărit cu 30.000 de oameni, organizați în 60 de escadroane și 42 de batalioane. Marlborough i-a scris lui Godolphin: „Sunt foarte conștient de răspunderea uriașă pe care mi-o asum, dar dacă aș proceda altfel, Imperiul ar fi pierdut...”
După plecarea lui Marlborough, Statele Generale neerlandeze au fost în cele din urmă nevoite să hotărască cine avea să-l înlocuiască pe contele de Athlone la comanda armatei Republicii Neerlandeze. Numirea lui Overkirk în gradul de feldmareșal a provocat proteste vehemente din partea unor ofițeri superiori precum Ernst Wilhelm von Salisch, Daniël van Dopff și Menno van Coehoorn, care au amenințat chiar cu demisia înainte de a fi convinși să rămână. Nici noii generali de infanterie nu erau mulțumiți: seniorul de Slangenburg era nemulțumit că trebuia să servească sub ordinele mai puțin experimentatului Overkirk, în timp ce contele de Noyelles refuza să primească ordine de la „insuportabilul” Slangenburg. O altă dispută a izbucnit în jurul poziției principelui de Orania. Provinciile Frizia și Groningen au cerut ca stathouderul lor în vârstă de șaptesprezece ani să fie numit comandant al infanteriei, ceea ce a provocat o dezbinare atât de profundă între provincii încât s-a discutat chiar despre convocarea unei a doua Mari Adunări. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis: principele a fost numit formal general de infanterie, după Slangenburg și Noyelles în ordinea ierarhică, dar nu urma să exercite efectiv comanda înainte de împlinirea vârstei de douăzeci de ani.
În timp ce aliații își încheiau pregătirile, francezii încercau să mențină aprovizionarea trupelor lui Marsin. Acesta opera alături de Maximilian al II-lea împotriva margrafului Ludovic Wilhelm și era într-o anumită măsură izolat de Franța: singurele sale linii de comunicații treceau prin defileurile stâncoase ale Pădurii Negre. La 14 mai, Tallard a adus prin terenul dificil 8.000 de oameni ca întăriri, împreună cu mari cantități de provizii și muniții, reușind totodată să-l depășească prin manevră pe Johann Karl von Thüngen, generalul imperial care încerca să-i blocheze înaintarea. Tallard s-a întors apoi cu propriile forțe spre Rin, evitând din nou încercările lui Thüngen de a-l intercepta.
La 26 mai, Marlborough a ajuns la Koblenz, la confluența Moselei cu Rinul. Dacă intenționa să declanșeze o ofensivă de-a lungul Moselei, armata sa ar fi trebuit să vireze acum spre vest; în schimb, a trecut pe malul drept al Rinului și a primit întăriri formate din 5.000 de hanovrieni și prusaci care îl așteptau. Francezii și-au dat seama că nu avea să aibă loc nicio campanie pe Mosela. Au luat atunci în calcul un al doilea obiectiv posibilo incursiune aliată în Alsacia și un atac asupra Strasbourgului. Marlborough le-a întărit această impresie prin construirea unor poduri peste Rin la Philippsburg, stratagemă care nu numai că l-a determinat pe Villeroi să vină în sprijinul lui Tallard pentru apărarea Alsaciei, ci a și întârziat planul francez de înaintare spre Viena, în timp ce francezii așteptau să vadă care era adevărata direcție de operații a armatei lui Marlborough.
Încurajate de promisiunea lui Marlborough că se va întoarce în Țările de Jos dacă francezii ar declanșa acolo o ofensivă, transportându-și trupele în amonte pe Rin cu șlepuri într-un ritm de pe zi, Statele Generale neerlandeze au fost de acord să pună la dispoziție ca întăriri contingentul auxiliar danez, format din șapte batalioane și 22 de escadroane. Marlborough a ajuns la Ladenburg, în câmpia dintre Neckar și Rin, unde a făcut un popas de trei zile pentru a-și odihni cavaleria și pentru a permite artileriei și infanteriei să ajungă din urmă coloana principală. La 6 iunie a ajuns la Wiesloch, la sud de Heidelberg. În ziua următoare, armata aliată s-a îndepărtat de Rin, îndreptându-se către înălțimile Jurei Suabe și, dincolo de acestea, spre Dunăre. Destinația lui Marlborough devenise în sfârșit evidentă.
Strategie