thumb|right|250px|De-a lungul celei mai mari părţi al primului război mondial, forţele germane şi aliate de pe frontul de vest au purtat lupte de tranşee. Frontul de vest a reprezentat partea din teatrul de război european, din timpul Primului Război Mondial, reprezentată de Europa de Vest. Celaltă parte a teatrului de război european a fost reprezentată de Frontul de Răsărit. Evenimentele de pe cele două subzone s-au influențat reciproc în mod semnificativ.
În afară de numărul uriaș de victime și de linia frontului aproape nemișcată, frontul de vest este martorul introducerii unor noi tehnologii militare, printre care gazele otrăvitoare și tancurile. Deși au fost cucerite relativ puține teritorii de-a lungul cele mai mari părți a conflictului, luptele pe acest front s-au dovedit decisive în soarta războiului. Înaintarea implacabilă a forțelor aliate în 1918 a forțat comandamentul german să accepte că înfrângerea era de neevitat, guvernul imperial fiind nevoit să ceară pacea.
1914 – Invazia germană în Franța și Belgia right|thumb|Hartă a frontului de vest şi cursa către mare din 1914.
În momentul declanșării războiului, armata germană a executat o versiune modificată a planului Schlieffen, atacând rapid Franța prin Belgia pe 4 august 1914. Luxemburgul a fost ocupat fără a opune rezistență pe 2 august. Prima bătălie din Belgia a fost asediul orașului Liège, care a ținut de pe 5 până pe 16 august. Liège fusese puternic fortificat, belgienii surprinzând armata germană condusă de Karl von Bülow prin rezistența neașteptată pe care a opus-o. După căderea orașului Liège, cea mai mare parte a armatei belgiene s-a retras la Antwerp și Namur. Deși armata germană a ocolit Antwerpul, belgienii au rămas o continuă amenințare în flancul atacatorilor. A urmat un alt asediu, de data aceasta a orașului Namur, care a durat de pe 20 până pe 23 august.
În timpul celei de-a doua jumătăți a lunii august, armata germană a avansat spre nordul Franței luptând atât cu francezii conduși de Joseph Joffre cât și cu primele divizii din Corpul expediționar britanic condus de Sir John French. au armat o serie de lupte cunoscute cu numele de bătăliile frontierelor. Acestea au inclus: bătălia de la Charleroi și bătălia de la Mons. A urmat o retragere aliată, urmată de o nouă serie de lupte: bătălia de la Le Cateau, asediul orașului Maubeuge și bătălia de la Guise.
Armata germană s-a apropiat la 72 de km de Paris, dar, în prima bătălie de pe Marna, (6-12 septembrie), trupele franceze și britanice i-au forțat pe germani să se retragă, punând capăt înaintării lor în Franța. Armata germană s-a retras la nord de râul Aisne, unde au început să sape tranșee. S-a stabilit o linie a frontului care nu s-a modificat în mare pentru următorii trei ani. După acest moment, forțele aflate în conflict au încercat să se învăluiască reciproc în ceea ce s-a numit cursa către mare, sistemul tranșeelor extinzându-se rapid de la Canalul Mânecii până la granițele Elveției.
1915 – Impasul right|thumb|Harta frontului de vest, 1915-1916
Între coasta oceanului și Vosges, linia frontului se curba lângă Compiègne. Planul lui Joffre pentru anul 1915 era să atace acest intrând pe ambele flancuri pentru a-l elimina.
Britanicii ar fi format forța nordică de atac atacând în Artois, în timp ce francezii ar fi atacat pe flancul opus în Champagne. Aceste atacuri urmau să se termine în septembrie printr-o pereche de bătălii pentru eliminarea pungii germane.
Pe 10 martie, ca parte din ceea ce se voia o ofensivă mai largă în regiunea Artois, armata britanică a atacat la Neuve Chapelle în încercarea de a cuceri culmile Aubers. Atacul a fost dat de patru divizii pe un front larg de 3 kilometri. Precedat de un bombardament concentrat de artilerie care a ținut 35 de minute, asaltul infanteriei a dus la o avansare rapidă în primele patru ore. Până în cele din urmă, avansarea a încetinit din cauza problemelor logistice și de comunicații. Germanii au adus rapid întăriri și au contraatacat, împiedicându-i pe englezi să cucerească înălțimile vizate. Generalul Sir John French avea să dea vina pentru eșec pe criza de proiectile de artilerie care a făcut ca succesul inițial al infanteriei să nu poată fi exploatat corespunzător.
Armata germană a încercat tot timpul să găsească soluții pentru ieșirea din impasul în care se afla atacul lor. La sfârșitul anului 1914, în timpul primii bătălii de la Ypres, britanicii reușiseră să cucerească orașul belgian Ypres ocupat până în acel moment de germani. Pe 22 aprilie, germanii au încercat să recapete controlul asupra orașului lansând a doua bătălie de la Ypres. În timpul acestei bătălii, germanii și-au surprins adversarii prin folosirea gazului otrăvitor pe câmpul de luptă, prima folosire la scară largă a armei chimice (168 de tone) pe frontul de vest. Rezultatul a fost moartea a 5.000 de persoane în numai câteva minute.
Folosirea gazelor otrăvitoare în luptă fusese interzisă de Convenția de la Haga din 1899, cu toate acestea, pe 22 aprilie 1915, germanii au lansat din tranșeele lor un nor de clor la Ypres. Norul galben-verzui rezultat a creat o porțiune largă de 4 kilometri total neapărată în liniile aliaților, soldații din zonă au murit asfixiați, în timp ce cei aflați în spatele frontului au fugit cuprinși de panică. Germanii nu au fost însă pregătiți să folosească acest „succes”, fiind lipsiți de suficiente rezerve pentru a exploata prăbușirea atacului adversarilor. Trupe proaspete canadiene au fost aduse rapid pentru a relua atacul aliat.
Atacul cu gaz otrăvitor a fost repetat două zile mai târziu și a cauzat o retragere de 5 kilometri a trupelor franco-britanice. Succesul acestui atac german nu s-a mai repetat, pentru că aliații și-au echipat rapid militarii cu măști de gaze și au luat și alte contramăsuri. Pe 27 aprilie 1916, la 40 de kilometri de Ypres, în timpul bătăliei de la Hulluch, Divizia a 16-a irlandeză a respins un atac german care a folosit bombardamentul cu arme chimice.
right|thumb|Ruinele localităţii Carency după ce au fost recapturat de francezi. Ofensiva finală aliată din primăvară s-a dat la Artois, în încercarea de a cuceri înălțimile Vimy. Atacul a fost precedat de ceea ce a fost considerat un bombardament intens, iar Armata a 10-a franceză a atacat și a făcut la început progrese promițătoare. În scurtă vreme însă atacul s-a împotmolit, germanii au adus întăriri masive și francezii au fost loviți de focul de baraj al artileriei inamice, suferind pierderi grele. Până pe 15 mai. Ofensiva a fost oprită definitiv.
În toamna anului 1915, în timpul a ceea ce presa britanică a denumit "Năpasta Fokker", avioanele aliate au fost practic măturate de pe cer, ceea ce a avut un efect major pe front. Avioanele aliate de recunoaștere, folosite pentru fotografii aeriene și pentru direcționarea tirului artileriei, au fost în mare parte doborâte de piloții germani care aveau montat pe avioane noul mecanism pentru sincronizare a focului mitralierelor, care permitea executarea focului prin pasul elicei. Aliații au fost practic „orbiți” aviația germană.
În septembrie 1915, aliații au lansat o ofensivă de mare amploare, francezii atcând în Champagne, iar britanicii la Loos. Francezii au pregătit toată vara această ofensivă, în timp ce britanicii apărau cea mai mare parte a frontului. Bombardamentele au început pe 22 septembrie, direcționate cu grijă funcție de fotografiile aeriene obținute cu greu. Atacul principal a fost pornit pe 25 septembrie și a avut rezultate bune la început, în ciuda numeroaselor rețele de sârmă ghimpată și a cuiburilor de mitralieră inamice. Atacul a continuat timp de 50 de zile, câștigurile fiind până în cele din urmă absolut neînsemnate, dar provocând pierderi mari atât de partea francezilor, (250.000) cât și de cea a germanilor, (150.000).
Pe 25 septembrie, britanicii au început atacul lor de la Loos, parte componentă a atacului general din Champagne. Atacul terestru a fost precedat de un atac de artilerie care s-a întins pe durata a 4 zile, în timpul căruia au fost lansate 250.000 de proiectile și 5.000 de încărcături de clor. Atacul principal a fost dat de două corpuri de armată, alte două corpuri de armată dând atacuri de diversiune la Ypres. Britanicii au suferit pierderi grele în timpul atacului și nu au reușit câștiguri teritoriale semnificative până în momentul în care au rămas fără muniție de artilerie. Când artileria nu a mai putut sprijini atacul infanteriei, soldații britanici au suferit pierderi grele datorită focului mitralierelor germane. Un nou atac de pe 13 octombrie a avut ceva mai mult succes. Datorită insucceselor de până în acest moment, la sfârșitul anului, generalul John French a fost înlocuit cu Douglas Haig.
1916 – dueluri de artilerie și războiul de uzură
Șeful marelui Stat Major german, Erich von Falkenhayn, credea că, deși nu mai era posibilă o spargere a liniilor franceze, aceștia puteau fi învinși dacă ar fi suferit pierderi masive. El a plănuit să atace o poziție de pe care francezi nu se puteau retrage, atât din motive strategice, cât și din motive de mândrie națională. Francezii urmau să fie prinși într-o situație grea, într-o capcană în dreptul orașului Verdun. Orașul Verdun a fost ales deoarece era înconjurat de numeroase fortificații, era un punct întărit aflat în preajma liniilor germane și pentru că apăra drumul principal către Paris.
În concordanță cu scopurile hotărâte ale lui Falkenhayn, operațiunea a primit numele de cod Gericht – Loc de execuție. Pentru a duce la îndeplinire obiectivul uciderii a cât mai mulți inamici cu putință, el a limitat lărgimea frontului la 9 – 12 kilometri, ceea ce limita posibilitățile unei străpungeri. El a păstrat atent controlul asupra rezervelor, trimițând pe front doar atâtea trupe cât era necesar pentru menținerea neîntreruptă a atacului.
Pe 21 februarie 1916, germanii au lansat un atac masiv asupra Verdunului. După 8 ore de bombardament intens de artilerie, germanii s-au năpustit asupra Verdunului și forturilor înconjurătoare. Francezii au pierdut controlul asupra celor mai multe fortificații, inclusiv al celui de la Douaumont. Până în cele din urmă, francezii au încetinit atacul inamic, iar până în decembrie 1916, ei i-au împins pe germani pe pozițiile de plecare. Pierderile germane au fost de aproximativ 337.000 de soldați, iar cele franceze de aproximativ 400.000.
În timpul fazei de început a bătăliei de la Verdun a apărut prima oară concepția tactică a superiorității aeriene. În timpul pregătirii atacului, germanii au realizat o mare concentrare de avioane de luptă în apropierea fortărețelor și la începutul atacului au doborât sau au împiedicat decolarea tuturor avioanelor aliate de recunoaștere. Aceasta a permis avioanelor de recunoaștere și bombardierelor germane să opereze fără a putea fi împiedicate să-și ducă misiunea la îndeplinire. Francezii au contraatacat rapid, deplasând escadrilles de chase din alte sectoare pentru a recâștiga supremația aeriană. În spațiul aerian îngust de deasupra Verdunului s-au dat lupte grele pentru succesul operațiunilor de recunoaștere aeriană.
În primăvară, comandanții aliați erau îngrijorați de capacitatea armatei franceze de a face față uriașelor pierderi umane de la Verdun. A fost plănuit un atac al forțelor britanice pentru a slăbi presiunea exercitată asupra francezilor, dar și asupra rușilor, care suferiseră pierderi uriașe. Pe 1 iulie, 14 divizii britanice din Picardia au lansat un atac în sectorul râului Somme, sprijinite de pe flancuri de 5 divizii franceze. Atacul a fost precedat de șapte zile de bombardament intens de artilerie. Însă pozițiile defensive germane au rămas practic neatinse, iar atacul a fost un dezastru pentru britanici, care au suferit cele mai mari pierderi într-o singură zi din întreaga istorie a armatei imperiului, adică aproximativ 57.000 de soldați.