A Patra Republică Franceză

A Patra Republică Franceză () este numele dat formei de guvernământ din Franța între 27 octombrie 1946 și 4 octombrie 1958. A luat naștere în urma eliberării țării de sub ocupația Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. Cei care au creat-o au fost francezii care luptaseră împotriva ocupației mai întâi în exteriorul țării, în frunte cu generalul Charles de Gaulle, împreună cu rezistența internă.

Ca o consecință a modului cum a fost concepută constituția celei de-A Patra Republici, aceasta s-a caracterizat prin instabilitatea guvernelor, dar în ansamblu a realizat ieșirea din situația dezastruoasă cauzată de război și de ocupație, apoi lansarea pe panta expansiunii economice. A luat sfârșit, deoarece, pe lângă instabilitate, nu a putut ieși din criza provocată de lupta de eliberare a independentiștilor din Algeria, pe atunci teritoriu aparținând Franței, cu forțele franceze care nu voiau să o cedeze. Începutul ieșirii din criză l-a realizat Charles de Gaulle, impunând schimbarea constituției și, implicit, instaurarea formei de guvernământ care se numește A Cincea Republică Franceză.

Nașterea celei de-A Patra Republici Tranziția politică În timpul eliberării Franței și până după terminarea războiului, în țară a domnit o atmosferă în oarecare măsură revoluționară, în sensul că marea majoritate a opiniei publice aștepta transformări profunde în societate. Nu mai dorea nici un regim ca cel de la Vichy, colaborant cu ocupanții, nici unul ca al celei de-A Treia Republici, vinovată de ocupație. În timpul acesteia se formase clandestin, la 27 mai 1943, Consiliul Național al Rezistenței (CNR), din reprezentanți ai celor mai mari mișcări de rezistență, în număr de opt, ai marilor sindicate Confederația Generală a Muncii (CGM) și Confederația Franceză Democrată a Muncii (CFDM) existente dinainte de război și a celor șase principale partide politice dinainte de război, de la comuniști până la dreapta conservatoare și catolicărez. CNR avea un program care prefigura un nou regim, republican, democratic, cu un stat având un rol extins, care să introducă și reforme de tip socialistDurand 2003, p. 155-158..

Tot în timpul războiului, la 24 septembrie 1941 fusese creat la Londra Comitetul Național Francez (CNF) al Franței Libere, cu rol de guvern în exil, sub președinția generalului Charles de Gaulle, fondatorul mișcării Franței Libere și al rezistenței externeSirinelli 2017, p. 203.. CNF fusese înlocuit la 3 iunie 1943, în Algeria eliberată, de Comitetul Francez de Eliberare Națională (CFEN), format, pe lângă reprezentanți ai rezistenței externe, și din reprezentanți ai rezistenței interne și din parlamentari dinainte de război aparținând principalelor orientări politice. În septembrie 1943, CFEN convocase și o Adunare Consultativă Provizorie (ACP) din 84 de membri, 21 parlamentari (5 socialiști, 5 membri ai Partidului Radical, 3 comuniști și 8 de centru și de dreapta) dintre cei 80 care nu acceptaseră regimul de la Vichy, reprezentanți ai teritoriilor eliberate și ai mișcărilor din rezistența internăSirinelli 2017, p. 210.. În mai 1944, CFEN se proclamase Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze (GPRF), destinat să guverneze după eliberareSirinelli 2017, p. 219..

Pe măsură ce erau eliberate teritorii, se efectua în ele și tranziția politică. Conform planului stabilit înainte de eliberare, puterea locală trebuia să revină provizoriu Comitetelor Locale de Eliberare (CLE), iar la nivel departamental Comitetelor Departamentale de Eliberare (CDE). Acestea au fost formate de membri ai rezistenței interneSirinelli 2017, p. 224..

La 9 septembrie 1944 s-a format la Paris un nou guvern provizoriu, de uniune națională, sub conducerea lui de Gaulle. Făceau parte din el, ca reprezentanți ai partidelor, 4 socialiști, 3 radicali, 2 comuniști și 1 politician de dreapta, precum și 9 membri ai rezistenței interne și ai celei externe. Atât la nivel local, cât și la cel central, puterea era preluată de rezistenți, dar între cele două niveluri de putere au apărut confruntări. Unele CLE-uri aveau rețineri în a recunoaște autoritatea comisarilor republicii și a prefecților numiți de guvern. Pe de altă parte, CDE aveau dificultăți în a subordona milițiile civice (numite și patriotice) create în martie 1944, care aveau sarcina, teoretic împreună cu poliția oficială, de a menține ordinea, de a combate piața neagră și de a-i aresta pe foștii colaboranți cu germaniiDurand 2003, p. 159.Sirinelli 2017, p. 218-219 și 225..

A existat și o rivalitate între cei din rezistența internă și cei din rezistența externă. Cei dintâi le reproșau celor din urmă că au acaparat prea mult din puterea centrală. Unii autori, precum însuși de Gaulle în memoriile sale, au prezentat această confruntare ca una numai între comuniști, care ar fi avut intenția să acapareze toată puterea, și toți ceilalți, care i-ar fi împiedicat să o facă. Istoricul Yves Durand afirmă că în secolul al XXI-lea este în general admis că comuniștii nu au avut această intenție, ci doar au vrut să participe la putere, insistând asupra rolului într-adevăr major pe care îl avuseseră în rezistența internă. După Durand a fost vorba în realitate de confruntarea a două concepții despre noua ordine democratică și republicană, una a lui de Gaulle și a anturajului său imediat, care considerau că aceasta trebuia restaurată de sus, mai întâi la Paris, cu cei care i s-au alăturat de la început și pe care i-a ales el pentru a guverna. Apoi tot aparatul de stat trebuia, în această concepție, să se subordoneze puterii centrale. Majoritatea rezistenților de la bază nu erau de acord cu aceasta. Părerea lor era exprimată nu numai de comuniști, ci și de CNR și de foarte multe CDL și CLL care nu erau deloc dominate de comuniști. Ei considerau că puterea trebuie să provină de la masele populare, cum credeau revoluționarii în timpul revoluțiilor începând cu cea din 1789Durand 2003, p. 159-160..

Un decret din 24 septembrie 1944 a desființat Forțele Franceze din Interior (FFI) ale rezistenței interne. La 28 octombrie 1944 s-a decretat și desființarea milițiilor civice. Atât comuniștii, cât și CNR și CDL-urile au dezaprobat această măsură, dar până la urmă și conducerea Partidului Comunist Francez (PCF) a aprobat-o oficial, deși milițiile erau dominate de oameni ai PCF. Astfel și acesta s-a integrat în restaurarea statului republican democratic, încercând să refacă dinainte de război, în interesul reconstruirii economiei naționaleDurand 2003, p. 161-162.Sirinelli 2017, p. 228.Rémond 2003, p. 344..

Raportul de forțe internațional a influențat și el reconstrucția statului francez. Prezența forțelor americane și britanice a defavorizat și ea tendințele revoluționare. În același timp, în condițiile alianței dintre SUA și Marea Britanie cu URSS, și Franța a putut să încheie o alianță cu aceasta, la 10 decembrie 1944. Ca și de Gaulle încă de la formarea Franței Libere, toți noii conducători ai Franței voiau să evite subordonarea față de SUA. Totuși, Franța era ținută într-o relativă inferioritate, de pildă nu a fost invitată la Conferința de la Ialta, deși a fost asociată la stabilirea ordinii mondiale de după război datorită contribuției sale la victoria asupra Germaniei. I-a fost atribuită una din cele patru zone de ocupație din Germania, iar la începută în aprilie 1945, s-a hotărât că Franța va fi una din cele cinci membre permanente ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU), cele cu drept de vetoDurand 2003, p. 165-167..

Refacerea economiei thumb|Cartelă de alimente din 1947 Situația economică era dezastruoasă din cauza distrugerilor suferite și a jafului practicat de germani în timpul ocupației. La sfârșitul anului 1944, producția industrială scăzuse la 50%, iar cea agricolă la 60% din cea a anului 1938. Prețurile erau de patru ori mai mari, în timp ce salariile numai de 2,7 ori. Raționarea alimentelor era în continuare în vigoare și va dura până în 1949Sirinelli 2017, p. 221.. Franța primea un oarecare ajutor din partea SUA, dar mult sub necesități, din cauza priorităților dictate de continuarea războiuluiDurand 2003, p. 168..

Pentru a evita revendicările sociale, guvernul a mărit salariile în medie cu 50%, dar aceasta și penuriile au provocat o inflație însemnată, ajunsă în 1945 la 40%. , ministrul economiei, a propus o politică de austeritate, cu blocarea prețurilor și a salariilor, dar de Gaulle nu a acceptat, și ministrul a demisionat. Franța a intrat într-o spirală inflaționistă de lungă duratăSirinelli 2017, p. 228-229..

CNR a elaborat un program dorit de fosta rezistență, de renovare a economiei prin naționalizări și planificare, de transformare a raporturilor sociale. Socialiștii, comuniștii și adepții creștin-democrației au primit bine acest program, iar radicalii (cei din ) și cei de dreapta cu rezerve. De Gaulle a înscris aceste obiective în programul GPRF, în ideea că numai intervenția statului putea asigura refacerea unei economii distruseSirinelli 2017, p. 229.Ferro 2018, p. 405..

Încă înainte de terminarea războiului și în 1945 au fost naționalizate mai întâi minele de huilă din departamentele Nord și Pas-de-Calais, o parte din siderurgie, uzinele Renault și o firmă constructoare de motoare de avion, ultimele două din cauza colaborării patronilor lor cu ocupanții. Au urmat o parte din sectorul bancar (de exemplu Banca Franței), o parte din asigurări, toate resursele energetice (producția de cărbune, de electricitate și de gaze), transporturile, radiodifuziunea, agenția de presă Havas, devenită Agenția France Presse (AFP). Au fost create și unități economice mixte (publice plus private) controlate de stat, precum Air FranceZéraffa-Dray 1992, p. 152.Sirinelli 2017, p. 230-231.Ferro 2018, p. 405..

O măsură novatoare în economie a fost planificarea ei, dar nu rigidă ca în URSS. Pentru aceasta a fost creat, printr-un decret din 3 ianuarie 1946 al guvernului provizoriu, Consiliul Planificării, cu funcția de a face propuneri guvernului în acest domeniu. Primul plan a fost trasat pentru patru ani, cu posibilitatea de a fi ajustat în orice moment, având ca obiectiv general ierarhizarea priorităților economice. A vizat în primul rând organizarea aprovizionării populației și a industriei, precum și orientarea ajutorului financiar american. În al doilea rând a avut ca scop pregătirea reconstrucției întreprinderilor private, îmbunătățirea funcționării economiei de piață și a coordonării ei cu noua conjunctură internațională. Directivele planului erau obligatorii pentru sectorul de stat și incitative pentru sectorul privat, care putea negocia contracte cu statulSirinelli 2017, p. 232-233.. Pentru a putea aplica planul s-a semnat un acord financiar cu americanii, prin care aceștia ștergeau peste 2 miliarde de dolari din datoria din timpul războiului, lăsau de rambursat din ea 720 de milioane și dădeau împrumut 300 de milioane, plus 650 de milioane pentru cumpărături din SUAFerro 2018, p. 415..

Reforme sociale Imediat după instalarea sa la Paris, guvernul provizoriu a restabilit drepturile, atribuțiile și bunurile sindicatelor, așa cum erau în 1939. Acestea erau puternice prin numărul de membri ajuns la 6 milioane. Numai CGM, ajuns să fie dominat de comuniști, avea 5 milioane de membri. Au apărut și organizații sindicale noi, precum cea a salariaților cu funcții de conducere în întreprinderi și confederația sindicatelor agricole, dar și Consiliul Național al Patronatului Francez, inițiat de patroni care s-au remarcat în rezistențăSirinelli 2017, p. 236-237.Rémond 2003, p. 350..