Limba română ( sau ) este limba oficială și principală a României și a Republicii Moldova. Face parte din subramura orientală a limbilor romanice, un grup lingvistic evoluat din diverse dialecte ale latinei vulgare separate de limbile romanice occidentale între secolele V și VIII.„Istoria limbii române”, II, Academia Română, București, 1969 Pentru a o distinge în cadrul limbilor romanice orientale, în lingvistica comparată este denumită dacoromână, spre deosebire de cele mai apropiate rude ale sale: aromâna, meglenoromâna și istroromâna. De asemenea, este vorbită ca limbă minoritară de comunități stabile din țările învecinate României (Bulgaria, Ungaria, Serbia și Ucraina), precum și de marea diasporă românească. În total, este vorbită de aproximativ 25 de milioane de persoane ca limbă maternă.
În România, Constituția din 1991, revizuită în 2003, stipulează în articolul 13 că „În România, limba oficială este limba română”. Aceasta este utilizată în administrația publică, sistemul educațional și în mass-media. De asemenea, în localitățile unde o minoritate națională depășește 20% din populație, autoritățile asigură folosirea limbii respective în raport cu cetățenii, conform legislației în vigoare.
În Republica Moldova, limba română a fost recunoscută oficial prin Declarația de Independență din 1991. Deși Constituția din 1994 menționa „limba moldovenească” ca limbă de stat, în 2013, Curtea Constituțională a decis că Declarația de Independență prevalează, confirmând denumirea de „limba română”. În martie 2023, Parlamentul a adoptat o lege care înlocuiește termenul „limba moldovenească” cu „limba română” în toate textele legislative și în Constituție, lege promulgată ulterior de președintele Maia Sandu.
În regiunile din Ucraina cu populație românească semnificativă, precum raioanele din Cernăuți, Odesa și Transcarpatia, limba română este predată în școli ca limbă principală și există publicații, emisiuni TV și radio în limba română. Universitatea din Cernăuți formează profesori pentru școlile românești în domenii precum filologia română, matematică și fizică.
În Serbia, limba română are statut oficial în comunitățile locale din Voivodina, unde există o minoritate românească semnificativă. De asemenea, în Ungaria, limba română este recunoscută ca limbă a minorității române, cu drepturi în educație și cultură.
În Bulgaria, comunitatea românească este concentrată în regiunile de nord-vest, precum Vidin, Vrața și Plevna, însă nu este recunoscută oficial ca minoritate națională, ci doar ca grup etnic. Această nerecunoaștere limitează accesul la educație în limba română în școlile de stat și la servicii religioase în limba maternă.
La nivel internațional, limba română este una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene, România fiind membră din 2007. De asemenea, este utilizată în organizații precum Uniunea Latină și în comunități monahale autonome, cum ar fi Muntele Athos, unde slujbele religioase se desfășoară și în limba română.
Prezentare generală
Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord, cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Ulterior, începând cu secolul al VI-lea, contactul cu populațiile slave a avut un impact semnificativ asupra limbii române, influențând vocabularul, fonetica și structura ei gramaticală. De exemplu, cuvinte precum „prieten” și „iubi” au origini slave.
Limba română vorbită la nord de Dunăre, în România și Republica Moldova, este adesea numită dacoromână.Dumitru Piceava, Aromânii Documentar: „Limba aromână nu poate fi socotită ca un dialect al limbii daco-române. Ca să fie socotită ca dialect trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții: dialectul aromân și cel daco-român trebuie să fie produsul unui singur popor și să trăiască în același loc; să aibă aceeași istorie“
Majoritatea lingviștilor romaniști consideră dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna drept dialecte ale aceleiași limbi:Dicționar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică București, 1993, p. 116: Aromân, -ă [...] (Substantivat, f.) Dialect al limbii române, vorbit de aromâni Hristu Cândroveanu: „Aromânii, prin urmare, sunt români și vorbesc un dialect românesc“
Aromâna (var. armâna) sau macedoromâna este vorbită în zone relativ extinse din Macedonia de Nord, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există comunități aromâne importante, mai ales în Dobrogea. Se presupune că separarea dintre aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea. Meglenita sau meglenoromâna este vorbită într-o arie relativ mică din regiunea Meglen, situată în sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pronunțată. Istroromâna este vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația, geografic mult mai apropiată de Italia decât de România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.
Aceste patru dialecte formează așa-numitul grup estic al limbilor romanice (limba dalmată, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea).
Distincția dintre dialect și limbă este adesea subiectivă și influențată de factori istorici, politici și sociali. În cazul limbilor romanice răsăritene, această problemă este și mai complexă, deoarece nu există criterii lingvistice precise pentru a trasa o delimitare clară între ele. Unii cercetători le consideră dialecte ale limbii române, în timp ce alții le tratează ca limbi separate, dar înrudite. Originea istroromânei nu este înțeleasă în termenii clasici ai latinității post-romane și continuă să provoace dezbateri în rândul teoreticienilor lingvisticii comparate indo-europene.
Vitalitatea limbilor înrudite În timp ce limba română prezintă toate caracteristicile unei limbi de sine stătătoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariție:
Limba aromână se află într-o situație relativ stabilă, cu un număr semnificativ de vorbitori, dar se confruntă cu provocări legate de recunoașterea oficială și de lipsa unor instituții care să susțină dezvoltarea ei. Meglenoromâna și istroromâna, pe de altă parte, sunt considerate limbi în pericol de dispariție, având un număr foarte redus de vorbitori și o transmitere intergenerațională limitată.
Graiuri
thumb|right|345px|Harta graiurilor românești, delimitarea prin culoare separând doar grupul sudic și cel nordic.
Clasificarea limbilor romanice răsăritene este un subiect de dezbatere în lingvistică. Unii specialiști consideră că dacoromâna, aromâna, istroromâna și meglenoromâna sunt limbi separate, în timp ce alții le clasifică drept dialecte ale unei singure limbi, limba română.
Indiferent de clasificare, dacoromâna nu se împarte în dialecte, ci în graiuri. Acestea sunt variante regionale ale limbii, caracterizate prin particularități fonetice, lexicale și gramaticale, care permit totuși înțelegerea reciprocă între vorbitori. Granițele dintre graiuri sunt adesea difuze, iar vorbitorii pot trece treptat de la un grai la altul. Există numeroase variante locale și subgraiuri, iar delimitările dintre acestea pot varia în funcție de criteriile de clasificare.
Principalele graiuri ale dacoromânei și ariile lor geografice sunt:
Graiul muntenesc: vorbit în Muntenia și sudul Dobrogei. Graiul oltenesc: specific Olteniei. Graiul bănățean: întâlnit în Banat. Graiul ardelenesc: specific Ardealului. Graiul crișean: prezent în Crișana și părți din Transilvania. Graiul maramureșean: caracteristic Maramureșului. Graiul moldovenesc: vorbit în Moldova, nordul Dobrogei și părți din Basarabia.
Aceste graiuri prezintă particularități fonetice, lexicale și gramaticale specifice fiecărei regiuni. De exemplu, în Oltenia, deși graiul local păstrează elemente străvechi, influența limbii literare este evidentă. Conform unui articol de pe art-emis.ro, „Graiurile limbii române sunt deci în curs de unificare și cel mai vizibil este acest lucru în materie de vocabular.”
Deși există variații regionale, graiurile dacoromâne se caracterizează printr-o unitate lingvistică remarcabilă. Această coeziune a fost subliniată de cercetători precum Grigore Brâncuș, care a observat că „graiurile lor se identifică aproape în totalitate cu graiurile locale dacoromâne din imediata vecinătate.” Această observație se referă la populațiile românești din afara granițelor țării.
„Harta sonoră a graiurilor și dialectelor limbii române”, este o lucrare care oferă o perspectivă auditivă asupra variațiilor regionale. Această lucrare include cercetări de teren asupra graiurilor dacoromâne vorbite în afara granițelor țării și asupra dialectelor românești din sudul Dunării.
Istoric
right|thumb|345px|Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)
Limba română a evoluat din latina orientală, fiind influențată de-a lungul timpului de diverse limbi și culturi. Contactul prelungit cu populațiile slave, începând cu secolul al VI-lea, a adus numeroase împrumuturi lexicale și modificări fonetice. De exemplu, cuvinte precum „ceas”, „drag”, „iubi” și „prieten” provin din limbile slave.
În Evul Mediu și perioada premodernă, limba română a integrat un număr de cuvinte maghiare, turcești și grecești. Influența maghiară este evidentă în termeni precum „chip” (față) și „hotar” (graniță), în timp ce influența turcă se reflectă în cuvinte precum „cafea” și „chiftea”. De asemenea, cuvinte precum „argat” reflectă o influență bulgară și neogreacă.
În secolul al XIX-lea, limba franceză a avut un impact semnificativ asupra limbii române, contribuind la modernizarea și îmbogățirea vocabularului. Termeni precum „deja” „medic” și „servi” au fost preluați din franceză în această perioadă.
Româna veche thumb|345px|Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, datând din anul 1521. Folosește alfabetul chirilic greco-slavon specific al limbii românești (și diferit de cel rusesc).Cel mai vechi document scris în limba română care s-a păstrat este „Scrisoarea lui Neacșu” din 1521. În această scrisoare, Neacșu din Câmpulung îi scria judelui brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Documentul era redactat cu alfabetul chirilic românesc, care a fost utilizat până în 1860.
O primă utilizare a alfabetului latin este atestată într-un document transilvănean, conform convențiilor alfabetului maghiar, la sfârșitul secolului al XVI-lea. Fragmentul Todorescu, păstrat la Biblioteca Națională Széchényi din Budapesta, conține imnuri protestante traduse din maghiară și datează din perioada 1570-1575. De asemenea, este atestat documentar faptul că în anul 1600 limba română începe să fie folosită în locul limbii slavone în redactarea actelor oficiale, în cancelaria domnească a Țării Românești, în timpul lui Mihai Viteazul.
Procesul de instituționalizare a limbii române ca limbă oficială, utilizată în spațiul public, literatură și Biserică, a început la sfârșitul secolului al XV-lea și s-a finalizat în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. În această perioadă, au fost traduse și tipărite primele cărți în limba română, iar utilizarea alfabetului latin a devenit predominantă. Biserica a avut un rol crucial în promovarea limbii române, prin traducerea textelor religioase și utilizarea lor în slujbe.