Minunița (Aegolius funereus) este o bufniță de talie mică, asemănătoare cu cucuveaua, din familia strigide, ordinul strigiforme, răspândită în nordul Eurasiei și a Americii de Nord, unde trăiește în păduri de conifere, dar și în cele de amestec cu foioase, a căror altitudine variază între 400 și 2.000 m.
Este o specie sedentară, nemigratoare. În România este rară, populația fiind estimată între 600 și 1.000 de perechi cuibăritoare, și se întâlnește în pădurile de conifere din Carpați. Este puțin mai mare decât cucuveaua (Athene noctua) cu care se aseamănă. Lungimea corpului este de 21-28 de cm; femelă fiind mai mare decât masculul: mascul are o o greutate de 93-139 g, iar femela 132-215 g. Anvergura aripilor este de 55-58 cm la mascul și 59-62 cm la femelă. Longevitatea maximă cunoscută în natură (după datele de inelare) este de 16 ani, dar trăiește în medie 3-11 ani. Pasăre adultă are partea superioară brună cu pete albe în formă de stropi, iar cea inferioară albă cu pete brune-deschis. Ochii galbeni cu pupile negre sunt mărginiți deasupra de două sprâncene albe care îi dau o expresie facială de mirare. Discul facial este alb cu o pată neagră în fața ochilor. Capul este mare cu puncte albe. Ciocul este galben. Picioarele și partea superioară a degetelor îmbrăcate cu pene albe. Pasăre tânără este colorată aproape uniform brun-cafeniu; numai remigele și rectricele cu pete albe dungate. Sexele nu se pot diferenția. Are o asimetria considerabilă în structura craniului păsării, un factor care îi permite să localizeze prada cu mare precizie. Încă de la la sfârșitul iernii, din februarie până în mai, masculul emite un cântec dulce repetitiv de chemare și teritorial "pupupupupupupu", care poate fi auzit la peste 3 km, în condiții prielnice, mai ales în toiul nopții. Masculul și femela scot, de asemenea, țipete scurte de alarmă sau de contact mai ascuțite "cuuiu", care pot fi auzite pe tot parcursul anului. Este o specie strict nocturnă. Duce o viață destul de ascunsă; numai strigătul ei caracteristic îi trădează prezența. Minunița este solitară și vânează în special noaptea, uneori și la răsăritul sau apusul soarelui, pândindu-și prada în așteptare pe crengi. Se hrănește în special cu mamifere mici (șoareci de pădure și chițcani), mai puțin cu păsări mici și insecte mai mari.
Atinge maturitatea sexuală după primul an de viață. Cuibărește în scorburi, mai ales în cuiburi vechi de ciocănitori negre sau al altor ciocănitori mari, în crăpături de maluri etc., dar și în cuiburi artificiale. În martie-iunie, femela depune 3-6 ouă albe, pe care le clocește singură, circa 25-31 de zile; ea este hrănită în tot acest timp de către mascul. Uneori, în anii cu hrană abundentă, femela depune două ponte. Puii sunt nidicoli, la eclozare cântăresc 8-9 grame, ei devin zburători la 30-36 de zile, însă sunt îngrijiți de către părinți până la 4-6 săptămâni. Minunița este un răpitor folositor, deoarece consumă cantități mari de rozătoare dăunătoare. Sunt descrise 6 subspecii, în România se întâlnește subspecia Aegolius funereus funereus.Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983Dionisie Linția. Păsările din R. P. R. Vol. al II-lea. Editura Academia Republicii Populare Romîne, 1954Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015La Chouette de Tengmalm, Aegolius funereus. Connaissance et Protection des Oiseaux, Octobre 2008. LPO Mission RapacesBoreal Owl (Aegolius funereus). Del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. and de Juana, E. (eds). Handbook of the Birds of the World (HBW) Alive. Lynx Edicions, Barcelona.
Denumirea Numiri românești: Minuniță, Cucuvaie încălțată, Cucuvaia Tengmalm, Cucumeagă încălțată. Denumirea de "minuniță" provine de la expresie facială de mirare a acestei bufnițe.DEXI - Dicționar explicativ ilustrat al limbii române. Editura Arc & Gunivas, 2007 Numele de Tengmalm vine de la naturalistul suedez Peter Gustaf Tengmalm (1754-1803), care a descris această specie.
Numele științific al genului provine din cuvântul latin aegolios (din greaca aigōlios) – bufniță sau bufniță țipătoare. Numele științific al speciei provine din cuvântul latin fūnereus – funeralii, cu referire la funeraliile oamenilor bolnavi, deoarece în superstițiile mai multor popoare strigătul bufnițelor prevestește moartea cuiva din casa pe care se așează.James A. Jobling. The Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm Publishers, London, 2010
Date biometrice
Minunița este o bufniță mică, de talia unui mic porumbel domestic (Columba livia domestica), puțin mai mare decât cucuveaua (Athene noctua). Femelele sunt puțin mai mari și au o greutate mai mare decât masculii.
Datele biometrice sunt prezentate pentru subspecie europeană Aegolius funereus funereus. Lungimea totală a corpului este de 23-26 cm. Lungimea aripilor: masculi 154-188 mm (la majoritatea circa 169 mm), femele 164-192 mm (la majoritatea circa 176 mm); lungimea cozii 75-114 mm (în medie 99,7 mm). Anvergura aripilor (distanță între vârfurile aripilor întinse) variază între 55-58 cm la mascul și 59-62 cm la femelă. Lungimea tarsului: 23-31 mm. Greutatea: masculi în timpul sezonului de reproducere 90-113 g (în medie 101,4 g), femele 126-194 g (în medie 166,8 g); puii imediat după eclozare 8 g.La Chouette de Tengmalm, Aegolius funereus. Connaissance et Protection des Oiseaux, Octobre 2008Theodor Mebs, Wolfgang Scherzinger. Rapaces nocturnes de France et d'Europe. Delachaux et Niestlé SA, Paris, 2006
Robert Ritter von Dombrowski prezintă următoarele date pentru 2 exemplarele din România: Sexul și etateaLungimea cmLungimea aripii cmLungimea cozii cmTarsul cmLungimea ciocului cmLocalitatea capturăriiTimpul colectării♂ ad24,717,511,82,31,5Lungavița -Tulcea10.IV.1897♀ ad251812,12,81,5Tazlău -Neamț30.XII.1901
Dionisie Linția dă următoarele dimensiuni: pentru o femelă, colectată la 31 decembrie 1904, lângă Padina Matei în Banat, păstrată în Muzeul Ornitologic din Timișoara: aripa 172 mm, coada 114 mm, tarsul 31,5 mm, ciocul 13,3 mm (de la orificiul nării); pentru un exemplar exemplar dintr-o colecție din Sighișoara, colectat la 20.1.1905 lângă Sighișoara: lungimea totală 240 mm; lungimea cozii 95 mm; lungimea aripii 165 mm; lungimea ciocului de la ceară (cu compasul) 145 mm.
Dimorfismul sexual Adulții de sexe diferite au o înfățișare similară, dar femelele au o greutate mai mare și sunt puțin mai mari, cea ce le permite să protejeze mai bine ponta de temperaturile nocturne mai scăzute.Heimo Mikkola. Owls of Europe. T et A.D. Poyser, Calton, 1983
Cu toate că masculii și femelele au un colorit similar, în multe cazuri culoarea discului facial poate indica sexul, fiind mai uniform ocru-albicioasă la femelă, iar la mascul colorată cenușiu spre marginea discului facial.
Specii similare
Minunița se aseamănă prin talia sa mică și culoarea galbenă aurie a ochilor săi cu cucuveaua (Athene noctua). Se deosebește de acesta din urmă prin forma mult mai rotundă a capului și prin discul facial său mai mare. Cucuveaua are capul mai mic și plat, discul facial destul de mic și corpul acoperit cu pete și striații de culoare deschisă și închisă, degetele acoperite cu păr aspru, nu cu pene dese. În plus, cucuveaua nu se întâlnește în pădurile compacte.
Huhurezul mic (Strix aluco) și ciuful de padure (Asio otus) pot ocupa aceleași habitate forestiere; cu aceste specii, de talie mult mai mare, minunița nu poate fi confundată. Huhurezul mic este mult mai mare și are ochi mari, de culoare brun-închisă.
Alte specii similare sunt ciuvica (Glaucidium passerinum) care este mult mai mică, are discul facial mai puțin pronunțat și ochii galbeni, relativ mici. Ciușul (Otus scops) este mai mic, mai subțire, cu egrete distincte și erectile (care se pot ridica) și o culoare a penajului asemănătoare cu cea a cojii de copac. Bufnițele americane din genul Megascops sunt asemănătoare cu ciușul și au de asemenea egrete. Cucuveaua cu picioarele lungi (Athene cunicularia) din America are picioare lungi și degete fără pene; ea evită pădurea.
Distribuția geografică Minunița este o specie boreală, aparținând faunei sibero-canadiene. Cuibărește în Europa, Asia și America de Nord. Aria sa de distribuție mondială formează o centură mai mult sau mai puțin regulată de 2.000-3.000 kilometri lățime acoperind zonele forestiere reci din emisfera nordică.
Cele 6 subspecii sunt răspândite după cum urmează: Aegolius funereus funereus (Linnaeus, 1758) - subspecie europeană, răspândită în Europa din nordul Scandinaviei spre sud până în Pirinei și apoi la est spre Ural, cu excepția Caucazului. Aegolius funereus caucasicus (Buturlin, 1907) - subspecie caucaziană, răspândită în Caucaz; posibil și în nordul Turciei. Aegolius funereus pallens (Schalow, 1908) - subspecie vest-siberiană, răspândită din vestul Siberiei spre Tian-Șan, în sudul Siberiei și nordul Mongoliei, la est în nord-estul Chinei (Heilongjiang) până în Orientul Îndepărtat rusesc (inclusiv Sahalin). Aegolius funereus magnus (Buturlin, 1907) - subspecie est-siberiană de talie mai mare răspândită în nord-estul Siberiei de la Kolîma până la Kamceatka. Aegolius funereus beickianus Stresemann, 1928 - subspecie chinezo-indiană, răspândită în nord-vestul Indiei (Lahul, în nordul statului Himachal) și în nordul și centrul Chinei (în nord-estul provinciei Qinghai). Aegolius funereus richardsoni (Bonaparte, 1838) - subspecie nord-americană, răspândită în America de Nord din centrul Alaskăi și munților Stâncoși până în vestu SUA (la sud până în nordul statului New Mexico) și la est din Canada până la Labrador.
Distribuția subspeciei europene Aegolius funereus funereus conturează o bandă continuă din Scandinavia până în Rusia și o serie de petice care corespund principalelor zone montane întâlnite în Europa: Alpi, Carpați, Balcani, Pirinei, Jura etc. Distribuția sa europeană coincide aproximativ cu cea a molidului (Picea abies). Prezența speciei în cadrul ariei sale de distribuție rămâne totuși neuniformă și este supusă unor fluctuații anuale puternice: ea ia local forma de insulițe, cu o prezență de amploare variabilă, separate prin viduri mari.
În România preferă regiunile muntoase ale Carpaților, cu păduri de conifere.
Minunița este indigenă în Albania, Andorra, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Bielorusia, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Canada, China, Croația, Republica Cehă, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Italia, Japonia, Kazahstan, Kârgâzstan, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Mongolia, Muntenegru, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Federația Rusă, Saint Pierre și Miquelon, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite (Georgia), Suedia, Tadjikistan, Turcia, Ucraina. Apariții accidentale în Ungaria, India, Marea Britanie.
Subspecii și variații geografice
Specia Aegolius funereus funereus este supusă variațiilor geografice. Ea devine din ce în ce mai deschisă și cenușie la culoare de la vest spre est. Studiul populației din extremitatea vestică a Eurasiei (izolată în munții Pirinei) nu a evidențiat nicio diferență în structura genetică față de populația din nordul Europei (Fennoscandia).Del hoyo, J., Elliott, A. & Sargatal, J. (Eds). Handbook of the Birds of the World. Vol. 5. Barn-owls to Hummingbirds. Lynx Edicions, Barcelona, 1999.