Gateway Arch („Arcul Porții“), Gateway to the West („Poarta Vestului”) sau St. Louis Arch („Arcul St. Louis”) este un monument de 192m înălțime, situat în centrul orașului Saint Louis, Missouri, Statele Unite ale Americii. Placat cu oțel inoxidabil și construit sub forma unui arc catenar ponderat, este cel mai înalt arc din lume și cea mai înaltă structură accesibilă din Missouri. Unele surse îl consideră cel mai înalt monument construit de om din emisfera vestică. Construit ca un monument al expansiunii spre vest a Statelor Unite și dedicat oficial „poporului american”, Arcul, denumit în mod obișnuit „The Gateway to the West” („Poarta Vestului”), este un monument istoric național în Parcul Național „Gateway Arch” și a devenit o destinație turistică populară, precum și un simbol recunoscut la nivel internațional al orașului St. Louis.
Arcul a fost proiectat de arhitectul finlandezo-american Eero Saarinen în anul 1947, construcția a început la 12 februarie 1963 și a fost finalizată la 28 octombrie 1965, la un cost total de 13 milioane de dolari (echivalentul a 95,9 milioane de dolari în 2023). Monumentul a fost deschis publicului la 10 iunie 1967. Este situat pe locul fondării orașului St. Louis în 1764, pe malul vestic al râului Mississippi.
Contextul istoric Inițierea și finanțarea (1933-1935) Spre sfârșitul anului 1933, liderul civic Luther Ely Smith, întorcându-se în St. Louis de la Parcul Național Istoric „George Rogers Clark din Vincennes, Indiana, a văzut zona riverană din St. Louis și și-a imaginat construirea unui memorial acolo, ceea ce ar fi revigorat zona riverană și ar fi stimulat economia. Archived from the original on February 14, 2011. Retrieved February 14, 2011. El i-a comunicat ideea sa primarului Bernard Dickmann, care, pe 15 decembrie 1933, a ridicat-o într-o întâlnire cu liderii orașului. Aceștia au aprobat propunerea și a fost înființată asociația non-profit „Jefferson National Expansion Memorial Association” (JNEMA - pronunțat „Jenny May”). Smith a fost numit președinte, iar Dickmann vicepreședinte. Scopul asociației a fost acela de a crea:
Mulți localnici nu au fost însă de acord cu folosirea fondurilor publice pentru această cauză. Fiica lui Smith, SaLees, a povestit că atunci când „oamenii îi spuneau că avem nevoie de lucruri mai practice”, el răspundea că „lucrurile spirituale” erau la fel de importante.
Asociația se aștepta să fie nevoie de 30 de milioane de dolari pentru a întreprinde construcția unui astfel de monument (echivalent cu aproximativ 561 de milioane de dolari în 2023). Aceasta a solicitat guvernului federal să achite trei sferturi din factură (22,5 milioane de dolari).
Sugestia de a reînnoi malul râului nu a fost originală, deoarece au existat proiecte anterioare, dar care nu au avut popularitate. Ideea memorialului Jefferson a apărut pe fondul dezastrului economic al Marii crize economice și care promitea noi locuri de muncă. Proiectul trebuia să creeze 5.000 de locuri de muncă timp de trei până la patru ani. Membrii comitetului au început să sensibilizeze publicul prin organizarea colectării de fonduri și scrierea de pamflete. De asemenea, au implicat Congresul prin planificarea bugetelor și pregătirea proiectelor de lege, în plus față de cercetarea proprietății terenului pe care îl aleseseră, „cu o lungime de aproximativ o jumătate de milă... de la Third Street spre est până la actuala cale ferată ridicată”. În ianuarie 1934, senatorul Bennett Champ Clark și reprezentantul John Cochran au prezentat Congresului un proiect de lege privind alocarea a 30 de milioane de dolari pentru memorial, dar proiectul de lege nu a reușit să obțină sprijin din cauza sumei mari de bani solicitate. În luna martie a aceluiași an, rezoluțiile comune au propus înființarea unei comisii federale pentru dezvoltarea memorialului. Deși propunerea viza doar autorizarea, proiectul de lege a întâmpinat opoziție deoarece oamenii suspectau că JNEMA va solicita ulterior alocarea de fonduri. La 28 martie, proiectul de lege al Senatului a fost respins, iar la 5 aprilie a fost predat Comisiei pentru Bibliotecă a Camerei Reprezentanților, care a prezentat ulterior un raport favorabil asupra proiectelor de lege. La 8 iunie, atât legea Senatului, cât și cea a Camerei au fost adoptate. La 15 iunie, președintele Franklin D. Roosevelt a promulgat legea, instituind „Comisia memorială pentru expansiunea teritorială a Statelor Unite”. Comisia cuprindea 15 membri, aleși de Roosevelt, Cameră, Senat și JNEMA. Comisia s-a reunit pentru prima dată la 19 decembrie în St. Louis, unde membrii au examinat proiectul și locația planificată.
Între timp, în decembrie, JNEMA a discutat despre organizarea unui concurs de arhitectură pentru a determina designul monumentului. Arhitectul local Louis LaBeaume a elaborat liniile directoare ale concursului până în ianuarie 1935. La 13 aprilie 1935, comisia a certificat propunerile de proiect ale JNEMA, inclusiv perimetrele monumentului, „semnificația istorică” a monumentului, concursul și bugetul de 30 de milioane de dolari. Între februarie și aprilie, legislatura statului Missouri a adoptat o lege care permitea utilizarea de obligațiuni pentru facilitarea proiectului. La 15 aprilie, guvernatorul de atunci Guy B. Park a semnat legea. Dickmann și Smith au solicitat finanțare de la două agenții New Deal - Public Works Administration (condusă de Harold Ickes) și Works Progress Administration (condusă de Harry Hopkins). La 7 august, atât Ickes, cât și Hopkins au aprobat cererile de finanțare, fiecare promițând 10 milioane de dolari, și au declarat că :en:National Park Service (NPS) va gestiona memorialul. La 10 septembrie au avut loc alegeri locale pentru emiterea de obligațiuni în valoare de 7,5 milioane de dolari (aproximativ 140 milioane de dolari în 2023) pentru dezvoltarea memorialului, care au fost aprobate.
La 21 decembrie, președintele Roosevelt a semnat ordinul executiv 7253 prin care a aprobat monumentul, alocând zona de 82 de acri ca primul sit istoric național. Ordinul a alocat, de asemenea, 3,3 milioane de dolari prin WPA și 3,45 milioane de dolari prin PWA (6,75 milioane de dolari în total). Motivația proiectului a fost dublă - comemorarea expansiunii spre vest și crearea de locuri de muncă. Unii contribuabili au început să intenteze procese pentru a bloca construcția monumentului, pe care l-au numit un „boondoggle” (o mare lucrare inutilă).
Planificarea inițială (1936-1939) Folosind subvenția din 1935 de 6,75 milioane de dolari și 2,25 milioane de dolari în obligațiuni ale orașului, NPS a achiziționat clădirile istorice din situl istoric - prin expropriere mai degrabă decât prin cumpărare - și le-a demolat. Până în septembrie 1938, exproprierea a fost finalizată. Aceasta a făcut obiectul mai multor litigii juridice care au culminat la 27 ianuarie 1939, când Curtea de Apel a Statelor Unite a decis că exproprierea a fost valabilă. O sumă totală de 6,2 milioane de dolari a fost distribuită proprietarilor de terenuri pe 14 iunie. Demolarea a început pe 9 octombrie 1939, când Dickmann a înlăturat primele trei cărămizi dintr-un depozit vacant.
Conduși de Paul Peters, adversarii memorialului au trimis Congresului un pliant intitulat „Necesitate publică sau pur și simplu o porcărie”. Avocatul JNEMA, Bon Geaslin, a considerat că pliantele nu au pătat proiectul, ci i-au motivat pe membrii Congresului să afle mai multe despre acesta. Deși reprezentantul John Cochran dorea să ceară Congresului să aprobe mai multe fonduri, Geaslin a considerat că asociația ar trebui „să păstreze un profil scăzut, menținându-și poziția actuală în timpul acestei sesiuni a Congresului”. El a sfătuit asociația să „publice un editorial puternic într-unul dintre ziare, în care să se menționeze că un grup restrâns de chiriași... solicită fonduri [pentru a se împotrivi] îmbunătățirii propuse și să se precizeze că aceste eforturi nu reprezintă consensul de opinie din St Louis... și subliniind că astfel de obstrucții ar trebui condamnate".
Reducerea cheltuielilor de către Congres a făcut imposibilă obținerea fondurilor alocate. NPS a răspuns că orașul își va reduce contribuția dacă guvernul federal va face acest lucru. Acesta a afirmat, de asemenea, că fondurile au fost aprobate printr-un ordin executiv, dar superintendentul John Nagle a subliniat că ceea ce „un ordin executiv face, altul poate anula”. În martie 1936, reprezentantul Cochran a comentat în timpul unei reuniuni a Camerei că „nu va vota nici o măsură care să prevadă construirea memorialului sau alocarea de fonduri pentru acesta”. Geaslin a considerat că declarațiile lui Cochran reprezentau un obstacol mai mare pentru proiect decât opoziția lui Paul Peters, deoarece Congresul ar fi putut considera opiniile lui Cochran drept reprezentative pentru opinia publică.
Peters și alți opozanți i-au cerut lui Roosevelt să anuleze ordinul executiv 7253 și să redirecționeze banii către Crucea Roșie Americană. Smith le-a contestat motivele, acuzându-i că „se opun oricărui lucru care este avansat vreodată în numele orașului.” În februarie 1936, un editorial scris de Paul W. Ward în The Nation a denunțat proiectul. Smith a fost înfuriat, temându-se de impactul atacurilor venite din partea unei reviste prestigioase, și a vrut „să sară puternic pe el cu ciocanul și cleștele”. William Allen White, un renumit editor de ziare, l-a sfătuit pe Smith să nu se agite.
Deoarece fluviul Mississippi a jucat un rol esențial în stabilirea identității orașului St. Louis ca poartă către vest, s-a considerat că un monument comemorativ ar trebui să fie amplasat în apropierea râului. Șinele de cale ferată care fuseseră construite în anii 1930 pe dig obstrucționau priveliștea malului râului de la locul de amplasare a monumentului. Când Ickes a declarat că linia de cale ferată trebuie să fie îndepărtată înainte de a aloca fonduri pentru monument, Archived from the original on February 25, 2011. Retrieved February 25, 2011. președintele consiliului St. Louis de servicii publice, Baxter Brown, a sugerat că „un nou tunel pentru a ascunde șinele relocate și reamenajarea terenului pentru a-l ridica deasupra tunelului. Aceste modificări ar elimina șinele ridicate și de suprafață și ar deschide priveliștea spre râu." Deși respinsă de arhitectul NPS Charles Peterson, propunerea lui Brown a stat la baza soluției finale.
Până în mai 1942, demolarea a fost finalizată. Vechea Catedrală și vechea „Rock House“, datorită semnificației lor istorice, au fost singurele clădiri păstrate în cadrul sitului istoric. Vechea „Rock House“ a fost demolată ulterior în 1959 cu intenția de a fi reasamblată într-o nouă locație, dar bucăți din clădire au dispărut. O parte a casei a fost reconstruită în subsolul Tribunalului Vechi.Hoppe, Nancy Marie. "Whatever Happened to The Old Rock House?" , The Museum Gazette, Jefferson National Expansion Memorial, National Park Service
Concursul de proiecte (1945-1948)
În noiembrie 1944, Smith a discutat cu Newton Drury, directorul National Park Service (NPS), despre proiectul monumentului, afirmând că acesta ar trebui să fie „transcendent din punct de vedere al valorilor spirituale și estetice”, cel mai bine reprezentat de „o caracteristică centrală: un singur arbore, o clădire, un arc sau altceva care ar simboliza cultura și civilizația americană”.