Adunarea Națională Constituantă (în ) a fost prima adunare constituantă din istoria Franței. Ea a fost instituită de deputații Stării a Treia la Stările Generale din 1789, care, după și cu sprijinul unei părți a deputaților nobilimii și clerului, s-au proclamat mai întâi „Adunarea Națională” la , apoi „Adunarea Națională Constituantă” la .
Adunarea Națională Constituantă a guvernat țara sub un sistem de monarhie constituțională până la promulgarea : a fost apoi înlocuită de Adunarea Națională Legislativă (–).
Acești doi ani de guvernare au fost marcați de evenimente cruciale: Căderea Bastiliei la (președinte: Abatele Grégoire), , , întoarcerea regelui la Paris (), , (), (iulie 1791).
Adunarea, traversată de conflicte între „dreapta” și „stânga” (noțiuni care aveau mai târziu să devină consacrate în politică), a fost ocazia cu care au ieșit în prim plan primii lideri ai Revoluției: , Bailly, , Robespierre, etc.
Istorie
De la Stările Generale (mai–iulie 1789) la Adunarea Națională Constituantă Adunarea Națională a apărut în contextul unor tulburări politice, generate în urma convocării Adunării Stărilor Generale. Dezbaterile au fost de atunci animate de două chestiuni: cea a certificării mandatelor deputaților și cea a metodei de vot pe stări sau pe deputați. La deschiderea lucrărilor de la Versailles, pe , Stările Generale urmau să fie compuse din ai clerului, 285 ai nobilimii și 621 ai stării a treia.
Pe , starea a treia și-a luat numele de Adunarea Comunelor (în ) și a solicitat exercitarea votului în ședință comună a tuturor stărilor. Nobilimea și clerul au refuzat să se adune împreună cu starea a treia: Pe , deputații nobilimii s-au întrunit într-o ședință separată. Clerul a amânat o decizie, în timp ce a starea a treia refuza orice compromis. Absența regelui a făcut să nu fie posibil vreun arbitraj.
Pe , abatele Sieyès, autorul cărții , a depus o moțiune prin care invita nobilimea și clerul să se alăture „deputaților comunelor”. Două zile mai târziu, trei preoți din Poitou, între care și , apoi, pe , alți nouăsprezece clerici, s-au alăturat Adunării Comunelor.
Pe , după ce Adunarea Comunelor a finalizat validarea mandatelor, Sieyès a prezentat o moțiune de constituire a Adunării Comunelor în „Adunarea reprezentanților cunoscuți și verificați ai națiunii franceze”. a propus ca Adunarea să își ia numele de „Adunarea Reprezentanților Poporului Francez”. , susținut de , a propus „Adunarea legitimă a reprezentanților majorității părților națiunii, acționând în absența părții minore”.Arhivele parlamentare, (accesat la ).
Confruntate cu lipsa de reacție din partea majorității privilegiaților, deputații stării a treia s-au constituit într-o adunare deliberativă și, considerând că reprezintă „cel puțin nouăzeci și șase de sutimi din națiune”, și-au luat numele de „Adunarea Națională”, un nume propus pe de deputatul , avocat dintr-un din Berry.
Constatând că Stările Generale îi scapă complet de sub control, Ludovic al XVI-lea a hotărât să le întârzie lucrările, încuind sala în care se reuneau deputații la Versailles. Pe , în fața ușilor închise, deputatul Guillotin a propus întrunirea în , în din Versailles. ai clerului și doi reprezentanți ai nobilimii li s-au alăturat deputaților stării a treia, răspunzând loviturii de forță a regelui cu o adevărată lovitură de stat: deputați au jurat să nu se despartă până când nu dau Franței o constituție . Disperat să le zdrobească rezistența, regele a invitat celelalte două stări să li se alăture ().
Această adunare s-a proclamat, la , Adunarea Națională Constituantă.
Adunarea Constituantă (1789-1791) Adunarea avea aproape 1200 de deputați și a întrunit între și , mai întâi la Versailles, apoi, după în cursul cărora, pe de o parte, Adunarea a obținut de la rege promulgarea primelor articole ale și ale Declarației Drepturilor, și pe de altă parte, parizienii l-au adus pe Ludovic al XVI-lea cu familia regală înapoi la Palatul Tuileries, la Paris în manejul Palatului Tuileries din Paris.
În rândul deputaților care se întruneau zilnic, au ajuns să se contureze trei tendințe majore, destul de fluide: monarhiștii, constituționaliștii (cei mai numeroși) și patrioții radicali, încă o minoritate foarte mică.
Dezbaterile Adunării au fost publicate de . După abolirea feudalismului prin și emiterea Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului din , Adunarea a votat, la sfârșitul anului, principiile generale ale care, pe baza suveranității naționale și a separării puterilor în stat, organiza limitarea puterii regale și sfârșitul excluderii poporului din deciziile politice.
Reforme Pe lângă activitatea sa constituțională, Adunarea a înfăptuit reforme fundamentale în diferite domenii:
administrația: uniformizare și centralizare prin crearea a ; justiție: egalitatea în fața legii; desființarea parlamentelor; alegerea judecătorilor; confirmarea abolirii torturii (din 1780 și 1788); reforma sistemului judiciar prin divizarea instanțelor administrative și a instanțelor judecătorești (Legea din 16 și 24 august 1790 privind dualitatea ordinilor jurisdicționale); finanțe: egalitatea în fața impozitelor; abolirea impozitelor indirecte; asignați garantați cu ; economie: abolirea vămilor interne, a taxelor de drum; abolirea corporațiilor () ; decizii favorabile liberalismului economic.
În chestiuni religioase, Adunarea Constituantă a adoptat următoarele măsuri:
a abolit legile restrictive împotriva protestanților; a acordat cetățenie evreilor; a abolit zeciuiala (decretul din ); a naționalizat proprietățile Bisericii (); a abolit și a ordinele călugărești regulate, cu excepția celor dedicate educației și (decretul din ) ; a adoptat (decretul din ); a impus clericilor un jurământ de credință (decretul din ).
Ea a votat prima Constituție între și . Fondată pe principiul suveranității populare și al separării puterilor în stat, ea a instaurat în Franța o monarhie constituțională. Pe , regele a acceptat-o.
Puterea executivă era exercitată de rege. Astfel, Ludovic al XVI-lea își putea alege miniștrii (care nu erau responsabili în fața Adunării), putea conduce politica externă și putea, în ciuda principiului separării puterilor, să promulge sau să respingă legi (drept de veto suspensiv cel puțin ). Puterea legislativă era exercitată de Adunarea unicamerală, aleasă pentru doi ani prin vot cenzitar. Ea avea drept de inițiativă legislativă și vota legile, stabilea și controla taxele, decidea asupra stării de război și de pace și se întrunea din proprie inițiativă, fără a fi convocată. Independența sistemului judiciar era asigurată prin alegerea magistraților prin vot.
Adunarea Constituantă s-a despărțit pe și a fost imediat înlocuită de Adunarea Legislativă.
Printre membrii ei cei mai influenți s-au numărat Robespierre, , , , , , Lafayette, membrii familiei și .
Soarta constituției Scrisă în beneficiul cetățenilor celor mai înstăriți și concepută să rămână în vigoare timp de zece ani, această Constituție a rezistat doar până la insurecția din 10 august 1792. După marea fraternitate demonstrată în timpul () s-au acumulat însă dificultăți:
Constituția din 1791 fusese deja pusă sub semnul întrebării de (iunie 1791), () au creat o falie ireconciliabilă între moderați () și iacobini, Puterile autoritare europene se îngrijorau de „dreptul popoarelor la autodeterminare” proclamat de Franța revoluționară.
În urma insurecției din 10 august, puterea a fost preluată de „” al Adunării, deputați care au preluat puterea în lipsa unui statut juridic, și în lipsa sprijinului real din partea opiniei publice, și care au organizat cu vot universal masculin. Mai mulți deputați ai Adunării Naționale Constituante și ai Adunării Legislative au fost realeși în noul parlament, Convenția Națională. Întrunită în sesiune la , ea a devenit noul guvern francez. Una dintre primele sale măsuri a fost abolirea monarhiei.
Cronologie
1789
: abolirea tuturor privilegiilor feudale și : decretul care proclamă libertatea opiniilor religioase și libertatea presei : Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului : mutarea Adunării Naționale la Paris : declarație prin care bunurile clerului au fost puse la dispoziția statului ca bun național : crearea unei monezi de hârtie, numită assignat : legea privind împărțirea Franței în departamente
1790
: împărțirea regatului în 83 de departamente ianuarie 1790: emanciparea sefarzi din Avignon și din : suprimarea : decret privind vânzarea activelor naționale până la strângerea a : abolirea nobilimii ereditare : Constituția civilă a clerului Legea din 16 și 24 august 1790, care a fundamentat dualitatea dintre ordinele de jurisdicție administrativă și judiciară : decret referitor la depunerea jurământului de către orice funcționar public ecleziastic
1791
: decret care elimină dreptul regelui de a grația : în urma , regele a fost demis din îndatoririle sale regale : restaurarea funcțiilor regelui și stabilirea inviolabilității persoanei regelui : abolirea ordinelor cavalerești : este adoptată de Adunarea Națională –: Emanciparea evreilor: libertate deplină de cult și a activităților profesionale : Adunarea Constituantă s-a dizolvat și a făcut loc Adunării Legislative
Note
Bibliografie .
, . .
Categorie:1789 în politică Categorie:Revoluția franceză