Auguste Perret () a fost un arhitect francez, unul dintre primii specialiști în beton armat.
Mult timp a fost denigrat de către istoricii și teoreticienii Mișcării moderne, în special între anii 1960 și 1990, mai exact de apropiați ai lui Le Corbusier, care respingeau ceea ce considerau compromisuri favorizate de guverne lipsite de ambiție. A trebuit să treacă prin diversele crize ale acestei mișcări pentru ca opera lui Perret să fie reintegrată într-o istorie a arhitecturii orientată mai direct către o logică patrimonială. În acest nou context, Auguste Perret apare ca unul dintre foarte rarii arhitecți care au știut să discearnă atât mizele, cât și limitele Mișcării moderne.
Dincolo de aceste judecăți de valoare inevitabil subiective, Auguste Perret a jucat un rol determinant: primul arhitect care a sesizat interesul constructiv al betonului armat (la începutul anilor 1900), a rămas mereu atașat acestui material în același timp economic și robust, stabilind câteva principii precum „stilul fără ornament”, structura stâlp-grindă-placă sau planul liber. Plasată sub semnul continuității istorice, coerența operei sale — care se întinde pe mai bine de o jumătate de secol — reflectă voința de a integra construcția modernă într-un nou ordin arhitectural, definit drept Școala clasicismului structural. Această terminologie nu trebuie să ascundă un excepțional simț practic, care poate fi deopotrivă înțeles ca o căutare a durabilității și a democratizării Modernității; un ideal arhitectural pe care l-a concretizat pe deplin prin reconstrucția centrului orașului Le Havre.
Maestrul betonului armat Biografie Auguste Perret se înscrie în linia unei tradiții familiale: un bunic carier și un tată cioplitor în piatră, devenit ulterior antreprenor, Claude Perret. El a păstrat întotdeauna o pasiune pentru materialul simplu, tratat cu noblețe, precum și un simț deopotrivă modest și pragmatic al construcției.
Născut în împrejurimile Bruxelles, unde tatăl său se refugiase după implicarea sa în Comuna din Paris, Perret se inițiază în procedeele de construcții moderne în cadrul întreprinderii familiale, înainte de a-și orienta definitiv cariera ca „arhitect specializat în beton armat”.
În același timp, își urmează studiile la Școala de Belle-Arte din Paris, unde primește învățăturile lui Julien Guadet, unul dintre teoreticienii arhitecturii contemporane, care i-a transmis demersul raționalist și clasic al Belle-Arte. Dincolo de acest raționalism clasic, preocuparea sa deosebită pentru structură își are sursa și într-o lectură asiduă a operelor lui Auguste Choisy și mai ales ale lui Eugène Viollet-le-Duc.
Deși a fost un student strălucit, Perret părăsește Școala de Belle-Arte pentru a se alătura întreprinderii familiale — înainte chiar de a obține diploma sau de a încerca posibilul Prix de Rome.
Perret, antreprenori
În 1905, asociat cu frații săi Gustave (1876-1952), care a fost și el arhitect, și Claude (1880-1960) — care preluaseră întreprinderea de zidărie fondată de tatăl lor —, Auguste Perret devine unul dintre primii antreprenori care folosesc betonul armat în construcții. Astfel, încă din 1913, el ridică prima sa mare realizare: Teatrul Champs-Élysées din Paris.
Grație unei reflecții deschise asupra posibilităților tehnice și formale ale acestui nou material, el este considerat precursor al planului liber, ajungând rapid la concluzia că orice construcție se bazează pe două entități fundamentale: structura portantă (sau osatura) și umpluturile (pereți despărțitori, deschideri și stâlpi între goluri).
El aplică betonului forme și proporții adesea apropiate de clasicismul francez, precum și texturi și suprafețe prelucrate asemenea pietrei fasonate (alegerea componentelor betonului, finisajul buciardat al suprafețelor). „Betonul meu, spunea el în 1944, este mai frumos decât piatra. Îl lucrez, îl cioplesc […], îl transform într-o materie care depășește în frumusețe cele mai prețioase placaje.”
Totuși, lectura arhitecturii lui Auguste Perret nu trebuie să se oprească la un clasicism de aparență sau la preocupările practice — ca să nu spunem pragmatice — ale unui antreprenor, lăsând astfel în umbră dimensiunea propriu-zis arhitecturală a operei sale.
El promovează betonul armat pentru calitățile sale structurale și estetice proprii, prin ceea ce el numea „ordinul betonului armat”. Omul apare în întregime ca un modern și, dacă afirmă importanța unui material așa-zis sărac (betonul), dacă îl tratează ca pe piatra fasonată și caută să îmbine eleganța artelor frumoase cu simplitatea artizanală, aceasta nu este lipsită de o ideologie socială pe care o putem apropia de cercetările inițiate de Arts & Crafts și apoi continuate — în epoca debutului său — în Art Nouveau.
Mai mult, prin opera sa construită, Perret se afirmă pe deplin ca arhitect, privindu-și clădirile prin prisma unui spațiu eliberat, a unui vid construit: ceea ce se observă în proiectele sale la scară urbană și ceea ce se poate înțelege, de altfel, prin definiția ce deschide culegerea sa de aforisme:
(Re)construcția
Celebritatea lui Auguste Perret începe la începutul secolului al XX-lea, odată cu realizarea , care îi aduce, prin câteva scandaluri, o notorietate imediată, chiar în momentul în care încerca să apere idei profund moderniste: impunerea betonului, construirea de „buildinguri” în jurul Parisului sau concretizarea unui „stil fără ornament” menit să pună capăt rătăcirilor Art Nouveau.
În anii 1920 și 1930, el începe să susțină conferințe și să teoretizeze gândirea sa, fără a publica, dar devenind subiectul multor articole de revistă, susținut în special de Marie Dormoy. Totodată, ocupă funcția de președinte al Societății Arhitecților Moderni, fondată de Hector Guimard în 1922.
Își concretizează Ordinul betonului prin Turnul de orientare din Grenoble (1924), apoi își multiplică realizările: comenzi publice importante, ateliere de artiști (Boulogne-Billancourt), clădiri industriale sau șantiere private precum refacerea Casei Ananie din Paris, fără a uita Biserica Notre-Dame du Raincy din Le Raincy (1923).
În 1938, Auguste Perret este pus în valoare în filmul Les Bâtisseurs de Jean Epstein. Mai multe dintre lucrările sale sunt prezentate, iar arhitectul își expune îndelung modul de a privi arhitectura.
Sub Ocupație, el rămâne în prim-planul arhitecților moderni: în 1943 este ales membru al și prezidează Ordinul Arhitecților. Deși guvernul mareșalului Pétain se orientează ferm către regionalism (reconstrucția Orléans), Perret obține șantierul de reconstrucție a pieței Alphonse-Fiquet din Amiens, unde regăsim principiile constructive pe care le instaurase la Garde-meuble national și la Palatul Iéna și pe care le va aplica pe deplin la Le Havre.
După război După război, Auguste Perret este un maestru recunoscut, iar tinerii arhitecți îl abordează pentru a încerca să creeze o școală franceză de reconstrucție. Însă Ministerul Reconstrucției și Urbanismului nu dorește o soluție unitară, preferând să încurajeze diversitatea și să judece apoi eficiența fiecărei lucrări: acest fapt permite integrarea unor proiecte profund moderniste (ex. Cité radieuse din Marsilia) și a altora mai regionaliste (ex. Saint-Malo).
Totuși, echipa lui Perret câștigă cel mai important șantier: reconstrucția orașului Le Havre. Grupul, redenumit Atelier pentru reconstrucția din Le Havre, preia reconstruirea ex nihilo a celor 150 de hectare ale centrului orașului. Auguste Perret moare înainte de finalizarea șantierului: clădirea principală de pe rue de Bretagne, clasată monument istoric, este singura pe care a putut-o vedea complet realizată.
Auguste Perret este asociat și la proiectul de reconstrucție a Vechiului Port din Marsilia. La începutul lui 1951, el devine noul arhitect-șef oficial, înlocuindu-l pe André Leconte, al cărui proiect de fațade pe frontul de chei era puternic contestat. Numirea sa servește mai ales la a oferi girul său contra-propunerilor tinerilor arhitecți marsiliezi Fernand Pouillon și André Devin, numiți simultan arhitecți-șefi adjuncți.
Profesorul În 1923, Auguste Perret conduce un atelier extern al Școlii de Arte Frumoase, specializat în beton. În 1930, el predă la Școala Specială de Arhitectură. În jurul maestrului începe atunci să se formeze un grup de tineri arhitecți moderni (printre care Roger Jauny), care a contribuit la prestigiul său social în mediul arhitectural și cultural. Această influență i-a favorizat ulterior comenzi publice importante.
O operă mult timp neglijată Sinteză istoriografică Anii uitării După ce a fost recunoscut drept cel mai important arhitect al Franței, apoi pus în paralel de mass-media cu Le Corbusier începând cu perioada Reconstrucției, Auguste Perret va cunoaște rapid o lungă perioadă de uitare și de desconsiderare. Publicată în 1959, lucrarea lui Peter Colins apare în cele din urmă ca un cântec al lebedei. Ea nu va fi suficientă pentru a-i consolida renumele în Franța, deși deschide deja o perspectivă amplă asupra importanței operei sale: atât prin brutalismul său premergător (beton aparent, lipsa ornamentelor), prin rolul său istoric în arhitectura mondială (structura de beton armat, prefabricarea), cât și prin apariția paradoxală a unui „ordin al betonului armat” (modularitate, neoclasicism), care tindea să înscrie acest prim maestru al modernității dincolo de crizele prin care începea să treacă Mișcarea modernă.
Trebuie așteptat până la primul studiu al lui Joseph Abram din 1985 pentru ca opera sa să reapară în cercetările universitare, reintroducând cu această ocazie principalele elemente care o caracterizează în cadrul istoriei artelor. Aceste lucrări vor fi urmate de o carte ilustrată semnată de Roberto Gargiani, ale cărei texte redau subtil doctrina maestrului.
Cu toate acestea, lucrările generaliste dedicate arhitecturii sau urbanismului modern, publicate din anii 1960 până în anii 1990, îl citează în mod regulat, dar asimilându-l unui clasicism considerat puțin inovator, chiar desuet: realizările arhitecturale ale lui Auguste Perret au fost mult timp criticate – paradoxal, fiind considerate prea puțin inovatoare de către istoricii Mișcării moderne sau, dimpotrivă, prea moderne pentru locuitorii din Le Havre.
Recunoașterea Transferul Fondului Perret de la CNAM către Arhivele Naționale, urmat de depunerea sa la IFA – Cité de l’architecture et du patrimoine în 1992, a permis realizarea unui studiu detaliat și exhaustiv, care a dus, la începutul anilor 2000, la mai multe lucrări monografice coordonate succesiv de Maurice Culot și Jean-Louis Cohen. Aceste volume, difuzate pe scară largă, s-au asociat între 2002 și 2004 cu o expoziție itinerantă internațională, „Perret, poetica betonului”: inaugurarea expoziției IFA în orașul Le Havre a marcat un moment decisiv în receptarea operei sale.
Astfel, în același an, Le Havre devine primul oraș al secolului XX integrat în rețeaua Villes et Pays d'art et d'histoire, un label care continua importantele lucrări de inventariere conduse de Claire Étienne-Steiner pentru elaborarea unei ZPPAUP (aprobate de consiliul municipal în 1995). Din acel moment, privirea locuitorilor s-a schimbat, la fel ca și cea a experților… În cele din urmă, UNESCO a considerat că orașul lui Auguste Perret constituie „un exemplu excepțional de arhitectură și urbanism postbelic”, hotărând să-l înscrie, la 15 iulie 2005, pe lista patrimoniului mondial al umanității. Capodoperă a arhitectului și a echipei sale, acest centru urban este astăzi considerat unul dintre cele mai importante proiecte arhitecturale ale secolului XX, a cărui coerență și spirit modern pot fi comparate cu Tel-Aviv, Chandigarh sau Brasília, așa cum sugera o expoziție prezentată la Muzeul de Artă Modernă André-Malraux în 2007.
Elemente ale unei teorii Auguste Perret era, prin caracter, un om sigur de sine: