Vaginita, numită și vulvovaginită atunci când sunt afectate atât vaginul, cât și vulva, este inflamația mucoasei vaginale, uneori asociată cu inflamația vulvei. Simptomele tipice includ secreție vaginală anormală, prurit, senzație de arsură, iritație, miros neplăcut și, uneori, disurie sau durere la contact sexual. Unele forme de vaginită sunt asociate cu complicații în sarcină sau cu un risc crescut de alte infecții genitale.
Cele mai frecvente cauze infecțioase ale vaginitei simptomatice sunt vaginoza bacteriană, și . Alte cauze includ iritanții sau alergenii locali, cum ar fi spermicidele ori produsele parfumate, precum și vaginita atrofică asociată deficitului de estrogen, mai ales după menopauză sau în perioada de alăptare. Pot coexista mai multe cauze, iar tipul cel mai probabil variază în funcție de vârstă și de contextul hormonal.
La fete înainte de pubertate, vulvovaginita este favorizată de nivelurile scăzute de estrogen și de particularitățile anatomice și igienice ale acestei vârste.
Diagnosticul se bazează pe anamneză, examen clinic și evaluarea secreției vaginale, care poate include determinarea pH-ului, microscopie și, după caz, teste microbiologice sau moleculare. În diagnosticul diferențial trebuie avute în vedere și , boala inflamatorie pelvină, , afecțiunile dermatologice vulvare și, mai rar, cancerele tractului genital inferior.
Tratamentul depinde de cauza subiacentă și poate include antimicrobiene, antifungice, evitarea iritanților locali sau tratament estrogenic local în vaginita atrofică. Măsurile generale includ evitarea produselor parfumate și a altor substanțe iritante; uneori, băile de șezut pot ameliora disconfortul local.
Semne și simptome
Simptomele vaginitei pot include secreție vaginală anormală, prurit vulvovaginal, senzație de arsură, iritație, miros vaginal neplăcut, disurie și durere la contact sexual. Examenul clinic poate evidenția eritem, edem și sensibilitate la nivelul vulvei sau vaginului.
Caracteristicile secreției pot orienta spre cauză, deși nu sunt suficiente singure pentru diagnostic. În vaginoză bacteriană, secreția este adesea subțire, gri sau galben-verzuie și are miros de pește, în timp ce în predomină pruritul, iar secreția poate fi albă și grunjoasă; în poate apărea o secreție abundentă, urât mirositoare, galben-verzuie, însoțită de iritație și disurie.
Complicații Complicațiile depind de cauza subiacentă. Vaginoza bacteriană și au fost asociate cu un risc crescut de dobândire a unor infecții cu transmitere sexuală, inclusiv HIV, iar în sarcină pot fi asociate cu rezultate obstetricale nefavorabile, inclusiv naștere prematură.
În cazul vaginozei bacteriene, literatura clinică descrie asocieri cu boala inflamatorie pelvină, infecții postoperatorii ginecologice și complicații postpartum sau postavort. În trichomoniază, tratamentul infecției poate reduce încărcătura sau eliminarea genitală a HIV la persoanele coinfectate, deși relația exactă dintre infecția cu Trichomonas vaginalis și transmiterea HIV este complexă.
Pe lângă complicațiile specifice cauzei, vaginita poate produce disconfort persistent, afectarea activităților zilnice, tulburări ale vieții sexuale și, uneori, excoriații sau infecții cutanate superficiale secundare scărpinatului.
Cauze Infecțioase Vaginita este cauzată frecvent de infecții sau de perturbarea echilibrului normal al microbiotei vaginale. Flora vaginală normală este dominată de specii de Lactobacillus, care contribuie la menținerea unui pH acid și la protecția împotriva proliferării microorganismelor patogene.
La femeile de vârstă reproductivă, cele mai frecvente cauze infecțioase sunt: Vaginoză bacteriană, care rezultă din modificarea microbiotei vaginale și din proliferarea excesivă a unor bacterii anaerobe asociate cu scăderea lactobacililor. , cauzată de obicei de specii de Candida, cel mai frecvent Candida albicans, dar uneori și de alte specii non-albicans. , o infecție cu transmitere sexuală cauzată de protozoarul Trichomonas vaginalis.
Aceste trei cauze explică majoritatea cazurilor de vaginită simptomatică la femeile de vârstă reproductivă. Mai rar, vaginita poate fi asociată cu alți agenți infecțioși sau cu entități distincte, cum ar fi .
Factorii care favorizează unele forme de vaginită infecțioasă includ utilizarea antibioticelor, dușurile vaginale, contactele sexuale neprotejate și alte condiții care modifică pH-ul vaginal sau compoziția florei normale. Femeile cu diabet prezintă un risc mai mare de candidoză vulvovaginală.
Hormonale Deficitul de estrogen poate provoca modificări ale mucoasei vaginale și ale microbiotei, favorizând apariția vaginitei atrofice sau a sindromului genito-urinar al menopauzei. Acest tip apare cel mai frecvent după menopauză, dar poate surveni și în alte situații cu hipoestrogenism, inclusiv în timpul alăptării.
Iritație și alergie Vaginita neinfecțioasă poate apărea prin reacții iritative sau alergice la spray-uri intime, săpunuri parfumate, detergenți, balsamuri de rufe, absorbante, spermicide, lubrifianți, prezervative din latex sau alte produse de igienă ori contraceptive locale. Factorii iritativi locali pot contribui și la vulvovaginită la fete, la persoane cu incontinență sau la paciente imobilizate.
Vaginita cauzată de un , cum ar fi un tampon uitat sau, la copii, hârtie igienică reținută în vagin, poate provoca secreții urât mirositoare, uneori sanguinolente, și se tratează în principal prin îndepărtarea corpului străin.
Diagnostic Diagnosticul vaginitei nu poate fi stabilit în mod fiabil numai pe baza simptomelor, deoarece pruritul, secreția vaginală, mirosul neplăcut, arsura și disuria se pot suprapune între diferite cauze. Evaluarea include anamneză, examen clinic și analiza secreției vaginale.
În cabinet, investigațiile de bază includ de obicei măsurarea pH-ului vaginal, testul cu hidroxid de potasiu (whiff test) și examinarea microscopică a secreției în preparat umed salin și/sau cu KOH. Un pH vaginal crescut, de peste 4,5, este frecvent în vaginoză bacteriană și în , în timp ce în pH-ul este de obicei normal.
Microscopia poate evidenția în vaginoza bacteriană, levuri sau pseudohife în candidoză și mobile în trichomoniază. Pentru vaginoză bacteriană, criteriile Amsel sau colorația Gram cu scorul Nugent sunt metode validate de diagnostic, iar pentru trichomoniază sau cazurile neclare pot fi folosite teste moleculare de amplificare a acizilor nucleici (NAAT), care sunt mai sensibile decât microscopia simplă.
Cultura nu este necesară în toate cazurile, dar poate fi utilă în situații selectate, în special în candidoza recurentă sau complicată și atunci când diagnosticul rămâne incert după testele inițiale. Identificarea corectă a cauzei este importantă deoarece mai multe afecțiuni pot coexista, iar tratamentul diferă în funcție de etiologie.
Un diagnostic diferențial important include , boala inflamatorie pelvină, , afecțiunile dermatologice vulvare și sindrom genito-urinar al menopauzei.
Există și forme mai puțin frecvente, cum ar fi și , a căror delimitare nosologică și patogeneză rămân discutate în literatură.
Prevenire Prevenirea vaginitei depinde de cauza subiacentă, dar măsurile generale includ evitarea iritanților locali și menținerea unei igiene vulvare blânde. ACOG recomandă evitarea spray-urilor de igienă feminină, a tampoanelor parfumate și a dușurilor vaginale și sugerează curățarea vulvei doar cu apă caldă simplă, deoarece săpunurile și detergenții pot modifica echilibrul normal al microorganismelor vaginale.
În candidoză vulvovaginală, măsurile preventive se concentrează pe reducerea umezelii și a iritației locale. Unele surse clinice recomandă purtarea de lenjerie lejeră și materiale respirabile, evitarea hainelor care rețin căldura și umezeala și schimbarea rapidă a costumului de baie ud sau a hainelor transpirate. Totuși, dovezile solide pentru prevenirea candidozei prin iaurt sau alte probiotice orale rămân limitate.
În vaginoză bacteriană, CDC arată că riscul este asociat cu dușurile vaginale, lipsa utilizării prezervativului și existența unor parteneri sexuali noi sau multipli. Dușurile vaginale nu sunt recomandate, deoarece pot perturba microbiota vaginală și pot crește riscul de recurență.
În , prevenirea se bazează în principal pe sex protejat. CDC recomandă utilizarea corectă și consecventă a prezervativului pentru reducerea riscului de infecție genitală cu Trichomonas vaginalis.
Probioticele au fost studiate mai ales pentru vaginoză bacteriană, în special pentru prevenirea recurenței după tratament antibiotic, însă dovezile rămân eterogene și ghidurile majore nu le recomandă încă drept metodă standard de prevenire.
Tratament Tratamentul vaginitei depinde de cauza subiacentă. Acesta poate include antimicrobiene orale sau intravaginale, antifungice locale ori orale, evitarea substanțelor iritante și, în unele situații, tratament hormonal local. În formele neinfecțioase, ameliorarea simptomelor se obține prin îndepărtarea factorului cauzal; în cazurile cu deficit de estrogen, poate fi util tratamentul estrogenic vaginal.
Tratamentele tipice pentru cauzele frecvente ale vaginitei includ: : metronidazol sau tinidazol administrate oral. Partenerii sexuali trebuie tratați concomitent, iar contactele sexuale trebuie evitate până la finalizarea tratamentului și remiterea simptomelor. Vaginoză bacteriană: metronidazol oral sau intravaginal ori clindamicină intravaginală; acestea reprezintă regimurile standard recomandate de CDC. : antifungice azolice intravaginale sau fluconazol oral, în funcție de severitate, recurență și contextul clinic.
În formele neinfecțioase, tratamentul constă în principal în evitarea alergenilor și a iritanților locali, cum ar fi produsele parfumate, spermicidele sau alte substanțe aplicate în regiunea vulvovaginală. În vaginita atrofică sau în sindrom genito-urinar al menopauzei, estrogenul vaginal este adesea eficient pentru ameliorarea uscăciunii, iritației și dispareuniei.
Vaginită aerobă și inflamatorie Pentru , ghidurile și recenziile recente indică faptul că clindamicina intravaginală este o opțiune terapeutică frecvent utilizată, iar în anumite cazuri pot fi luate în considerare și corticosteroizi topici pentru componenta inflamatorie. Pentru , MSD menționează clindamicina vaginală sau hidrocortizonul vaginal, iar dacă este prezentă atrofia genitală se poate adăuga estrogen topic.
Infecții mixte În infecțiile vaginale mixte, tratamentul se stabilește în funcție de agenții patogeni identificați și de simptomele predominante, deoarece nu există un singur regim standard valabil pentru toate combinațiile etiologice. Pot fi necesare terapii combinate, de exemplu pentru vaginoză bacteriană asociată cu , dar recomandările se bazează în principal pe diagnosticul corect al fiecărei componente a infecției.
La copii Vulvovaginita este o problemă frecventă la fete înainte de pubertate. La această vârstă, nivelurile scăzute de estrogen, absența pilozității pubiene și proximitatea dintre vagin și anus favorizează iritația locală și contaminarea bacteriană.
Majoritatea cazurilor la copii sunt nespecifice și sunt legate de iritanți locali sau de igienă, nu de o infecție clar identificată. Factorii favorizanți includ igiena perineală deficitară, contaminarea fecală, săpunurile sau băile cu spumă, hainele strâmte, dermatitele și, uneori, corpii străini vaginali.
Tratamentul vulvovaginitei nespecifice se bazează în principal pe măsuri de igienă și pe evitarea iritanților. Aceste măsuri includ lenjerie lejeră, evitarea produselor parfumate și a băilor cu spumă, spălarea blândă, ștergerea din față spre spate și îndepărtarea hainelor umede sau murdare cât mai curând posibil. Corticosteroizii topici nu reprezintă tratamentul de rutină al formelor nespecifice, dar pot fi utili în anumite afecțiuni dermatologice asociate, precum , sub supraveghere de specialitate.