Pronunția standard a limbii engleze britanice (Received Pronunciation - RP) este accentul limbii engleze britanice considerat drept standard, bucurându-se de cel mai înalt prestigiu social încă de la începutul secolului al XX-lea. Este denumită, de asemenea, în mod obișnuit „engleza reginei” (Queen's English) sau „engleza regelui” (King's English). Studiul RP se concentrează exclusiv asupra aspectelor legate de pronunție, în timp ce alte caracteristici ale limbii engleze britanice standard, precum vocabularul, gramatica și stilul, nu sunt luate în considerare.

Lingviștii nu au ajuns de mult timp la un consens cu privire la definiția exactă a RP, la gradul său de neutralitate geografică, la numărul vorbitorilor, la natura și clasificarea subvarietăților sale, la cât de potrivită este alegerea sa ca standard, la modul în care accentul s-a schimbat de-a lungul timpului și chiar la denumirea sa. Mai mult, RP s-a schimbat într-o asemenea măsură în ultimul secol, încât multe dintre tradițiile sale de transcriere și analiză de la începutul secolului al XX-lea au devenit depășite sau nu mai sunt considerate de lingviști ca fiind bazate pe dovezi.

Engleza standard din sudul Marii Britanii (Standard Southern British English) (SSBE) este o denumire pe care unii lingviști o folosesc pentru varietatea care a evoluat treptat din RP la sfârșitul secolului al XX-lea și a înlocuit-o ca varietate standard obișnuită în sudul Angliei, în timp ce alții folosesc acum pur și simplu SSBE și RP ca sinonime. Cu toate acestea, tradițiile mai vechi de analiză a RP continuă să fie predate și utilizate în mod obișnuit, de exemplu în educația lingvistică și lingvistica comparativă, iar RP rămâne un popular în societatea britanică.

Istoria În prima ediție a lucrării „English Pronouncing Dictionary” (1917) a foneticianului britanic , acesta a denumit acest accent „Public School Pronunciation”; pentru a doua ediție, din 1926, el a scris: „În cele ce urmează, îl numesc Pronunție Standard, în lipsa unui termen mai potrivit”.Cu toate acestea, termenul fusese folosit cu mult mai devreme de în 1818, iar Oxford English Dictionary citează referințe care datează din jurul anului 1710. Un termen similar, standard acceptat, a fost inventat de în 1927. Primul fonetician, , a folosit ambii termeni în mod interschimbabil, dar cu o definiție mult mai largă decât cea a lui Jones, spunând: „Nu există o pronunție uniformă a limbii engleze, iar RP și RS sunt o mărime variabilă care diferă de la individ la individ, deși toate varietățile sale sunt acceptate, înțelese și, în principal, neobservate”.

Deși o formă de [./Limba_https://en.wikipedia.org/wiki/Standard_EnglishEngleza_standard engleză standard] se stabilise deja în City of London până la sfârșitul secolului al XV-lea, aceasta a început să semene cu RP abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea. RP are cele mai multe similitudini cu dialectele din ceea ce a fost denumit South East Midlands, în special Triunghiul de Aur (Golden Triangle) al universităților, și anume Londra, Oxford și Cambridge, precum și școlile publice care le-au alimentat, precum Eton, și Rugby. În 1922, BBC a ales RP ca standard de difuzare, invocând ca motiv faptul că este înțeles pe scară largă la nivel global.

Conform lucrării (1965), „termenul corect este «the Received Pronunciation». Cuvântul «received» își păstrează sensul inițial de «acceptat» sau «aprobat», la fel ca în expresia « receivedwisdom».”

Nume alternative Unii lingviști au folosit termenul „RP”, exprimându-și totodată rezervele cu privire la caracterul său adecvat. Dicționarul de pronunție engleză publicat de Cambridge (destinat celor care învață engleza ca limbă străină) folosește expresia „pronunția BBC”, pe motiv că denumirea „Received Pronunciation” este „arhaică” și că prezentatorii BBC News nu mai sugerează ascultătorilor lor apartenența la o clasă socială înaltă și privilegii. Alți autori au folosit, de asemenea, denumirea „BBC Pronunciation”. Termenul „The Queen's English” a fost folosit, de asemenea, de unii autori.

Foneticianul a criticat frecvent denumirea de „Received Pronunciation” pe blogul său: el a calificat-o drept jignitoare, un „termen ridicol de arhaic, provincial și care ridică semne de întrebare” și a remarcat că cercetătorii americani consideră termenul „destul de curios”. El a folosit termenul „General British” (ca paralelă pentru „”) în publicația sa din anii 1970, A Concise Pronouncing Dictionary of American and British English, precum și în publicațiile ulterioare. Denumirea „General British” este adoptată în ultima revizuire a lucrării lui Gimson, Pronunciation of English. Beverley Collins și Inger Mees folosesc termenul „Non-Regional Pronunciation” pentru ceea ce este adesea numit RP, și rezervă termenul „Received Pronunciation” pentru „limbajul clasei superioare din secolul al XX-lea”. Pronunția standard a fost uneori numită „engleza de la Oxford” (Oxford Enlgish), deoarece era accentul majorității membrilor Universității din Oxford. Manualul Asociației Internaționale de Fonetică folosește denumirea „engleza standard din sudul Marii Britanii”. La pagina 4 se menționează

Engleza standard din sudul Marii Britanii (termenul „standard” neimplicând aici o judecată de valoare privind „corectitudinea”) este echivalentul modern al ceea ce se numea „Received Pronunciation” („RP”). Este un accent specific sud-estului Angliei, care funcționează ca normă de prestigiu în această regiune și (în diferite grade) în alte părți ale Insulelor Britanice și dincolo de acestea.

Subvarietăți Confruntați cu dificultatea de a defini un singur standard al RP, unii cercetători au încercat să facă distincția între subvarietăți:

- a propus termenii „conservator”, „general” și „avansat”; „RP conservator” se referea la un accent tradițional asociat vorbitorilor mai în vârstă, provenind din anumite medii sociale; „RP general” era considerat neutru în ceea ce privește vârsta, profesia sau stilul de viață al vorbitorului; iar „RP avansat” se referea la modul de vorbire al unei generații mai tinere de vorbitori. Edițiile ulterioare (de exemplu, Gimson 2008) utilizează termenii RP general, rafinat și regional. În ultima revizuire a cărții lui Gimson, termenii preferați sunt engleza britanică generală (GB), GB evidentă și GB regională.

- se referă la „RP mainstream” și „”; el sugerează că categoriile lui Gimson de RP conservator și avansat se refereau la U-RP al celor în vârstă și, respectiv, al tinerilor. Cu toate acestea, Wells a afirmat că „este dificil să separi stereotipul de realitate” în cazul U-RP. Într-o postare pe blogul său din februarie 2013, Wells a scris: „Dacă doar un procent foarte mic de englezi vorbesc RP, așa cum susțin Trudgill et al., atunci procentul celor care vorbesc U-RP este extrem de mic” și „Dacă aș reface totul astăzi, cred că aș renunța la orice mențiune a «U-RP»”.

- face distincție între RP (pe care o echivalează cu „mainstream RP” a lui Wells), RP tradițional (după Ramsaran 1990) și o versiune și mai veche pe care o identifică cu „Refined RP” a lui Cruttenden.

Un articol de pe site-ul web al British Library se referă la

Prevalența și percepțiile În mod tradițional, pronunția standard a fost asociată cu clasa socială înaltă. Aceasta era „limbajul cotidian al familiilor din sudul Angliei, ai căror bărbați fuseseră educați la marile internate publice” și care nu oferea nicio informație despre regiunea de origine a vorbitorului înainte de a frecventa școala. Un manual pentru profesori din 1891 afirma: „Este datoria oamenilor educați să vorbească astfel încât nimeni să nu poată spune în ce județ și-au petrecut copilăria”. Cu toate acestea, în secolul al XIX-lea, unii prim-miniștri britanici, precum William Ewart Gladstone, încă vorbeau cu unele trăsături regionale.

Opiniile diferă în ceea ce privește proporția britanicilor care vorbesc RP. Trudgill a estimat 3% în 1974, dar această estimare aproximativă a fost contestată de . Upton menționează estimări mai mari, de 5% (Romaine, 2000) și 10% (Wells, 1982), dar se referă la acestea ca la „estimări aproximative” care nu se bazează pe cercetări solide.

Afirmația conform căreia RP nu este un accent regional este contestată, întrucât acesta se întâlnește cel mai frecvent în Londra și în sud-estul Angliei. În , acesta este definit ca „accentul standard al limbii engleze vorbit în sudul Angliei”, iar denumiri alternative, precum „engleza standard din sudul Marii Britanii”, au fost utilizate. În ciuda prestigiului social istoric ridicat al RP în Marea Britanie, fiind considerat accentul celor cu putere, bani și influență, acesta poate fi perceput negativ de unii ca fiind asociat cu privilegii nemeritate sau accidentale și ca un simbol al puterii politice a sud-estului în Marea Britanie. Pe baza unui sondaj din 1997, Jane Stuart-Smith a scris: „RP are un statut redus în Glasgow și este privit cu ostilitate în anumite cercuri”. Un sondaj din 2007 a constatat că locuitorii din Scoția și Irlanda de Nord tind să nu aprecieze RP. Acesta este evitat de unii cu opinii politice de stânga, care pot fi mândri de faptul că au accente mai tipice pentru clasele muncitoare.

Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial și, tot mai mult, începând cu anii 1960, în sistemul educațional și în viața publică s-a impus o acceptare tot mai largă a variantelor regionale ale limbii engleze. Cu toate acestea, sondajele realizate între 1969 și 2022 arată în mod constant că RP este perceput ca fiind cel mai prestigios accent al limbii engleze în Regatul Unit. În 2022, 25% dintre adulții britanici au declarat că au fost batjocoriți pentru accentul lor regional la locul de muncă, iar 46% în contexte sociale

Utilizare

Media În primele zile ale radiodifuziunii britanice, vorbitorii de origine engleză foloseau aproape în unanimitate RP. Primul director general al BBC, , a încurajat utilizarea unui „accent BBC”, deoarece acesta era un „stil sau o calitate a limbii engleze care nu ar fi fost ridiculizată în nicio parte a țării”. El a făcut distincția între accentul BBC și „accentul de la Oxford”, față de care se „opunea vehement”. În 1926, BBC a înființat un Comitet consultativ pentru limba engleză vorbită (), format din experți de renume, printre care Daniel Jones, pentru a oferi sfaturi privind pronunția corectă și alte aspecte ale limbajului de difuzare. Comitetul s-a dovedit a fi un eșec și a fost dizolvat la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Deși BBC oferea sfaturi vorbitorilor săi cu privire la pronunție, nu a existat niciodată un standard oficial formalizat de pronunție al BBC. O abatere notabilă de la utilizarea RP a venit odată cu prezentatorul de știri , originar din Yorkshire, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; accentul său le permitea ascultătorilor să distingă mai clar emisiunile BBC de propaganda germană, deși Pickles își modificase accentul pentru a se apropia mai mult de RP. De la cel de-al Doilea Război Mondial, RP a jucat un rol mult mai redus în discursul difuzat. RP rămâne accentul cel mai des auzit în discursul prezentatorilor și al cititorilor de știri de la și , precum și la unele canale de televiziune, dar accentele non-RP sunt acum mai frecvente.

Dicționare