Sadism și masochism, cunoscute colectiv sub numele de sadomasochism sau S&M, reprezintă derivarea plăcerii din acte de provocare, respectiv primire a durerii sau a . Termenul provine de la numele a doi autori: Marchizul de Sade, scriitor francez cunoscut pentru operele și stilul de viață violent și libertin, și Leopold von Sacher-Masoch, scriitor austriac care a descris tendințe masochiste în lucrările sale. Deși comportamentele și dorințele sadomasochiste nu trebuie neapărat asociate cu actul sexual, sadomasochismul reprezintă o componentă definitorie a relațiilor din cadrul BDSM.
Sadomasochismul a fost introdus în psihiatrie de Richard von Krafft-Ebing și ulterior dezvoltat de Sigmund Freud. Înțelegerea modernă distinge practicile consensuale din BDSM de violență sexuală non-consensuală. Atât DSM-5, cât și recunosc sadomasochismul consensual ca fiind non-patologic. S&M poate implica niveluri variate de durere, dominație și supunere, fiind practicat de persoane de orice gen, adesea în roluri negociate de sadist, masochist sau „switch” (persoană care alternează rolurile). Clasificările medico-legale și criminalistice se concentrează pe consimțământ și pe nivelul de vătămare.
Etimologie și definiție
Cuvântul sadomasochism este un cuvânt telescopat format din sadism și masochism. Aceste concepte își au originea în numele a doi autori ale căror opere au explorat situații în care indivizii provocau sau experimentau durere ori umilire. Sadismul poartă numele Marchizului de Sade (1740–1814), ale cărui lucrări majore conțin descrieri grafice de acte sexuale violente, viol, tortură și crimă, personajele sale derivând adesea plăcere din provocarea durerii altora. Masochismul provine de la Leopold von Sacher-Masoch (1836–1895), ale cărui romane explorează fantasmele sale masochiste de primire a durerii și degradării,Hyde, J. S., & DeLamater, J. D. (1999). Understanding human sexuality. McGraw-Hill. pp. 432–435. în special romanul Venus im Pelz („”).
Psihiatrul german Richard von Krafft-Ebing (1840–1902) a introdus termenii sadism și masochism în uzul clinic în lucrarea Neue Forschungen auf dem Gebiet der Psychopathia sexualis („Noi cercetări în domeniul psihopatologiei sexuale”) din 1890.Vezi Andrea Beckmann, Journal of Criminal Justice and Popular Culture, 8(2) (2001), pp. 66–95, disponibil online la Deconstructing Myths .
În 1905, Sigmund Freud a descris sadismul și masochismul în Drei Abhandlungen zur Sexualtheorie („Trei eseuri asupra teoriei sexualității”) ca rezultând dintr-o dezvoltare psihologică aberantă din copilăria timpurie. Conceptele freudiene au fost influențate de Krafft-Ebing și de modelul său al isteriei. Prima utilizare compusă a terminologiei sub forma „Sado-Masochism” („Sado-Masochismus” în germană) aparține psihanalistului vienez în lucrarea Über den sado-masochistischen Komplex („Despre complexul sadomasochist”) din 1913.Isidor Isaak Sadger: Über den sado-masochistischen Komplex. In: Jahrbuch für psychoanalytische und psychopathologische Forschungen, Bd. 5, 1913, pp. 157–232 (în germană).
Nomenclatura din edițiile anterioare ale DSM referitoare la psihopatologie sexuală a fost criticată pentru lipsa de credibilitate științifică.Krueger & Kaplan 2001, p. 393. DSM-5 distinge interesele sexuale „kinky” consensuale ale adulților (cum ar fi BDSM, fetișurile și ) ca fiind „interese sexuale neobișnuite” non-patologice, rezervând diagnosticul de tulburări parafiliace doar pentru comportamentele non-consensuale sau dăunătoare.
Origini istorice Sadomasochismul a fost practicat încă din antichitate, unii cercetători considerând că face parte integrantă din cultura umană. Una dintre cele mai vechi narațiuni care menționează practica sa este un cântec de dragoste egiptean, în care un bărbat își exprimă dorința de a fi supus de o femeie, pentru a experimenta plăcere tratat fiind ca un sclav. Istoricul roman Juvenal a descris cazul unei femei care s-a supus biciuirii și bătăilor adepților zeului Pan.
Perspective psihanalitice
Psihanaliza timpurie
Mișcarea libertină Scriitori libertini timpurii, precum , au promovat idealuri asociate în epoca modernă cu sadomasochismul.
Krafft-Ebing și Freud Conceptualizarea modernă a sadomasochismului a fost introdusă în domeniul medical de psihiatrul german Richard von Krafft-Ebing în compilația sa de studii de caz din 1886, Psychopathia Sexualis. Durerea și violența fizică nu sunt esențiale în concepția sa; el a definit „masochismul” (germană Masochismus) exclusiv în termeni de control.
Sigmund Freud, psihanalist contemporan cu Krafft-Ebing, a observat că cele două tendințe apar adesea la aceeași persoană și le-a combinat într-o entitate unică, dihotomă, numită „sadomasochism”. Filosoful francez Gilles Deleuze a argumentat că suprapunerea sadismului și masochismului propusă de modelul freudian rezultă dintr-un „raționament neglijent” și nu trebuie luată ca atare.
Freud a introdus distincția între masochismul „primar” și „secundar”. În masochismul primar, masochistul experimentează o respingere completă (nu parțială) din partea obiectului dorit (sau a sadistului), ceea ce poate implica luarea unui rival ca partener preferat. Această respingere completă este legată de pulsiunea morții (Todestrieb) în psihanaliza freudiană. În masochismul secundar, respingerea și pedeapsa sunt mai puțin grave și mai simulate.
Atât Krafft-Ebing, cât și Freud au presupus că sadismul la bărbați rezultă din distorsionarea componentei agresive a instinctului sexual masculin. Masochismul la bărbați era considerat o abatere mai semnificativă, contrară naturii sexualității masculine. Freud se îndoia că masochismul la bărbați ar fi o tendință primară și specula că ar putea exista doar ca o transformare a sadismului. Sadomasochismul la femei a primit o atenție comparativ redusă, fiind considerat că apare în principal la bărbați. Krafft-Ebing și Freud presupuneau, de asemenea, că masochismul este atât de inerent sexualității feminine încât ar fi dificil de distins ca o înclinație separată.
Havelock Ellis , în Studies in the Psychology of Sex, a argumentat că nu există o distincție clară între aspectele sadismului și masochismului și că acestea pot fi considerate stări emoționale complementare. El susține că sadomasochismul se referă doar la durere în contextul plăcerii sexuale, nu la cruzime, așa cum sugerase Freud. El credea că sadomasochistul dorește în general ca durerea și violența să fie provocate sau primite în context de dragoste, nu de abuz, pentru plăcerea unuia sau a ambilor participanți. Această plăcere reciprocă poate fi esențială pentru satisfacția celor implicați.
Jean-Paul Sartre Jean-Paul Sartre a legat plăcerea sau puterea experimentată de un sadist în aprecierea victimei masochiste de filozofia sa despre „Privirea Celuilalt”. El a argumentat că masochismul reprezintă o încercare a „Pentru-sinelui” (conștiința) de a se reduce la nimic, devenind un obiect copleșit de „abisul subiectivității Celuilalt”.Jean-Paul Sartre, Ființa și Neantul.
Gilles Deleuze În Coldness and Cruelty, Deleuze critică sadomasochismul ca concept clinic și, inspirându-se din Henri Bergson, contestă încadrarea freudiană oedipiană a perversiunii, considerând că aceasta confundă domenii fundamental distincte ale perversiunii și nevrozei.
René Girard În (1978), René Girard discută masochismul în cadrul teoriei sale despre și revizitează distincția freudiană între masochismul primar și secundar în relație cu rivalitatea în jurul obiectului dragostei.
Înțelegerea modernă Dorințele sexuale sadomasochiste pot apărea la orice vârstă. Unii indivizi raportează că le-au avut înainte de pubertate, în timp ce alții le descoperă abia în viața adultă. Conform unui studiu din 1985, majoritatea bărbaților sadomasochiști (53 %) și-au dezvoltat interesul înainte de 15 ani, în timp ce majoritatea femeilor (78 %) l-au dezvoltat ulterior. Prevalența sadomasochismului în populația generală este necunoscută. Deși femeile sadiste sunt mai puțin vizibile decât bărbații, unele sondaje au arătat cantități comparabile de fantasme sadice la femei și bărbați.: "...surveys have found no difference in frequency of sadistic fantasies in men and women." Rezultatele indică faptul că sexul biologic nu este neapărat factorul determinant pentru preferința către sadism.: "This review indicates that sexual sadism, as currently defined, is a heterogeneous phenomenon."
În contrast cu abordările psihologice, psihanalitice, medicale sau criminalistice care încearcă să explice și să clasifice comportamentele și dorințele sadomasochiste, Romana Byrne sugerează că, în contextul comportamentelor sexuale, acestea pot fi văzute ca exemple de „sexualitate estetică”, în care impulsul fiziologic sau psihologic fondator este irelevant. Mai degrabă, sadismul și masochismul pot fi practicate prin alegere și deliberare, motivate de anumite obiective estetice legate de stil, plăcere și identitate, care, în anumite circumstanțe, pot fi comparate cu crearea de artă.
Sondajele din anii 2000 privind răspândirea fantasmelor și practicilor sadomasochiste arată variații mari în rezultate. Cu toate acestea, cercetătorii estimează că 5–25 % din populație practică comportamente sexuale legate de durere, dominație sau supunere. Populația cu fantasme asociate este considerată și mai numeroasă.
Clasificare medicală și criminalistică
În 1995, Danemarca a devenit prima țară din Uniunea Europeană care a eliminat complet sadomasochismul din clasificarea națională a bolilor. Au urmat Suedia în 2009, Norvegia în 2010, Finlanda în 2011 și Islanda în 2015.
DSM Opinia medicală privind activitățile sadomasochiste s-a schimbat de-a lungul timpului. Clasificarea sadismului și masochismului în Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM) a fost întotdeauna separată: sadismul a fost inclus în DSM-I în 1952, iar masochismul a fost adăugat în DSM-II în 1968.
Versiunea actuală a manualului , DSM-5, exclude BDSM consensual din diagnostic ca tulburare atunci când interesele sexuale nu cauzează vătămare sau suferință. Totuși, tulburarea de sadism sexual inclusă în DSM-5 nu distinge între modele de excitație care implică persoane consimțitoare și non-consimțitoare.
ICD La 18 iunie 2018, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a publicat , în care sadomasochismul, împreună cu fetișismul și travestismul fetișist ( pentru plăcere sexuală) au fost eliminate ca diagnostice psihiatrice. Mai mult, discriminarea împotriva persoanelor cu fetișuri și a celor care practică BDSM este considerată incompatibilă cu principiile drepturilor omului susținute de Națiunile Unite și de OMS.
Clasificările tulburărilor sexuale reflectă normele sexuale contemporane și au evoluat de la un model de patologizare sau criminalizare a comportamentelor sexuale non-reproductive către un model care reflectă bunăstarea sexuală și patologizează absența sau limitarea consimțământului în relațiile sexuale.
Spre deosebire de ICD-10 și DSM-5, ICD-11 distinge clar comportamentele sadomasochiste consensuale (BDSM) care nu implică vătămare inerentă de sine sau a altora de violența dăunătoare asupra persoanelor non-consimțitoare (tulburarea de sadism sexual coercitiv).
În Europa, organizația ReviseF65 a militat pentru eliminarea sadomasochismului din ICD. La cererea Grupului de Lucru al OMS pentru Tulburări Sexuale și Sănătate Sexuală, ReviseF65 a prezentat în 2009 și 2011 rapoarte care documentau că sadomasochismul și violența sexuală sunt două fenomene distincte. Raportul concluziona că diagnosticul de sadomasochism era învechit, neștiințific și stigmatizant.
ICD-11 consideră sadomasochismul o variantă a excitației sexuale și a comportamentului privat, fără impact semnificativ asupra sănătății publice și pentru care tratamentul nu este indicat sau solicitat. Mai mult, ghidurile ICD-11 „respectă drepturile persoanelor al căror comportament sexual atipic este consensual și nedăunător”.
Clasificare criminalistică