Constantin Caracaș sau Konstantinos Karakasis (în ; ) a fost un medic, filantropist, scriitor și editor român de origine greacă. Biografie A fost fiul medicului Dimitrie Caracaș (Dimitrios Karakasis; n. 1734–d. 1804), originar din orașul Siatista, regiunea Macedonia de Vest, care studiase medicina la Halle, în Prusia, și profesase și la Viena. Dimitrie s-a căsătorit la Kozani, unde, în 1773, s-a născut Constantin, și, ulterior, un frate numit Nicolae (d. 1802) și o soră Anastasia. În 1783, când Constantin avea 10 ani, familia Caracaș s-a stabilit la București, unde tatăl său a activat timp de aproximativ douăzeci de ani ca medic al orașului și ca director al spitalului „Sfântul Pantelimon”, până la moartea sa, în 1804.
Constantin Caracaș a studiat medicina la Universitatea din Viena. Acolo l-a avut profesor pe filoelenul Johann Peter Frank, care, pe lângă predarea medicinei clinice, punea accent pe aspecte de medicină socială și igienă.
În anii studiilor la Viena, a studiat medicina și cumnatul său, Gheorghe Săcălărescu (Georgios Sakellarios), soțul surorii sale Anastasia. Cei doi au intrat în legătură cu cercul colaboratorilor lui Rigas Velestinlis, în special Săcălărescu, care tradusese din germană primele trei volume ale lucrării „Călătoria tânărului Anacarsis în Grecia” de Jean-Jacques Barthélemy. Acest fapt reiese din declarațiile date în timpul anchetei asupra colaboratorilor lui Rigas arestați de poliția austriacă. Unul dintre aceștia, Teoharis Turundzias, în vârstă de 22 de ani, provenit dintr-o veche familie din Siatista și comerciant, a declarat că „a primit spre copiere de la ... Săcălărescu cântecul revoluționar «Până când, voinici», că l-a cântat împreună cu acesta și cu studenții la medicină aflați aici, Caracaș și Panagiotou, precum și fără aceștia…”, adăugând că „de multe ori a purtat discuții cu Săcălărescu, Caracaș și Panagiotou despre situația Greciei și că toți au dorit să vadă readusă vechea libertate și să fie eliberați de sub jugul turcesc”.
Teoharis Turundzias s-a numărat printre cei care, împreună cu Rigas, au fost predați de austrieci autorităților otomane și, în noaptea de 24 iunie 1798, au fost strangulați în subsolurile turnului Nebojša din Belgrad, iar trupurile le-au fost aruncate în apele Dunării. În ceea ce îi privește pe Gheorghe Săcălărescu și Constantin Caracaș, aceștia nu au fost urmăriți de autoritățile austriece, probabil datorită intervenției profesorului Frank la curtea imperială, acesta având o influență considerabilă în calitate de medic personal al împăratului Francisc I.
Stabilirea la București După încheierea studiilor, Caracaș s-a întors și s-a stabilit definitiv la București în anul 1800, după cum relatează el însuși, oferind și detalii despre practica medicală din acea perioadă în muntenia: „În anul 1800, când m-am întors în acest oraș, București, după ce am studiat medicina la Universitatea din Viena, am introdus la scurt timp vaccinarea antivariolică, fără a întâmpina opoziție din partea locuitorilor, astfel încât, până în 1802, aceasta devenise răspândită în întreg orașul și în alte târguri. Totodată, activau opt medici instruiți, colegi de-ai mei, a căror conduită, atât anterior cât și ulterior, pe parcursul a douăzeci de ani, a fost demnă de laudă prin practica lor reușită și prin atitudinea umană față de bolnavi… De aceea, întregul oraș se mândrea cu această situație…”.
La doi ani după revenirea sa la București, la 12 iunie 1802, s-a căsătorit cu Irina Filiți, fiica medicului Silvestru Filiți, apropiat al familiei. În acea perioadă, medicii de seamă ai orașului erau patru, toți de origine greacă și legați prin relații de prietenie: tatăl său, el însuși, socrul său Silvestru Filiți și prietenul familiei, Ioan Darvaris.
G. Ionescu-Gion descria înfățișarea lui Constantin Caracaș astfel: „cu îmbrăcămintea sa europeană și cu peruca albă, mereu îngrijită, semăna mai degrabă cu un marchiz de la curtea lui Ludovic al XVI-lea, refugiat la București, decât cu un absolvent al unei universități germane”.
În 1804, Caracaș i-a succedat tatălui său decedat în funcția de medic și director al spitalului „Sfântul Pantelimon”. El însuși se referă la acest fapt, descriind totodată și situația dificilă a spitalului, care dispunea inițial de doar 12 paturi: „tatăl meu, Dimitrie Caracaș, animat de spirit filantropic… neputând suporta să vadă mulțimea bolnavilor nevoiași zăcând pe străzile și răspântiile orașului fără niciun ajutor… a propus… ceea ce s-a și realizat, ca numărul paturilor să fie de 24; dar și acest număr era insuficient… Într-o asemenea stare se afla acest spital sub îngrijirea medicală a regretatului meu tată, iar după el a fratelui meu Nicolae până în 1802, când, după moartea acestuia, am fost numit eu medic”.
Despre Nicolae Caracaș, fratele lui Constantin, se cunosc puține lucruri, în afară de faptul că studiase și el la Viena și că, după rănirea tatălui lor în 1795, l-a ajutat pe acesta în exercitarea profesiei medicale. A murit cu doi ani înaintea tatălui, în 1802.
În documentele oficiale, Constantin apare ca medic-director al spitalului „Sfântul Pantelimon” începând din 1804 și, de asemenea, al spitalului „Filantropia” din 1815 până la moartea sa, în 1828, activând la acesta din urmă fără remunerație, conform promisiunii făcute înainte de înființarea spitalului.
Constantin Caracaș, numit și Costandinache de mulți dintre prietenii săi, precum și de fanarioți, și-a oferit serviciile, asemenea tatălui său, nu doar aristocraților, ci și celor săraci, tratându-și pacienții cu devotament și exercitând medicina cu rigurozitate. În acest mod a câștigat încrederea unor personalități importante ale epocii.
În timpul ocupației ruse (1806–1812), în anul 1809, generalul Louis Alexandre Andrault de Langeron i-a solicitat serviciile, acesta din urmă exprimându-se frecvent elogios la adresa medicilor greci. În aprilie 1810, generalul rus Mihail Miloradovici, în drum spre noua sa funcție la Kiev, l-a luat cu sine ca medic personal. Caracaș s-a întors însă în scurt timp la București, pentru a organiza serviciul sanitar al orașului.
De asemenea, a fost membru, alături de alți contemporani greci ai săi, al Societății Filologice Greco-Dacice, întemeiată în 1810 de mitropolitul Ignatie al Ungrovlahiei, cu scopul sprijinirii Liceului grec din București și al publicării revistei Hermes o Logios („Hermes Eruditul”), a cărei redactare a fost încredințată lui Anthimos Gazis.
Întemeierea spitalului „Filantropia” miniatura|Intrarea spitalului „Filantropia”, utilizat astăzi ca maternitate.
Se menționează că, în 1811, a văzut un bolnav murind la colțul unei străzi izolate și, în urma acestui fapt, s-a dus la prietenul său Grigore Băleanu (n. 1770–d. 1842, tatăl lui Emanoil Băleanu), agă al poliției, pe care l-a rugat insistent să semneze un act pentru ridicarea unui nou spital, promițând că va lucra acolo fără plată toată viața. El însuși își explică motivele astfel: „Văzând și eu, ca medic al orașului, această stare vrednică de lacrimi a bolnavilor săraci, atât de numeroși,… am adus la cunoștința dregătorului, marele vornic Grigore Băleanu, pe atunci agă al orașului, această nevoie, pentru a se face o colectă și, din aceasta, să se întemeieze un spital… promițând și eu să-i vizitez pe bolnavii de acolo fără plată pe tot parcursul vieții mele”.
Au început să fie strânse donații de la boieri, clerici și negustori, dar și de la străini, precum „comandantul suprem al trupelor ruse, prințul Mihail Kutuzov”, conducătorul armatei de ocupație, care s-a înscris în registrul donatorilor cu suma de 7 aspri.Ionescu-Gion, p. 39 Spitalul a fost instalat provizoriu într-o veche clădire industrială, iar construcția noului edificiu, începută în 1813, a fost întreruptă din cauza unei epidemii grave, însă acesta a primit primii pacienți în 1815. Lucrările de construcție au fost supravegheate personal de Caracaș.
Dionisie Fotino descrie astfel ridicarea spitalului: „…mai întâi s-a organizat un spital în afara orașului, acolo unde fusese o fabrică de postav, unde mulți bolnavi erau duși și îngrijiți; însă, fiind clădirea mică și șubredă, în anul 1813 a început zidirea acestui spital filantropic, după model european, pentru a primi 200 de paturi…”. Între timp, după încheierea ocupației ruse, a fost restabilită domnia lui Ioan Caragea.
Caracaș îl menționează pe „filantropul domn Ioan Caragea”, cu sprijinul financiar al căruia spitalul a putut funcționa în cele din urmă. Dionisie Fotino completează: „…înzestrându-l cu numeroase danii domnești și întăriri acordate în anul 1817 printr-un hrisov domnesc…”, continuând cu descrierea bunurilor pe care domnul le-a trecut în proprietatea așezământului.
Spitalul a primit denumirea „Filantropia”, iar epitropii, care au redactat regulamentul de funcționare în limba greacă, alcătuit din 77 de articole și semnat la 5 aprilie 1817, au fost episcopul Buzăului Constandie (Filiți), Grigore Brâncoveanu, Grigore Băleanu, Ioan Orășeanu și Constantin Caracaș, acesta din urmă publicând ulterior regulamentul în lucrarea sa tipărită.
Înființarea tipografiei în 1817 O contribuție culturală importantă a lui Constantin Caracaș a fost întemeierea, în 1817, a unei tipografii greco-române la București, în apropierea „fântânii lui Mavrogheni”. La fondarea acesteia a colaborat cu boierii Răducanu Câlinceanu și Dimitrie Topliceanu. În această tipografie, sub conducerea sa, au fost tipărite cărți bisericești și alte lucrări în limba greacă, precum și „Omiliile lui Ioan Gură de Aur” în traducere românească, în 1820. În același an, pe cheltuiala sa și a colaboratorilor, a fost publicată tot în traducere românească și legislația lui Caragea, care fusese tipărită în limba greacă la Viena, în 1818, sub titlul „Codul Țării Românești” sau „Legiuire a preaînălțatului și preapravoslavnicului domn și oblăduitor a toată Ungrovlahia, loan Gheorghe Caragea Voievod".
În 1821, Bucureștiul a fost afectat de evenimentele revoluției conduse de Alexandru Ipsilanti și Tudor Vladimirescu. Caracaș însuși menționează: „…din cauza tulburărilor din 1821 au fost desființate școlile publice grecești” și pune pe seama acestui fapt „…stricăciunea purtării și degradarea moravurilor în care, în scurt timp, au căzut aproape toți tinerii, tocmai într-o perioadă în care aceștia ar fi trebuit să primească educația necesară pentru a deveni folositori atât lor înșiși, cât și societății”, încheind prin a solicita o reformă corespunzătoare a învățământului.
Constantin Caracaș a murit la vârsta de 55 de ani, la 31 octombrie 1828, la începutul războiului ruso-turc din 1828–1829, fiind infectat cu tifos de la soldații ruși pe care îi trata. A lăsat în urmă o fiică, Ecaterina, și un fiu, Grigore.
Ecaterina, născută în 1811, s-a căsătorit cu Ioan Odobescu, militar care a luptat de partea rușilor împotriva Imperiului Otoman și a murit cu gradul de general. Fiul lor, Alexandru Odobescu, a studiat la Paris, beneficiind de sprijinul mamei sale. A devenit o personalitate a culturii române, autor de poezii, piese de teatru, nuvele și studii privind limba română, contribuind la dezvoltarea arheologiei și etnografiei și la îmbunătățirea sistemului de învățământ.
Municipiul București l-a omagiat pe Constantin Caracaș atribuindu-i numele unei străzi situate în apropierea spitalului „Filantropia”, în cartierul Grivița din Sectorul 1.
Opera
miniatura|Pagina de titlu a cărții lui Caracaș, în alfabetul grec Cartea a fost tipărită la doi ani după moartea autorului, când tipografia ajunsese deja în posesia lui Ion Heliade Rădulescu. Este posibil ca lipsa controlului direct al autorului asupra tipăririi să fi dus atât la numeroase erori ortografice și tipografice, cât și la faptul că, pe pagina de titlu, numele său apare sub forma „Caracașas” în loc de „Caracașis”, deși în restul textului este redat corect. În Țara Românească aflată atunci sub dominație otomană, autorul era menționat ca Constantin Caracaș, formă păstrată și în uzul românesc ulterior.