Apollonia este un sit arheologic situat în Cirenaica, în Libia de astăzi. Oraș fondat de greci, acesta a devenit un centru important al comerțului din sudul Mării Mediterane, având rolul de port al orașului Cirene, situat la 20 km spre sud-vest.

Geografie și geologie Apollonia se află în partea cea mai nordică a Cirenaicei, în mijlocul unui golf cu o lățime de 40 de kilometri, orientat pe direcția est-vest și orientat spre partea occidentală a Cretei, situată la mai puțin de 300 de kilometri. Coasta formează o câmpie îngustă de aproximativ 2 kilometri, înainte de primele pante abrupte ale platoului calcaros din Cirene. Un vechi cordon de dune de gresie solidificată formează o formă de relief înaltă de câțiva metri, paralelă cu țărmul, care servește drept suport pentru zidurile de apărare și acropola portului. În antichitate, un al doilea cordon de gresie, situat la 350 de metri mai la nord, ieșea din apă în unele locuri și forma golfe prielnice pentru adăpostirea ambarcațiunilor.

Subsidența lentă care afectează litoralul cirenaic a provocat scufundarea parțială a orașului, a cărui zonă portuară se găsește în secolul al XX-lea sub câțiva metri de apă, ajungând în unele puncte până la o adâncime de 3,8 metri. Scafandrii au observat pe blocurile structurale ale docurilor urme de colonii de , mici crustacee care trăiesc în zona de alternanță a fluxului și refluxului, adică la nivelul mediu al apei. În mai multe puncte ale sitului, aceste urme au fost observate la o adâncime de 3,8 metri, ceea ce oferă o estimare a mișcării de subsidență din antichitate până în prezent. Această mișcare s-a încetinit în mod vizibil în cursul ultimelor două secole, deoarece profilul actual al țărmului este identic, cu excepția câtorva detalii, cu cel desenat pe harta din 1822 a fraților Beechey.

Istorie Orașul este menționat foarte puțin de autorii antici: Diodor din Sicilia relatează preluarea controlului asupra portului din Cirene în timpul expediției lui Thibron (323–322 î.Hr.), fără a preciza numele acestui port. Existența orașului Apollonia nu este semnalată decât de o inscripție și de o mențiune a geografului Strabon. În schimb, Synesios din Cirene, episcop din secolul al IV-lea al orașului vecin Ptolemais, nu face nicio mențiune despre orașul portuar, fie sub vechiul său nume de Apollonia, fie sub numele de Sozousa pe care l-a luat ulterior. Doar cercetările arheologice efectuate pe sit permit întrezărirea câtorva etape din istoria orașului Apollonia, cercetări complicate de scufundarea unei părți a sitului și de acumularea pe restul suprafeței a peste o mie de ani de straturi arheologice.

Începuturi Loc de debarcare probabil al primilor coloniști greci între secolele al VII-lea și al VI-lea î.Hr., situl oferea o zonă de ancorare bine adăpostită datorită celor două golfuri ale sale. Urmele arheologice cele mai vechi descoperite în timpul sondajelor efectuate în straturile contemporane cu începuturile orașului sunt rare: un din epoca subgeometrică, o ceramică corintică și o alta rodiană, datate de la începutul secolului al VI-lea î.Hr..

La începuturile sale, portul nu era un oraș propriu-zis, un oraș-stat, ci o simplă dependență a Cirenei. Potrivit arheologilor, acesta era compus în acea perioadă dintr-o serie de locuințe și instalații eșalonate de-a lungul coastei, între acropolă la est și cartierul stadionului la vest, fără a exista un urbanism real și nici un sistem de apărare comun pentru întreaga așezare.

Perioada ptolemeică Această absență a lucrărilor de apărare explică de ce expediția lui Thibron împotriva Cirenei din anul 323 î.Hr. a reușit să pună stăpânire pe port. Apelul cireneilor la ajutorul militar al lui Ptolemeu I a dus la supunerea Cirenaicăi de către faraonii ptolemeici. Martorul cel mai vizibil al acestei influențe este zidul de protecție al portului, construit în a doua jumătate a secolului al II-lea î.Hr., având dimensiuni care corespund cotului regal egiptean de 52,5 cm. O altă dovadă a dominației ptolemeice a fost descoperită întâmplător în timpul săpăturilor subacvatice din 1998: un cap sculptat de mari dimensiuni și bine conservat a fost extras din molozul de umplere al bazinului occidental și identificat ca fiind un portret al faraonului .

Resturile de ceramică și de olărie descoperite pe fundul bazinului oriental oferă indicii despre repartizarea schimburilor economice între portul din Cirene și lumea mediteraneeană în secolele al III-lea și al II-lea î.Hr.: aproape jumătate din fragmente provin din orașele grecești de la Marea Egee, printre care numeroase amfore din Rodos, un sfert sunt produse locale provenite din Cirenaica, iar o șesime au ca origine Marea Grecie (Sicilia și Italia de Sud), reprezentând importuri de vinuri italiene. În schimb, foarte puține vestigii atestă traficul cu portul Naucratis, în ciuda supunerii Cirenei față de Egipt.

Dominația romană Portul Cirenei a devenit un oraș autonom numit Apollonia abia spre sfârșitul perioadei elenistice. Interpretând un pasaj din Plutarh, André Laronde sugerează că separarea de Cirene a fost provocată de intervenția romană a lui Lucullus, trimis în Cirenaica de Lucius Cornelius Sulla în anul 85 sau 86 î.Hr.. Cirenaica a fost integrată în Imperiul Roman în anul 74 î.Hr. și alipită administrativ de Creta sub Augustus, pentru a constitui provincia romană Creta și Cirenaica. La fel ca celelalte orașe cirenaice, Apollonia a cunoscut o perioadă prosperă în timpul secolelor I și al II-lea, marcată de dezvoltarea monumentelor sale publice.

Două inscripții grecești (IG, II, 2, 3306 și 3407) dezvăluie că Apollonia a dedicat la Atena o statuie lui Hadrian, iar apoi o alta la Eleusis, în onoarea lui Marc Aureliu. În prima inscripție, Apollonia îl numește pe Hadrian cu titlul onorific de oikistes (în ). Aceste mărturii sunt, probabil, semne de recunoștință pentru favorurile imperiale.

Antichitatea târzie La o dată necunoscută, spre mijlocul secolului al V-lea, orașul a înlocuit Ptolemais ca capitală a provinciei Libia Secunda și a luat numele de Sozusa, „orașul Mântuitorului”, în locul numelui Apollonia, o evocare a lui Apollo de la oracolul din Delphi care era inadmisibilă pentru creștini. Această promovare a adus o relansare a construcțiilor, fiind ridicate mai multe biserici și un palat considerat a fi reședința comandantului militar al provinciei.. Viitoarea împărăteasă bizantină, Teodora, ar fi locuit acolo în anul 518, pe când era partenera guvernatorului provinciei Pentapole, un anume Hecebolus. Zidul de incintă a fost întărit de soțul ei, Iustinian I, dar acest lucru nu a împiedicat Sozusa, abandonată de garnizoana sa, să treacă sub dominație arabă în anul 643.

Indicii arheologice găsite la fața locului dovedesc că activitatea orașului și relațiile sale cu restul Imperiului Bizantin au continuat un timp după cucerirea arabă: o monedă din aur de tip solidus de la Constans al II-lea (641-668) descoperită în zona scufundată a portului, o activitate de extracție în carierele de piatră și producția de ceramică târzie. Cu toate acestea, orașul a sfârșit prin a fi abandonat definitiv de locuitorii săi.

Redescoperire și săpături arheologice Cirenaica a rămas un ținut necunoscut occidentalilor timp de secole. O primă misiune de recunoaștere a fost condusă de marina engleză între anii 1821 și 1822, în cursul căreia frații Henry William Beechey și au realizat ridicări topografice ale litoralului și ale principalelor situri din Cirenaica, printre care și un plan al țărmului Apolloniei. O altă misiune, condusă de Jean-Raymond Pacho din Nisa între anii 1824 și 1825, a realizat numeroase observații arheologice și etnografice asupra regiunilor, publicate în anul 1829. Ridicările topografice ale fraților Beechey și ale lui Pacho descriu situl în starea sa de la începutul secolului al XIX-lea și prezintă încă un interes documentar pentru arheologii moderni, ca situație inițială dinaintea săpăturilor.

Efortul susținut de cercetare arheologică ce a însoțit prezența italiană în Libia începând cu anul 1912 a neglijat situl din Apollonia, în favoarea unor situri mai importante. Peste o mie de ani de locuire continuă au suprapus nivelurile arheologice, iar vestigiile cele mai accesibile datează din epoca bizantină: astfel, Ettore Ghislanzoni s-a limitat la ridicarea coloanelor bisericii orientale, fără a publica un raport al acestor lucrări. După Al Doilea Război Mondial și sub prezența engleză, cercetări mai importante au început sub conducerea lui Richard George Goodchild și s-au concentrat tot pe monumentele din Antichitatea târzie, cele trei biserici și palatul comandantului militar. Din 1953 până în 1956, francezul a dezgropat în parte nivelul roman, cu termele și mai multe cartiere de locuințe, și a dispus realizarea primului plan de ansamblu al sitului. Din 1957 până în 1959, scafandrii englezului Nicolas Fleming au efectuat primele explorări subacvatice și au întocmit un plan general al părții scufundate. Începând cu anul 1956, săpăturile au fost autorizate intermitent, în funcție de deciziile autorităților libiene: misiunea americană a lui D. White din 1965 până în 1967 și misiunea franceză a lui François Chamoux începând cu 1976, a cărei conducere a fost preluată din 1981 de André Laronde, cel care a impulsionat săpăturile subacvatice din perioada 1985-1998.

În anii 2019 și 2020, misiunea arheologică franceză în Libia, condusă de Vincent Michel, a lansat o operațiune de digitizare a sitului. Cu ajutorul companiei Iconem și al Departamentului de Antichități din Libia, situl a fost modelat tridimensional, la fel ca și o parte a sitului din Cirene.

Situl arheologic Dezvoltarea aglomerării urbane moderne Susah s-a făcut la vest și la sud de situl arheologic din Apollonia, ceea ce l-a lăsat degajat și accesibil arheologilor.

Portul

Portul antic a dispărut în mare parte din cauza mișcării de subsidență care a scufundat țărmul sub ape. De la vest la est, în epoca modernă mai emerg doar recifele cunoscute sub numele de Grotto Reef și două insule stâncoase: insula Hammam, numită insula occidentală, și insula Sharkea, numită insula orientală. În antichitate, când nivelul mării era mai coborât cu 3,80 m, recifele și insula occidentală erau legate de țărm prin limbi de pământ care înconjurau două bazine puțin adânci. Între recife și insula occidentală exista probabil o cale de acces deschisă în nord-vestul bazinului occidental, în direcția vânturilor predominante. Bazinul oriental avea o deschidere mai largă între insula orientală și primul turn al zidurilor de apărare, orientată spre est-nord-est. Un canal artificial conecta cele două bazine, iar două turnuri pătrate marcau intrarea în partea occidentală. Această amenajare a unei strâmtori de intrare flancate de două turnuri este similară cu cele observate în alte porturi antice, precum Bizanț, Cartagina și Cizic. În aceste porturi, o barieră din lanțuri era trasă în fiecare noapte între turnuri ca protecție defensivă și, mai ales, ca măsură împotriva traficului fraudulos, un dispozitiv care ar fi putut exista și la Apollonia.

Bazinul occidental

Cele mai vechi construcții ale portului antic sunt calele uscate, a căror parte emergentă este încă vizibilă pe insula occidentală, în timp ce partea scufundată a fost studiată în timpul săpăturilor subacvatice din anul 1995. În număr de zece, aceste loje care coboară în pantă lină spre interiorul bazinului sunt săpate în stâncă, având despărțituri paralele cu o grosime de 0,65 m până la 0,80 m. Ele măsoară între 5,40 m și 6 m lățime și ceva mai puțin de 40 m lungime, dimensiuni care corespund celor ale triremei grecești ce naviga în Marea Mediterană în secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr.. În epoca romană, alte construcții s-au suprapus peste aceste cale.

Amenajări cu aspect similar din sud-estul bazinului, o serie de structuri lungi și paralele, sunt interpretate de britanici ca fiind un alt ansamblu de cale uscate sau, conform lui André Laronde, ar fi mai degrabă depozite.

Bazinul oriental