Grădinile Menara (în ) sunt o grădină publică istorică și o livadă din Marrakech, Maroc. Acestea au fost înființate în secolul al XII-lea (în jurul anului 1157) de către conducătorul califatului Almohad, . Alături de Grădinile Agdal și de orașul istoric fortificat Marrakech, grădinile au fost incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO în anul 1985. Grădinile sunt dispuse în jurul unui bazin de apă central, lângă care se află un pavilion de agrement ce datează, în forma sa actuală, din secolul al XIX-lea. Bazinul și pavilionul său, adesea încadrate în imagini pe fundalul Munților Atlasul Înalt din sud, sunt considerate una dintre priveliștile și simbolurile emblematice ale Marrakechului.

Etimologie

Originea numelui Menara pentru grădini nu este stabilită cu certitudine. Prima apariție a numelui (sub forma Sahrij al-Manāra) în sursele istorice datează din 1579, în timpul perioadei saadiene. Cuvântul arab menara (منارَة) înseamnă, după caz, „minaret”, „far”, „felinar/semnal luminos” sau alte structuri înalte de acest tip. Se sugerează adesea că acesta se referă la pavilionul cu două etaje situat pe marginea bazinului principal. Cu toate acestea, alți istorici, precum Gaston Deverdun, au sugerat că numele ar putea data încă din perioada almohadă (cu mult înainte de construcția pavilionului actual) și că poate fi o aluzie la minaretul Moscheii Koutoubia aflat la nord-est, care a fost fondată și începută sub domnia lui Abd al-Mu'min și cu care grădinile erau mai mult sau mai puțin aliniate.

Istoric Tradiția amenajării de grădini la periferia orașului a început timpuriu, odată cu almoravizii care au fondat Marrakechul în 1070. Numeroase grădini, domenii și lacuri artificiale au fost înființate în mai multe locuri din afara zidurilor orașului, fiind adesea numite buḥā'ir — la singular buḥayra — un cuvânt arab care înseamnă „mare mică”, probabil cu referire la lacurile artificiale și bazinele mari de apă. Aceste domenii cu grădini au continuat să existe și să se dezvolte sub almohazi, care au cucerit orașul în secolul al XII-lea.

Grădinile Menara au fost înființate inițial în 1157 de către Abd al-Mu'min, conducătorul almohad care a cucerit orașul. Această datare a fost dedusă de cercetători din cronicile istorice care descriu construirea de către Abd al-Mu'min a unui domeniu vast cu grădini la vest de oraș, care conținea două bazine mari de apă. Unul dintre aceste bazine este cel actual, care se poate vedea astăzi în grădini (deși a fost probabil ușor modificat în timpul restaurărilor ulterioare). Se crede că al doilea bazin în cauză este Sahrij al-Bgar (sau Sahrij al-Baqar), situat în prezent în exteriorul și la sud-estul Grădinilor Menara, la o scurtă distanță vest de Bab Ighli și de Grădinile Agdal. Numele său, care înseamnă „bazinul vacilor”, poate fi o referire fie la o piață de vite din apropiere din acea perioadă, fie la creșterea taurilor pentru luptele de tauri care aveau loc aici sub conducerea califului de mai târziu, . Sahrij al-Bgar nu mai este în uz și este gol în prezent, dar probabil făcea parte din același domeniu cu grădini la vremea respectivă. Acest domeniu vast era, la rândul său, înconjurat de un zid lung de 9,6 km (dispărut în prezent). Amplasarea Menarei la vest de zidurile orașului este, de asemenea, în concordanță cu faptul că Abd al-Mu'min folosea încă drept reședință fostul palat almoravid, Ksar al-Hajjar (situat lângă actualul amplasament al Moscheii Koutoubia). De asemenea, grădinile sunt perfect aliniate cu Bab al-Makhzen, poarta de vest a orașului, aflată lângă palat, pe care Abd al-Mu'min o folosea cel mai probabil pentru a intra și a ieși din oraș.Palatele de mai târziu din Kasbah, fondate de almohazi și de care sunt conectate astăzi Grădinile Agdal, nu fuseseră încă construite. La rândul lor, despre Grădinile Agdal din sudul orașului se credea în mod tradițional că datează tot din perioada lui Abd al-Mu'min, dar au fost datate cu mai multă certitudine în timpul domniei succesorului său, .

În sursele timpurii, grădina și amplasamentul său erau numite și Shuntululya. Grădinile au fost probabil proiectate de un inginer din Málaga (Al-Andalus) pe nume Hajj al-Ya'ish, care a fost responsabil și de proiectarea altor mecanisme complexe sub domnia lui Abd al-Mu'min, cum ar fi maqsura și minbarul automatizate ale Moscheii Koutoubia. O sursă istorică, Ḥulal al-Mawshiyya, descrie cum cel de-al doilea bazin de apă al domeniului (Sahrij al-Bgar) a fost utilizat la un moment dat pentru a-i învăța pe ḥuffāẓ (la singular ḥāfiẓ; însemnând „recitator al Coranului”) cum să înoate.

Grădinile și orașul au trecut printr-o perioadă de declin după căderea almohazilor în secolul al XIII-lea, când marinizii au mutat capitala la Fes. Atunci când dinastia saadiană a transformat din nou Marrakechul în capitală, în secolul al XVI-lea, aceștia au restaurat și grădinile orașului. Saadienii au fost cei care au construit inițial un pavilion de agrement cu vedere spre bazinul de apă. Cu toate acestea, grădinile își datorează starea actuală domniilor sultanilor alauiți Moulai Abd ar-Rahman (care a guvernat între 1822 și 1859) și fiului său, Muhammad al IV-lea (care a guvernat între 1859 și 1873), care au restaurat și au replantat atât Grădinile Menara, cât și Grădinile Agdal. În timpul domniei lui , fiul său Mohammed a fost vicerege în Marrakech și a fost responsabil de executarea unei părți din lucrări, care au continuat apoi când Muhammad însuși a devenit sultan, după tatăl său. Pe lângă replantarea livezilor și restaurarea sistemului de alimentare cu apă al orașului, Mohammed a construit și pavilionul actual pe ruinele celui vechi saadian, finalizat în 1870. (Notă: un număr mai mic de surse îl citează pe sultanul alauit din secolul al XVIII-lea, , care a restaurat și a construit multe alte structuri în Marrakech, ca fiind cel care a restaurat Grădinile Menara, deși construcția pavilionului este datată cu precizie datorită unei inscripții de pe arcada balconului său.) Până la începutul secolului al XX-lea, grădinile au fost folosite și pentru creșterea struților, în conformitate cu o lungă tradiție a sultanilor de a folosi animale sălbatice pentru a impresiona și a distra vizitatorii.

Descriere Geografie Grădinile sunt situate pe o zonă topografică plană la vest de oraș, în afara zidurilor istorice ale orașului și foarte aproape de Aeroportul Menara. Astăzi, acestea constau în continuare din marele bazin de apă central, pavilionul său istoric și o livadă foarte vastă care îl înconjoară. Împreună, acestea acoperă o zonă patrulateră cu o lungime de aproximativ 1 200 de metri (de la nord-vest la sud-est) și o lățime cuprinsă între 720 și 800 de metri (de la sud-vest la nord-est). Bazinul de apă are o formă dreptunghiulară, cu o lungime de 195 de metri și o lățime de 160 de metri.

Livezi

Grădinile regale marocane, precum Menara, au fost concepute în primul rând pentru un scop agricol productiv, rolul lor recreativ fiind secundar. Deși nu au existat multe investigații arheologice amănunțite asupra acestor grădini, textele istorice oferă unele informații despre ceea ce era plantat aici și în alte grădini, cum ar fi Agdal. De-a lungul istoriei lor, aici au fost plantate tipuri similare de arbori și culturi, în principal pomi fructiferi și măslini. Astăzi, livada este formată în continuare în cea mai mare parte din măslini și, într-o măsură mai mică, din pomi fructiferi și chiparoși. Arborii sunt plantați într-o rețea regulată de 10 metri.

Irigarea și alimentarea cu apă Livezile sunt udate prin intermediul unui sistem de irigații care necesita o întreținere regulată. În perioadele de neglijare și declin din istoria orașului, acestea au fost predispuse la deșertificare. Crearea bazinelor mari de apă a fost concepută pentru a stoca cantități mari de apă ce puteau fi utilizate pentru udarea grădinilor pe tot parcursul anului, chiar și în timpul iernii, când râurile și alte surse erau de regulă secate. Apa era adusă în oraș și la grădini printr-o rețea de — o metodă străveche prin care canalele subterane erau săpate în pantă constantă din zonele joase pentru a capta direct pânza freatică a zonelor înalte (în acest caz, Munții Atlasul Înalt din apropiere). Bazinul de apă al Menarei este, la rândul său, construit deasupra nivelului solului, astfel încât livezile înconjurătoare, situate la un nivel mai jos, să poată fi udate cu ajutorul gravitației. La aleea pietonală din jurul bazinului se ajunge prin intermediul mai multor scări. La baza scărilor de pe latura de nord-est se află un mic bazin octogonal ornamental și o fostă fântână.

Pavilionul

Pavilionul din secolul al XIX-lea, sau menzeh, construit din piatră, are un plan dreptunghiular, două etaje și este acoperit de un acoperiș piramidal din țigle verzi. Acesta a fost descris ca un exemplu clasic de arhitectură a pavilioanelor regale din Maroc în timpul perioadei alauite. Parterul, care era funcțional și utilizat în scopuri domestice, constă dintr-o încăpere mare între patru piloni masivi, plus un portic exterior cu trei arcade care proiectează spre nord și se deschide spre marginea lacului artificial. O ușă de intrare este situată, de asemenea, pe latura de sud a clădirii. La etaj se ajunge prin intermediul unei scări drepte și abrupte. Acest etaj constă dintr-o încăpere pătrată mare, cu o ușă dreptunghiulară joasă ce duce la un balcon dreptunghiular de pe latura sa de nord, situat deasupra porticului proeminent de la parter. Ușa joasă a fost realizată probabil în acest mod pentru a împiedica spectatorii de jos să vadă în interiorul clădirii atunci când aceasta era deschisă. Scara către etaj continuă și spre acoperiș, unde un balcon mult mai mic de pe latura de sud oferea priveliști spre livezi și spre Munții Atlas. Pavilionul este, de asemenea, amplasat în propria sa zonă mică de grădină, înconjurată de un alt zid care îl separă de restul terenurilor publice din jur.

La fel ca în cazul altor structuri alauite din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, decorațiile pavilionului sunt relativ austere în comparație cu perioadele anterioare ale arhitecturii marocane. La exterior, colțurile și marginile zidurilor pavilionului sunt pictate pentru a imita o zidărie de cărămidă, în timp ce decorațiuni geometrice și epigrafice sunt pictate în jurul ușii de intrare dinspre sud și în jurul unora dintre ferestre. Ușa care dă spre balconul nordic cu vedere la apă este încadrată la exterior de o arcadă oarbă semicirculară, mare și proeminentă, evidențiată printr-un motiv de boltă. Pandantivii arcadei sunt pictați cu motive de arabescuri, deasupra cărora o bandă orizontală îngustă este completată de o inscripție în limba arabă ce include data finalizării clădirii (1286 AH). Toate decorațiunile pictate sunt executate în culori ocru pe un strat de tencuială care acoperă exteriorul și interiorul clădirii. Încăperile interioare ale clădirii au o decorație formată din linii pictate ce scot în evidență tavanul cu bolți pe muchii, stucaturi sculptate și pictate cu modele geometrice în jurul ferestrelor și ușilor, precum și tavane și canaturi de uși din lemn pictat.

Note

Legături externe

Categorie:Clădiri și structuri din 1130 Menara Categorie:Arhitectura arabă Categorie:Arhitectura africană