Ocupația sovietică a statelor baltice (1944)

Uniunea Sovietică (URSS) a ocupat cea mai mare parte a teritoriului statelor baltice în timpul din 1944, în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial.Dear (2001). p. 85. Armata Roșie a recâștigat controlul asupra celor trei capitale baltice și a încercuit forțele Wehrmacht-ului și cele letone aflate în retragere în , unde acestea au rezistat până la capitularea finală a Germaniei, la sfârșitul războiului.

Ofensivele sovietice și reocuparea

Până la 2 februarie 1944, Asediul Leningradului se încheiase, iar trupele sovietice se aflau la granița cu Estonia.Bellamy (2007). p. 621. După ce au eșuat în încercarea de a străpunge frontul, sovieticii au lansat Ofensiva Tartu pe 10 august și pe 14 septembrie, cu forțe ce însumau 1,5 milioane de soldați. Înaltul Comandament al Armatei Germane a emis Ordinul „Operațiunea Aster” pe 16 septembrie, prin care forțele estoniene urmau să acopere retragerea germană.Bellamy (2007). p. 622.

La scurt timp după reocuparea sovietică a capitalei estoniene, Tallinn, prima misiune a NKVD-ului a fost de a împiedica orice tentativă de evadare din țară. Cu toate acestea, mulți refugiați au reușit să fugă în Suedia sau Finlanda, în special suedezii estonieni, care locuiau în zonele de coastă ale Estoniei încă din perioada stăpânirii daneze și suedeze.

NKVD-ul i-a vizat, de asemenea, pe membrii Comitetului Național al Republicii Estonia. Frații Pădurii din Estonia (grupare înființată în 1941) au adoptat inițial o poziție discretă în timpul reocupării sovietice. Ziua Victoriei în Europa din 1945 nu a adus reinstaurarea independenței Estoniei, iar Frații Pădurii și-au reluat campania de eliminare a ofițerilor superiori ai forțelor armate sovietice și ai NKVD-ului.Bellamy (2007). p. 623.

În Letonia, unitățile NKVD au fost principala forță antipartizani care a luptat împotriva a 10.000 de membri activi ai forțelor de rezistență. Sovieticii au semnat acorduri separate de încetare a focului cu diferitele forțe de rezistență, care au devenit active abia după încheierea războiului; acordul din Lituania a fost diferit de cele din Estonia și Letonia. Sovieticii au introdus mobilizarea obligatorie imediat după ocuparea orașului Vilnius, în iulie 1944. Doar 14% dintre cei eligibili au răspuns ordinului de chemare. Sovieticii i-au urmărit pe cei care au refuzat încorporarea și au ucis peste 400 de persoane. În perioada 1944-1945, sovieticii au înrolat forțat 82.000 de lituanieni.Bellamy (2007). p. 624.

Încercări de restaurare a independenței

Au existat eforturi de restabilire a independenței și în timpul ocupației germane. În 1941, lituanienii au înlăturat regimul sovietic cu două zile înainte ca germanii să ajungă la Kaunas. Germanii au permis să funcționeze timp de peste o lună.Hiden & Salmon (1994). p. 120. Spre sfârșitul războiului, odată ce a devenit clar că Germania va fi înfrântă, mulți lituanieni, letoni și estonieni s-au alăturat din nou germanilor.The Baltic States: The National Self-Determination of Estonia, Latvia and Lithuania de Graham Smith, p. 91.

Se spera că, prin implicarea într-un astfel de conflict, țările baltice vor reuși să atragă sprijinul Occidentului pentru cauza independenței lor față de URSS.

În Letonia, o mișcare de rezistență pro-independență, numită Consiliul Central Leton, a fost formată pe 13 august 1943 de către membri ai celor mai mari patru partide politice letone. Acești oameni supraviețuiseră terorii sovietice din timpul , numită încă „Anul Groazei” (în letonă: Baigais Gads), perioadă care a marcat primele valuri de deportări sovietice din Letonia.

La 17 martie 1944, 189 de lideri politici și personalități publice letone au semnat Memorandumul Consiliului Central Leton, care declara necesitatea urgentă de a reinstaura suveranitatea de facto a Republicii Letonia și de a crea un guvern leton. Memorandumul era un apel la rezistență împotriva reocupării Letoniei de către Uniunea Sovietică în urma înfrângerii Germaniei, deznodământ care, la acea vreme, era deja anticipat pe scară largă. Documentul a fost redactat în mai multe exemplare originale și reprodus fotografic cu scopul de a fi scos din Letonia și trimis guvernelor aliaților occidentali, precum și guvernului de ocupație german.

La 8 septembrie 1944, la Riga, conducerea Consiliului Central Leton a adoptat Declarația privind Restaurarea Republicii Letonia. Adoptarea Declarației a fost o încercare de a restabili independența de facto a Republicii Letonia, în speranța unui sprijin internațional și profitând de intervalul de tranziție dintre cele două puteri de ocupație. Declarația prevedea că Satversme (Constituția) este legea fundamentală a Republicii Letonia restaurate și stipula înființarea unui Cabinet de Miniștri care să organizeze reconstrucția statului leton.

Un organism similar, Comitetul Suprem pentru Eliberarea Lituaniei, a luat ființă pe 25 noiembrie 1943.

La 23 martie 1944, a fost fondat în clandestinitate Comitetul Național al Republicii Estoniene. Mii de estonieni care nu doreau să treacă de partea naziștilor s-au alăturat Forțelor de Apărare Finlandeze pentru a lupta împotriva Uniunii Sovietice. a fost format din acești voluntari, cunoscuți colocvial sub numele de „Băieții Finlandezi” (în estonă: soomepoisid). La 2 februarie 1944, frontul a ajuns la fosta graniță estoniană, declanșând . Orașul a fost evacuat.Resistance! Occupied Europe and Its Defiance of Hitler de Dave Lande, p. 200.

Jüri Uluots, ultimul prim-ministru legitim și șeful Comitetului Național al Republicii Estonia, a transmis un discurs la radio prin care îi îndemna pe toți bărbații apți de luptă, născuți între 1904 și 1923, să se prezinte pentru serviciul militar. Înainte de acest moment, Uluots se opusese mobilizării. Apelul a primit un sprijin masiv în întreaga țară: 38.000 de recruți au asaltat centrele de înregistrare. De asemenea, două mii de „Băieții Finlandezi” s-au întors în țară.

În 1943 și 1944, două divizii de Waffen-SS au fost formate din letoni, în principal recruți, pentru a lupta împotriva Armatei Roșii. Bătăliile de la Narva au fost percepute de poporul estonian ca o luptă pentru propria țară, o consolare pentru umilința suferită în 1940. Apărarea germană prelungită de pe granița de nord-est a împiedicat o străpungere rapidă a sovieticilor în Estonia, ceea ce a oferit Comitetului Național Estonian clandestin suficient timp pentru a încerca să reinstaureze independența țării.

La 1 august 1944, Comitetul Național Estonian s-a proclamat autoritatea supremă a Estoniei, iar la 18 septembrie 1944, șeful de stat interimar, Jüri Uluots, a numit un nou guvern condus de . Prin intermediul radioului, în limba engleză, guvernul estonian și-a declarat neutralitatea în război. Guvernul a reușit să publice două ediții ale Monitorului Oficial (Riigi Teataja). Pe 21 septembrie, forțele naționaliste au preluat controlul asupra clădirilor guvernamentale din Tallinn (Toompea) și au ordonat forțelor germane să părăsească orașul.By Royal Institute of International Affairs. Information Dept. Published 1945

Drapelul Estoniei a fost arborat pe cel mai înalt turn din Tallinn (), însă a fost dat jos de sovietici patru zile mai târziu. Guvernul eston în exil a asigurat continuitatea juridică a statului estonian până în 1992, când , ultimul prim-ministru cu rol de șef de stat, și-a predat acreditările noului președinte ales, Lennart Meri. Serviciul Diplomatic Lituanian și-a continuat activitatea, având sediul în ambasadele sale dinainte de război din SUA și Marea Britanie.

Serviciul diplomatic leton în exil a fost singurul organism guvernamental al Republicii Letonia care și-a continuat activitatea în timpul ocupației naziste și sovietice din perioada 1940–1991. Cu o lună înainte de ocupație, pe 17 mai 1940, Cabinetul de Miniștri al Letoniei i-a acordat puteri extraordinare lui , ambasadorul Letoniei în Regatul Unit. Acest lucru i-a permis domnului Zariņš să supervizeze activitatea reprezentanțelor Letoniei în străinătate și să le gestioneze finanțele și proprietățile. Ca urmare, diplomații letoni aflați la post în ambasade și consulate în momentul ocupației din 1940 au refuzat să recunoască anexarea și să se întoarcă în Letonia sovietică. Ei au continuat să reprezinte oficial interesele Letoniei în țările care nu au recunoscut încorporarea în URSS. După restaurarea independenței Letoniei în 1991, acești diplomați au intrat în subordinea restaurat.

Puterile Aliate și statele baltice

Lipsa de interes a Aliaților Occidentali

Statele baltice nu au avut guverne în exil la fel de eficiente precum cel al francezilor sub conducerea lui Charles de Gaulle sau al polonezilor sub Władysław Sikorski, iar poziția lor geografică a îngreunat comunicarea către Occident cu privire la realitățile din teren. Liderii Marii Britanii și ai Statelor Unite au manifestat puțin interes pentru cauza baltică, în special cât timp războiul împotriva Germaniei naziste era încă indecis, considerându-le în secret ca fiind sacrificabile pentru a asigura cooperarea lui Stalin. Membrii stângii europene au tins să susțină poziția oficială sovietică, considerând că statele baltice aparțin „în mod natural” Uniunii Sovietice pentru a-i proteja interesele „legitime” de securitate.Gerner & Hedlund (1993). p. 60.

Înfrângerea germanilor în 1945 a lăsat Europa de Est în sfera de influență sovietică. Cu toate acestea, în ciuda pierderilor teritoriale și a poverii grele a reparațiilor din Războiul de Continuare, Finlanda a supraviețuit ca o democrație capitalistă neutră, orientată spre Occident, și nu a împărtășit soarta statelor baltice. În ciuda acestei libertăți aparente, finlandezii au trebuit totuși să țină cont de interesele de politică externă ale URSS, acceptând inclusiv anumite compromisuri în afacerile lor interne, proces pe care criticii l-au numit „finlandizare”.Hiden & Salmon (1994). p. 125.

Aliații Occidentali acceptă stăpânirea lui Stalin asupra regiunii baltice Precedentul din dreptul internațional stabilit de Doctrina Stimson, aplicat statelor baltice prin (emisă la 23 iulie 1940 de subsecretarul de stat al SUA , care acționa atunci ca secretar de stat), a definit baza nerecunoașterii de către Statele Unite a încorporării forțate a statelor baltice în Uniunea Sovietică. Aceasta a fost singura declarație oficială publică a politicii SUA în această privință.U.S.-Baltic Relations: Celebrating 85 Years of Friendship la state.govThe Baltic States: Estonia, Latvia and Lithuania de David J. Smith; p. 138

În ciuda declarației lui Welles, statele baltice și-au reluat curând rolul secular de pioni în conflictele marilor puteri. După ce a vizitat Moscova în iarna dintre 1941 și 1942, ministrul britanic de externe, Anthony Eden, sugerase deja sacrificarea statelor baltice pentru a asigura cooperarea sovietică în război. Ambasadorul britanic în SUA, , raporta: „Domnul Eden nu își poate asuma riscul de a-l antena pe Stalin, iar Cabinetul de Război britanic a... fost de acord să negocieze un tratat cu Stalin, care va recunoaște frontierele Uniunii Sovietice din 1940.”Harriman, Averell & Abel, Elie. Special Envoy to Churchill and Stalin 1941–1946, Random House, New York. 1974. p. 1135.

În martie 1942, Churchill îi scria lui Roosevelt, îndemnându-l să sacrifice statele baltice: „Gravitatea crescândă a războiului m-a făcut să simt că principiile Cartei Atlanticului nu ar trebui interpretate în așa fel încât să refuze Rusiei frontierele pe care le ocupa atunci când Germania a atacat-o. [...] Sper, prin urmare, că ne veți putea lăsa mână liberă pentru a semna tratatul pe care Stalin îl dorește cât mai curând posibil.”Berthon, Potts. Warlords: An Extraordinary Re-Creation of World War II Through the Eyes and Minds of Hitler, Roosevelt, Churchill, and Stalin. Da Capo Press and Methuen Publishing. 2006. p. 138.